Sfatul expertului

Am doua fete frumoase, una de 2 ani jumatate si una de 9 luni. Asta e partea buna… In schimb am o nevasta vesnic nemultumita, in sensul ca eu stau mai mult pe acasa, o ajut cu treburile zilnice, dau lapte la aia mica, o schimb am grija de ea, pe aia mare o duc la gradi, in schimb am parte numai de reprosuri ca nu fac nimica bine, ca sunt numai un baby sitter ce isi poate gasi oriunde… De o vreme imi tot spune ca pleaca, divorteaza ca nu sunt bun pentru ea, mai zice si ca ma iubeste cateodata. sunt foarte nefericit, i-am zis sa mergem la psiholog dar zice ca nu crede ca ne poate ajuta…. vreau si eu eu sfat. Inca o iubesc, imi iubesc copiii. Ce sa fac?

Buna ziua, poate o sa va surprinda intrebarea mea, insa vreau sa aud si parerea unui expert. Oricum tin sa va mentionez inca de la inceput ca eu chiar iubesc aceasta femeie si este un sentiment pe cat se poate de real chiar daca problemele de cuplu au fost serioase. Despre ce este vorba. Tocmai am incheiat o relatie de 2 ani jumatate in care la numai un an de la inceputul ei m-a inselat. Dupa o cearta in care nu ne-am vorbit o saptamana, am vrut sa ma impac cu ea, a fac eu pasul, numai ca am aflat ca ea e cu altul si ca deja s-a mutat la el si au facut sex din plin… Ma rog, sar peste amanunte insa ne-am impacat in cele din urma jurandu-mi ca nu va mai face o astfel de greseala etc. Acum cateva luni, de prin ianuarie mai exact, a inceput sa vina acasa foarte tarziu de la serviciu (iesea la 10 dimineata si ajungea acasa la 6 seara). In aceasi perioada cauta motiv de cearta din orice chiar si intrebarea „ce faci?” sau „ce ai facut azi?” era o parghie pentru o cearta cu jigniri crude si nefondate. In cele din urma nu am mai rezistat si am zis stop. I-am spus ca sunt convins ca are pe cineva si ca ma inseala din nou si din seara aia am pus punct. Nu ma inselasem, caci de a doua zi a plecat o saptamana la munte cu „amantul”. A fost ziua mea la cateva zile de cand ne-am despartit si nici macar la multi ani nu mi-a zis lucru care a durut enorm. Oricum cert este ca s-a tot plimbat cu el, s-a mutat cred deja la el. La o luna de cand ne-am despartit ma cauta si face scandal ca mi-am batut joc de ea toata relatia, ca sunt un om josnic si multe jigniri crunte. Au fost amenintari si chiar mi-a cerut bani pretinzand ca sunt bani pe care ii merita. Vreau sa va mentionez doua lucruri inainte de a pune intrebarea mea: 1 ca nu m-am purtat urat cu ea niciodata, si doi nu am inselat-o niciodata. Acum vine intrebarea: ma insel eu sau chiar a avut o relatie in timp ce era cu mine? Pentru ca mi se pare absurd cum spune ea ca a doua zi a cunoscut pe cineva si pur si simplu au plecat o saptamana la munte. Cert este ca m-a ranit enorm si nu inteleg de ce m-a mai cautat si de ce scandal? Nu poate sa stea cu celalalt si sa ma lase in pace? Cert este ca ma doare enorm ce a facut si modul cum s-a purtat mai ales ca recunosc o iubesc. Incerc sa nu ma gandesc si sa trec peste dar uneori doare foarte rau si chiar nu stiu ce sa fac.

Profesional vorbind, traversez o perioada cat se poate de complicata. Spun asta pentru ca am ajuns la plafonare si, pe alocuri, am ajuns sa imi detest munca pe care mai ieri o adoram. Sunt legata de maini si de picioare (financiar vorbind), iar senzatia in care ma complac este una cat se poate de cumplita: neputinta, lipsa increderii in fortele proprii, senzatia continua de compatimire si lipsa puterii de a o lua de la capat. Nu ma trage inima sa incerc noi orizonturi (cel putin, nu acum). Pe de alta parte, simt ca as putea face mult mai multe si mult mai mult decat sa astept o rezolvare care nu tine de mine. Cu toate astea, ma vad in fiecare zi in stand by, in asteptarea unei rezolvari si a unor zile mai senine. Si in tot acest timp, simt ca ma pierd pe mine, imi pierd calitatile, imi pierd abilitatile, imi pierd profesionalismul. Ce ar trebui sa fac?

