Am 31 de ani, am o fetita in varsta de trei ani si sunt pe punctul de a ma desparti de sotul meu. Este pentru a doua oara cand trecem printr-o criza majora, dar acum lucrurile arata altfel pentru mine. Nu mai vreau sa continui dar mi-e teama sa iau aceasta decizie pentru ca stiu ce comentarii vor veni din partea celorlalti. Ma culpabilizez, ma simt nefericita. M-am straduit atat de mult sa-i plac sotului meu si sa plac celor din jur, parintilor, si sa reusesc sa fiu si femeia casatorita si nu numai femeia de afaceri, dar acum am ajuns la limita.
Daca stau bine sa ma gandesc, “mereu” nu descrie tocmai bine situatia…Cred ca ar fi “mereu”, daca mergeam “mereu” impreuna la sala sau la cumparaturi. Dar te am acasa, in grupul de prieteni, in vizitele facute impreuna la parinti, cand facem piata, cand ne certam ca lasi dezordine. Pana si la serviciu te am. Cand imi scri pe messenger (exact cand am treaba foarte multa) ce gadget tare ai vazut. Sau ca ai poftit la ciorba de vacuta si daca-ti fac, sa consider ca am pe deget inelul de logodna?
Imi pare rau ca am fost nebuna, nerecunoscatoare, permanent nemultumita, irascibila si mai deloc afectuoasa. Cu asta am zis aproape tot….
Din pacate acum nu mai pot spune asta prin viu grai, ca nu mai am cui. Si chiar daca as fi avut, cu siguranta mi s-ar fi pus un nod in gat iar cuvintele nu ar fi iesit. Sau as fi fost atat de lasa incat nici macar nu as fi avut initiativa asta.