Buna, am o problema. M-am intilnit cu un baiat, a fost bine pina intr-un timp, apoi ne-am despartit, eu eram prea rece, dar el era dupa o despartire care n-o putea uita. Cind ne-am despartit am inteles ca il iubesc si imi pare rau ca ne-am despartit in asa mod ca acum nici macar nu ne salutam. Am facut cunostinta in an de Pasti, si acum iarasi aceasa sarbatoare, simt ca imi ies din minti constientizind ca nu mai e linga mine. Cum credeti ca ar trebui sa procedez, poate cumva sa-i atrag atentia???

Cum pot sa-mi revin dupa un divort si dupa indiferenta lui fata de copil si de mine? Cu cine ar trebui sa vorbesc?

Buna ziua.nu stiu daca problema e la mine sau la el… Suntem impreuna de 12 ani. Lucram si impreuna deci ne vedem zilnic, plecam acasa de la serviciu impreuna, acasa la mine, dar el seara pleaca la el acasa. Eu locuiesc cu fiica mea dintr-o casatorie anterioara, iar el cu mama lui. Are si el un copil, rezultat dintr-o aventura pe care a avut-o cam dupa 1 an de cand era cu mine, copil pe care nu l-a vizitat deloc 7 ani. Dintr-o data a inceput sa il intereseze acest copil. Acum copilul are 10 ani, deci de 3 ani se duce la el in fiecare sambata. Cand a inceput sa se duca la copil, mie nu mi-a zis nimic. Eu am aflat de la diverse persoane, iar cand l-am intrebat mi-a zis ca e adevarat, dar nu mi-a spus sa nu imi fac griji degeaba. Eu consider ca trebuia sa-mi spuna si mie… Nu era nimic de ascuns. Acum ma deranjaza foarte tare comportamentul lui: niciodata cand pleaca cu copilul undeva nu ma ia si pe mine, cand plecam noi undeva nu ia si copilul, il fereste de mine. De ce? L-am intrebat. Ce credeti ca mi-a raspuns?: „cum sa mergi tu cu mine si copilul, nu crezi ca l-ar afecta daca te-ar vedea cu mine? Ce ar crede?” adica cum?nu inteleg… Copilul acesta crede ca mama lui e impreuna cu el? (la aceasta intrebare nu mi-a raspuns). Si aceasta femeie se foloseste de copil, adica ii zice ea sau pune copilul sa il roage sa mearga in diferite locuri, dar impreuna, toti trei, ca o familie. Si el se duce. Asta ma deranjaza foarte mult. Am inteles ca sambata este pentru el si copil nu pentru el, copil si maica-sa. Asta nu accept. Si altceva: aceasta femeie a inceput sa o viziteze pe mama lui, bunica copilului, este primita foarte bine de aceasta, iar cand i-am zis ca ma deranjaza ca se duce la el acasa, mi-a spus ca nu vine la el, ci la maica-sa si ca aia nu e casa lui. Am uitat sa va spun ca el nu are o relatie buna cu mama lui. De fapt nu vorbeste cu ea de multi ani, nu stiu nici acum de ce (stie el de ce-asta imi zice). Ma intalnesc cu diferite cunostinte pe strada si ma intreba daca mai suntem impreuna, pentru ca l-au vazut cu o femeie si un copil. Va dati seama cum ma simt eu si ce e in sufletul meu? Il iubesc. Poate va intrebati de ce nu ne-am casatorit pana acum. Nu stiu de ce. Cand il intreb ce are de gand, zice ca nu stie. Relatia dintre noi nu s-a schimbat nici in bine nici in rau, adica afectiv e la fel, cu parintii mei se intelege bine, mergem in concedii amandoi impreuna cu fata mea, ne plimbam, iesim la diferite evenimente, dar… Eu simt ca el parca ar trai 2 vieti separate. Zice ca stie el ce face si sunt nebuna daca imi fac griji ca lui i se pare normal tot ce face. Dar de ce atatea secrete si de ce se fereste de mine cand e vorba de ceea ce face cand e cu copilul? Va spun sincer ca niciodata nu m-am opus ca el sa se duca la copil, am inteles ca acest copil nu are nici o vina si are nevoie si de tatal lui, dar atat. De ce se fereste de mine? Va rog din tot sufletul sa-mi raspundeti, sa-mi dati un sfat. O sa ii arat si lui acest raspuns. Multumesc mult. La revedere.

Buna ziua, Am 53 de ani si de 2 ani sunt divortata, dupa 27 de ani de casnicie. El a generat divortul si este acum intr-o relatie cu o fosta prietena a mea, iar eu nu reusesc sa-mi revin. L-am iubit foarte mult chiar daca am gresit in casnicie. Nu l-am inselat, greselile au fost de natura ca ma enervam foarte repede pe el, nu prea comunicam dar de tipat, tipam unul la celalalt, ne certam in ultimul timp parca din orice. Vroiam sa-i atrag atentia, ca exist si eu, el prefera sa faca orice altceva. Odata chiar mi-a spus ca prefera sa stea cu catelul decat cu mine. Faceam tot ce trebuia facut intr-o casa, am avut grija de cei doi copii ai nostrii dar el niciodata nu a vazut. Nu am avut aprecieri din partea lui niciodata. Problema este ca eu am suferit si multe probleme medicale, m-am si ingrasat si poate de aceea nu era multumit. L-am iubit mai mult decat pe mine, am avut o viata de sacrificii si renuntari, pentru ca nu am stiut sa ma pun pe mine inainte, am pus familia, pe el, copiii, casa. Doresc foarte mult sa ne putem impaca, dar nu observ nici o dorinta din partea lui. Eu nu reusesc sa am nici o noua relatie, simt din suflet o repulsie fata de tot ce intalnesc si gata. Ce voi face? Voi ramane singura? Urasc singuratatea cu tot ce presupune aceasta, stau in casa zile intregi, am avut o depresie tratata cred, dar reintoarsa. Ma culc cu el in gand, ma trezesc cu el in gand. Locuiesc cu copiii de 27 si 26, nu am nici un pic de intelegere fata de situatie nici de la ei. Stau si astept, nu stiu ce, dar asa imi trec zilele, in asteptare. Nu pot sa socializez, m-am inchis in mine si nu e bine stiu, dar nici nu ma mai pot deschide. Simt ca viata mea fara el nu mai exista. Ce sa fac? Simt ca ma sfarsesc. Mi-am inchis viata. Nu stiu si nu pot sa fac altfel. Din ce trece timpul din aceea il doresc mai mult inapoi. Am facut o obsesie pentru el oare? Visez cu ochii deschisi. Sunt disperata. Ma puteti ajuta in vreun fel? Exista leac pentru mine? Sau sunt condamnata sa raman singura asteptand, ce? Multumesc pentru timpul acordat.

Buna ziua, Am o problema, la care nu gasesc solutie… De cateva luni sunt foarte irascibila, am reinceput serviciul (dupa 2 ani de concediu maternitate) si simt ca nu ma pot reintegra in colectiv, creez o stare de tensiune acasa si nu mai vreau deloc sa particip la activitatile domestice. Dintr-o persoana obiectiva si sociabila, am ajuns o imbufnata, tot timpul trista si negativista. Nu-mi pot intelege starea, ma simt foarte singura, cu toate ca am un sot intelegator si doua prietene foarte apropiate. Imi vine sa plang din orice; sunt foarte suspicioasa si nu mai am deloc incredere in mine…ma simt coplesita de lipsuri, datorii si un loc de munca lipsit de orice fel de satisfactii, pe care as vrea sa-l schimb dar imi este frica (mai ales in perioada asta). Va rog mult sa ma ajutati cu un sfat!

Buna ziua! Am si eu o problema si m-am gandit poate ma puteti ajuta. Ma enervez foarte repede pe sotul meu. Tip la el. Dar nu pot sa ma controlez. Noi lucram impreuna dar nu stam toata ziua in acelasi loc. Din diferite motive poate si minore ma enerveaza. Cred ca din acesta cauza am slabit rau. Ce sa fac? El este si foarte ametit. Uita multe lucruri sau poate nu le da importanta. Ce sa fac? Va rog ajutati-ma. Multumesc.

Am o mare problema. As vrea sa povestesc dar nu am atata timp, este vorba despre mine si sotul meu. Relatia noastra dureaza de 11 ani dar de cel putin 3 nu mai ne intelegem. Este foarte distant si nu vorbeste cu mine mai deloc. Nu mai stiu ce sa fac. Ajutati-ma!

Buna ziua, sunt anonima. Sunt casatorita, am un baietel de 8 anisori si un sot ce-l iubesc enorm. Am o problema de un an si, sunt indragostita. L-am cunoscut aici in spania e prieten cu sotul meu, nu asa o prietenie strinsa. Problema e ca eu imi iubesc sotul mult si sunt casatorita de 11 ani, am o casatorie buna, fericita din toate punctele de vedere, am un copil sanatos si frimos care invata bine in concluzie e totul ok. Dar sotul are o mica problema care pe mine ma deranjaza si i-am zis dar nimic nu-l pot schimba, asa e de cand il cunosc, m-am obisnuit, nu-mai ca acum eu sunt mai pretentioasa, vreau ce nu mi-a dat la tinerete… Doresc sa-mi zica ca ma iubeste, sa fia mai dragastos cu mine, mai tandru, intr-un cuvant nu ma simt iubita. Dar eu stiu ca ma iubeste, dar are un mod ciudat de a o arata. Nu ma inseala, sunt sigura, si nici eu pe el nu l-am inselat niciodata finca il iubesc mult, si-mi iubesc familia enorm suntem fericiti, nu ducem lipsa de nimic avem tot ce ne trebuie si aici in spania, si-n romania, doua case ale noastre, aici un servici bun si soti e ospatar bine platit si eu vanzatoare, e totul bine, dar nu simt ce-mi lipseste dragostea.m-am indragostit.ce pot spune ca-mi doresc la nebunie sa fac dragoste cu acest barbat,nu am facut-o, si nici nu cred ca vom face, finca nu vrea el, nu ca nu-si doreste, dar are o retinere pe care nu mi-a marturisit-o, nu vrea sa vorbeasca de noi, eu tot timpul l-am sunat sa intreb ce face sau i-am scris un sms, dar nimic in zadar. Stie ce sumt eu pentru el, si eu stiu ce simte el pentru mine, dar nu-mi spune de ce nu vrea sa facem dragoste, eu l-am intrebat dar el evita raspunsul. Nu pot esi din joc pana nu aflu adevarul, chiar daca nu vom face dragoste nu mai conteaza, acum cred ca e curiozitatea sa stiu adevarul si nu ma las pana nu-l aflu. E un om d incredere, daca va intrebati? Nu-mi fac probleme e foarte diplomat pe tema asta. Semne ca ar vrea si el au fost multe,ce mi-au dat de inteles ca nu-i sant indiferenta, dar ma intreb? Ce caut, ce vreau de la el, ce se va intamplat dupa, daca si el e indragostit de mine si eu nu stiu, poate, e m-ai puternic si are ambitie sa nu spua finca vrea sa ma protejeze sau pe el. Am uitat sa spun nu e casatorit e singur, nu are prietena.poate caut la el ce nu-mi ofera sotul meu, eu asa cred.stiu ca e complicata viata cand ai obligati fata de ce-i pe care ii ai si nu vrei sa-i ranesti, eu incerc sa nu ranesc pe nimen care nu merita, si sunt bucuroas ca nu am ranit, si mai stiu ca aici in inimioara mea sunt trei oameni minunati, pe care ii pastrez cu bucurie. Sotul meu, fiul meu si el care face parte din universul meu. Ce credeti din toata povestea asta si la ce concluzie ati ajuns. Poate, asa mai pot esi si eu din universu dragostei. Scuze de greselile ortografice, m-am grabit. Si multumesc

Am 51 de ani, 2 copii mari, o casnicie derulata pe parcursul a 26 de ani ca un contract. Nu mi-am iubit sotul dar ne-am respectat reciproc. Am reintalnit pe mail un fost coleg de serviciu plecat de 10 ani in America. La timpul respectiv el era indragostit de mine, fara a-i da vreo sansa, dar culmea tocmai acum ne-am dat seama ca suntem lulea amandoi, vorbim pe mail de 6 luni urmeaza a ne intalni in perioada urmatoare, avem aceleasi sentimente, comunicam aproape perfect, nici unul din nou nu avem o relatie implinita afectiv si ne gandim foarte serios sa fim impreuna. E foarte greu de indeplinit, faptul ca amndoi avem familii, copii, afaceri si ca distanta e foarte mare. Inca nu stim incotro sa o luam, le va rezolva timpul? Nu e prea tarziu? Eu sunt o balanta el un capricorn, dar ceea ce ce ni s-a intamplat nu am trait vreodata nici unul dintre noi.

Am o relatie de mai bine de 1 an. Prietenul meu nu a fost casatorit, dar are un copil dintr-o relatie anterioara. El pastreaza legatura cu fosta iubita, in sensul ca sunt buni prieteni. Trebuie sa precizez ca ei se cunosc din copilarie si au avut o relatie de 11 ani. Ea s-a casatorit, iar copilul nu stie ca tatal sau real este prietenul meu care, inainte sa-l cunosc, mergea regulat in vizita la ei. Si dupa ce am inceput sa fim impreuna, el mergea la ei si voia sa merg si eu cu el la fosta prietena si mi-a marturisit ca simte nevoia sa o vada, sa-i poarte de grija. In plus, nu poate vorbi despre fosta lui iubita. La inceputurile relatiei noastre, devenea chiar agresiv cand venea vorba despre asta. Pretextul sau era ca nu poate vorbi despre trecut. Am incercat sa inteleg si am convenit ca macar chestiunile ce tin de prezent sa ni le impartasim. Nici asta nu a reusit prea bine. De fiecare data trebuie sa fac super eforturi sa il determin sa se deschida. In plus, ea are tot felul de pretentii despre care el nici nu-mi spune. De multe ori m-a pus in fata faptului implinit. De exemplu: ii cere prietenului meu sa mearga la cumparaturi cu ea de Craciun, i-a cerut sa-i duca la mare cu masina si sa-i aduca de acolo. Prietenul meu nici nu m-a consultat in sensul asta. Explicatia care mi-o da tot timpul este ca sunt buni prieteni si ca se cunosc de foarte mult timp. Am fost ocupati o perioada cu amenajarea casei in care stam si nu am mai trecut pe la ei. Prietena lui s-a suparat. Apoi, s-a mai suparat ca prietenul meu nu i-a dat bani mai multi de Craciun (in afara de alocatia pentru copil). Acum nu mai vorbesc. Simteam cateodata ca prietenul meu ma considera oarecum vinovata pe mine ca ei s-au certat. In prezent, ei nu se mai vad (cel putin asa stiu eu) pentru ca sunt certati. Pe mine ma deranjeaza toata ideea asta si a inceput sa devina chiar o obsesie. Eu am acceptat faptul ca are un copil, nu si o fosta iubita. Imi vine foarte greu sa inteleg si ma intreb daca voi reusi vreodata. Credeti ca de fapt el o mai iubeste? Ma mai intreb daca a reusit sa accepte ca nu mai este cu ea (desi au trecut aproape 9 ani de cand s-au despartit oficial). Cum ar trebui sa procedez ? Ce trebuie sa fac si cum sa ma comport? Mai mult, ma oboseste chiar si comportamentul lui cateodata. Nu este deschis, il simt de multe ori rece si departe, chiar daca fizic este langa mine.

Buna, am o mare problema cu mama mea care nu accepta relatia cu prietenul meu. Situatia e grava deoarece a inceput sa faca tot felul de crize. Am 24 de ani, lucrez ca programator si ea nu e in stare sa respecte decizia mea. Mentionez ca in urma cu 15 ani a suferit un soc la moartea fratelui meu de care avea atunci 19 ani. Ce as putea face ca sa o scot din starea depresiva in care este? Nu vrea sa accepte nimic de la mine si isi doreste moartea. Mi-e frica sa nu fac si eu o depresie deoarece tin mult la ea dar nu pot renunta nici la relatia mea. Cum sa o fac sa realizeze ca nimeni nu ii vrea raul? Multumesc.

Ma consider o persoana echilibrata si am si un fizic placut si cu toate acestea imi este greu sa imi gasesc perechea; nu ma simt singura dar simt ca imi lipseste ceva si am sentimentul cateodata ca lumea din afara nu ma percepe asa cum sunt eu; prietenoasa si flexibila „open mind”, reusesc sa socializez doar – orice indiciu sau indrumare este de apreciat!

Buna! Am aflat de site ul asta de la o prietena de a mea si as dori sa pun si eu cateva intrebari. Trec printr o perioada cam dificila din viata mea. E vorba despre o relatie cu un baiat. As vrea sa am parte de niste sfaturi din partea ta. Crezi ca ma poti ajuta? O sa iti spun in mare depre ce este vorba. Am avut o relatie de cateva luni in care ne-am iubit foarte mult. Ne-am despartit din cauza lui pentru ca el ma vedea plictisitoare, relatia s-a incheiat in luna octombrie, dar de atunci continuam sa ne vedem, eu inca il iubesc mai mult decat orice pe lumea asta, nu stiu ce sa fac, cum pot sa renunt la el, mi-e frica sa nu fi devenit o obsesie pentru mine! Sunt momente in care se poarta cu mine ca si cum am fi cel mai fericit cuplu din lume dar in cateva zile totul se schimba ca si cum nu ne-am cunoaste. Avem acelasi cerc de prieteni, iesim in oras tot timpul impreuna si nu suport ideea sa il vad cu altele. Imi face in ciuda? Sau pur si simpul pentru el am ramas doar o fata pe care o cauta atunci cand are nevoie ? Nush ce sa mai zic sunt disperata , prietenii mei sunt foarte dezamagiti de mine, paritnii nu ma mai recunosc, ma cert cu toata lumea… Daca o sa ajungem sa avem o oarecare comunicare o sa intru in detalii sa iti spun de unde a pornit si unde s a ajuns. Multumesc pentru intelegere!!!

Sunt divortata, locuiesc cu fostul meu sot si sunt insarcinata in 7 luni. Am divortat de comun acord deoarece sotul meu avea o relatie cu o prietena de familie. M-am intors acasa la el spunandu-mi ca a terminat-o cu persoana aceea. Desi insarcinata, el inca pastreaza legatura cu aceasta persoana. Ea il cauta in permanenta. Eu am clacat si vreau sa ma departez de el dar nu vreau ca ulterior sa ma acuze ca l-am tinut departe de copile dispus sa facem terapie de familie pentru a ne salva familia. Imi puteti recomanda un cabinet sau un medic la care putem apela? Va multumesc anticipat, Anca Voicu

Problema mea e destul de simpla: am probleme cu depresiile si cu incercarile de sinucudere. Parintii mei sunt plecati in strainatate de cand eu aveam 7 ani si de atunci stau impreuna cu o matusa. De 12 ani nu mi-am mai vazut tatal si nici nu mai stiu nimic de el. Intradevar, in copilarie m-a afectat foarte mult plecarea lui dar cu timpul am incercat sa uit si am si reusit. Dar anul trecut m-am trezit ca m-a sunat si in vara am fost sa ma intalnesc cu el. De cand ma stiu sunt o fire foarte pesimista si de la un timp incoace am din ce in ce mai des gandul si dorinta de a ma sinucide, de a muri… De cateva ori chiar am incercat sa ma sinucid dar de fiecare data a fost cineva care sa ajunga la timp sa ma salveze… As dori sa stiu si eu daca este ceva de facut in cazul meu sau doar ar trebui sa fac o vizita pe la nebuni… Sper ca imi veti raspunde sau ca macar imi veti da un sfat in problema mea….

M-am indragostit de iubitul prietenei mele si am o relatie pe ascuns cu el… Ce mai e de facut? Am momente cand regret, dar nici pe el nu l-as lasa…

Am 39 de ani si m-am indragostit. Sunt casatorita si am o fata de 13 ani. Casnicia mea merge foare prost deoarece am un sot alcoolic de ani buni. Sa divortez nu pot (casa in care stam este a parintilor lui), asa ca mi-am facut sperante cu barbatul de care m-am indragostit dar dupa vreo 2 intalniri foarte scurte si cateva telefoane, mi-a spus ca nu are rost sa ne complicam vietiile cu toate ca si eu ii sunt simpatica, cel putin asa a spus. Eu vreau sa imi complic viata, sa am parte de fericire, iubire… Acum sunt suparata, necajita si nu stiu ce sa mai fac. Nu il suport pe sot nici cat il suportam inainte, oricum de aproximativ 2 ani nu mai avem nici o relatie intima, si tanjesc dupa acest lucru dar nu cu sotul meu. Va rog ajutati-ma cu un sfat.

De cand am nascut nu mai am aceeasi viata de familie. Imi neglijez mereu sotul si tot timpul ma enervez din motive banale. Problema e ca nu ma pot controla.Va rog sa-mi da-ti un sfat pentru ca pe zi ce trece e mai rau si am inceput sa si sufar din cauza nervilor. Mi se umfla rau venele, am dureri de cap si plang ore in sir. Astept un raspuns de la d-voastra. Va multumesc!

Am 23 de ani si imi lipseste trairea multor sentimente. Nu zic nimic nou, chiar aud din in ce in ce mai des cuvinte triste din partea tinerilor (din reviste, stiri, forumuri), despre adolescenti care isi incep viata mult prea devreme si care pana la 20 de ani au trecut deja prin tot ce-ti poti imagina, de la droguri la sarcini si avorturi; citesc despre copii care au tot ce si-au dorit (masini, rasfat, lux, o firma…) La o varsta destul de frageda. Totul se petrece cu o rapiditate de neimaginat si aproape ca nu mai tii pasul cu toata suma de trairi, sentimente, iubiri, tulburari.
Sunt o persoana care analizeaza mult. Inca nu m-am hotarat daca sa analizezi face bine sau mai mult strica, daca mai mult imi sta in drum in luarea deciziilor cu adevarat importante, acelea luate spontan, fara prea mult stat pe ganduri, fiindca se spune ca ele sunt cele care reflecta adevarul. (daca ar vedea prietena mea cat de mult am aberat inainte de a-mi expune problema mi-ar spune „tu sigur ai o problema”) sa analizezi este bine dar este extraordinar sa poti vorbi cu cineva despre ce te framanta. Din lipsa acestui „cineva” sper ca expertul sa nu se simta suprasaturat de inca un mesaj si sa faca un efort minim ptr a ma indruma am 23 de ani si nu am avut niciodata langa mine, o persoana de sex masculin,caruia sa-i rostesc nume de alint, sa-l poreclesc cu nume gen „gandacel” sau „porumbelul meu” sau „ciupercuta mea”.
Nu am avut un iubit, cu care sa merg de mana prin parc,cu care sa ma sarut, pe care sa-l ador si care sa ma iubeasca. Langa care sa fiu eu si el sa fie el insusi si amandoi sa vedem o usa atunci cand ne uitam la o usa. Vorbeam de rapiditatea asta cu care traiesc tinerii astazi. Cand aveam 14 toate colegele si prietenele mele, hai, toate fetele din cartier, aveau cate un baiat caruia ii zambeau si la care dadeau din gene. Eu nu aveam pe nimeni.mi-am spus ca nu vreau sa ma grabesc, nu vreau sa dau si eu din gene, doar fiindca restul asta facea. Ca va veni si vremea mea si va fi frumos. Mai tarziu, mi-am impus sa nu zambesc nimanui. Si asa am ajuns la liceu. Fara zambete, fara entuziasm, am trecut prin liceu fara sa las in urma nimic, fara sa ma despart de prieteni, fiindca ei n-au existat, fara sa fi trait iubirea din liceu. Deci, inca o perioada de posibila iubire pe care (voluntar) am ratat-o.
Acum sunt in facultate. Am avut grija sa ma feresc de orice mi-ar fi putut provoca vreo emotie. M-am ferit de provocari. Am vrut sa fiu la adapost, sa nu pot fi ranita de nimeni. Toti studentii care ma stiu din vedere. Au impresia(falsa) ca sunt ingamfata, misterioasa si „incuiata”. Adevarul crud este ca, atunci cand stau printre ei sunt terminata emotional, mi-e teama ca vreunul o sa-mi vorbeasca, am emotii ingrozitoare si nu ma pot concentra la nimic. Asa ca prefer sa tac si sa par ingamfata, misterioasa si „incuiata”. Ideile care ma obosesc pe mine sunt urmatoarele. Stiu ca 23 de ani nu este o varsta inaintata. Si pana la urma, nu cred ca varsta este problema (desi insist cu numarul 23). Ceva trebuie sa schimb la mine. Dar nu stiu ce!
Nu vreau sa-l astept pe printul fermecator. Mi-e teama ca o sa treaca atat de mult incat varsta chiar o sa fie o problema! Sau sa-l astept? Sa fac acest compromis? Sa „iubesc” pe cineva doar ca sa am o jumatate la petrecerea de revelion? Sa ma „cuplez cu cineva doar ca sa pot merge in vacante cu prietenii mei care sunt cuplati la randul lor? Sa ma prefac ca sunt atrasa de cineva doar ca sa trec si eu prin acele stari euforice pe care ti le dau saruturile, mangaierile, tandreturile si alinturile si pe care majoritatea le-au „fumat” de la 16 ani?…. Asta ar fi incheierea. (Eu inca nu am trait nimic. Poate ar fi timpul.)

Sunt de aproape 3 ani cu cineva, este primul din viata mea si eu prima din viata lui, totul a fost ca un vis la inceput, prea perfect, eram topiti unul dupa altul, ne-am lasat prieteni, doar pentru a fi doar „doi”, asta fiind in ultimul an de liceu, treptat nu brusc, totul a inceput sa ia alta culoare, nu mai suntem asa captivati unul de altul, vrem sa iesim undeva nu mai avem cu cine, eu imi doresc pasiunea, el e mai altfel mai rece decat la inceput, sexul a inceput sa fie din ce in ce mai rar, mentionez ca eu am facut tot posibilul sa reinvii pasiunea dar el mi-a tot spus ca nu s-a schimbat nimic intre noi, desi nu este asa, ne certam foarte des, ba chiar imi spune vorbe urate, si eu plang de fiecare data, problema e ca am ajuns foarte sensibila, am o teama permanenta de tot, plang din orice, nervii mi-au cam cedat, ma consum mult pentru noi, iar el e pasiv. Avem multe probleme cum ar fi ca nu avem unde sta pentru a ne face un viitor iar penntru asta ajungem mereu la certuri, parintii lui nu ma suporta pentru ca nu am o situatie foarte buna, poate cum si-ar fi dorit pentru el, si de-ar trebuii sa stam undeva ar trebuii sa fie la el…si nu, acest gand ma sperie, ne va despartii oricum. Il iubesc enorm , cum nu am mai iubit niciodata si stiu ca in sinea lui si el ma iubeste dar e mult mai distant iar eu nu imi doresc asa ceva, eu vreau sa traiesc frumos, noi suntem si 2 firi diferite, eu foarte energica el mai sedentar si e greu. Stiu ca nu pot exista fara el, dar si cu el e greu, ce oare sa fac??? Relatia noastra o ia usor la vale 🙁 e greu, nu vreau, mi-am lasat tot pentru el, prieteni si personalitatea mea, m-a schimbat dupa placul lui, ca altfel.. imi spunea „nu iti convine, gaseste-ti altul”imi pare imatur uneori nu stie sa rezolve o problema, eu am aproape 23 de ani el 21..poate si asta e o problema.Mai vreau sa adaug ca si el m-a ajutat mult, cu bani, mi-a aranjat camera, ceea ce cred ca e o dovada de iubire, dar de ce este asa schimbat? Pentru mine nu mai e nimeni ca el si vreau sa il readuc pe calea cea buna sa nu mai fie asa morocanos, rece, si de multe ori reusesc e iar perfect si apoi iar se schimba….

Sunt casatorita de 4 ani, avem impreuna un copil. De catva timp, imi reproseaza unele lucruri din prima casatorie dar numai cand bea ceva si a inceput sa ma atinga cate un pic, daca ma intelegeti. Ce pot face? Oare nu mai tine la mine? Nu ma mai iubeste? Sunt eu de vina?

Mi-e frica de intuneric si de morti, problema mea este foarte grava, simt ca toate persoanele pe care le cunosc si imi sunt dragi (ex: tata) care au decedat sunt langa mine noaptea si vor sa ma sperie, sa ma omoare! Sunt constienta ca nu se poate dar nu pot controla situatia. De foarte multe ori trebuie sa dorm singura, sotul meu lucreaza de noapte si nu pot dormi decat cu lumina aprinsa, dar si atunci simt ca ma sufoc. Problema o am de foarte mult timp dar ea se acutizeaza doar in perioadele ce urmeaza in urma decesului unei persoane cunoscute si dureaza aproape un an. As dori sa-mi dati un sfat in ceea ce ma priveste. Va multumesc anticipat.

Problema mea e mai complicata decat pare; o sa incep cu inceputul, si anume de cand eram de o varsta mai mica parintii mei au avut cu mine un comportament foarte dur si autoritar. Asta a facut sa nu pot sa-mi dezvolt personalitatea si a facut sa nu pot hotara de unul singur ce anume e bine sau nu sa fac in general in viata (si cand ma refer la comportament dur, ma rafer la faptul ca in clasa a 4-a spre exemplu, daca luam o nota de 4 luam bataie sora cu moartea si asta ma facea sa le ascund mereu problemele mele). Tot acest comportament al lor mi-a ramas in subconstient si asta a facut sa am o repulsie continua fata de ei si acum, la varsta de 24 de ani. Pot spune ca atitudinea lor nu s-a schimbat nici acum, la varsta asta (mentionez ca ei au 43 de ani amndoi, m-au procreat la o varsta frageda). De 4 ani de zile de cand eu am inceput facultatea si am reusit sa ies in lume si sa invat lumea cum e cu adevarat au aparut si mai mari divregnte intre noi, degenerand in certuri foarte mari si cu lovituri chiar. Toate astea pleaca de la faptul ca eu mereu ii „confrunt” asa zic ei, prin faptul ca eu imi expun parerile mele proprii. Alt motiv pentru care mai incep certurile este de la faptul ca uneori le mai cer ajutorul material (parintii mei au bani, dar se plang mereu ca nu au).
Va rog din suflet spuneti-mi cum sa rezolv problema asta avnd invedere ca in septembrie anul asta am si nunta si fara ajutorul lor nu prea putem face nunta singuri. Si acesta este un motiv de cearta, din cauza banilor. Va multumesc.

Mi se intampla ceva destul de iesit din comun cu prietenul meu. Ma face sa descopar in mine o parte foarte agresiva si foarte greu de controlat. Asa de tare ne certam incat simt ca imi vine sa imi dau pumni in cap de nervi si abia ma pot controla sa nu sar la gatul lui. cateodata simt ca lucrurile imi scapa de sub control si ca eu chiar nu sunt normala. Problema e ca numai cu el mi se intampla. Ce-i drept, relatia noastra nu merge deloc bine. Am incercat sa ne despartim dar nu pot fara el, tot la el ajung . Insa nici cu el nu mi-e bine pentru ca m-am schimbat foarte mult si sunt tot timpul nervoasa cand sunt cu el. Intrebarea mea e cum as putea sa gasesc o solutie sa ne fie bine amandurora?

Puteti sa-mi spuneti niste tittluri de carti care m-ar ajuta sa ma organizez mai usor? Problema aceasta ma face sa fiu dezordonata, ceea ce nu face impresie buna la cei 28 de ani pe care ii am. Cateodata uit, dar mereu ma face sa pierd timpul si sa intarzii, eu pot spune ca am o ordine personala. Am o obiceiul sa strang lucruri pe care mi-e greu sa le arunc. Poate imi dati si un sfat.

Buna seara, Apelez la ajutorul dumneavoastra in speranta ca imi veti putea clarifica o nelamurire. Apreciez foarte mult munca dumneavoastra si imi place sa ma documentez; participand la o discutie am aflat despre existenta unor basme ” terapeutice”. Nu am inteles insa esenta acestora. Pot fi create astfel de basme, avand ca scenariu viata personala a unui client cu scopul de a-l ajuta? In speranta ca nu v-am deranjat cu intrebarea mea, va multumesc anticipat!

Am avut o relatie cu un baiat de multi ani, ne-am despartit in septembrie anul trecut. Se spune ca noi, femeile, putem ierta orice, credeti ca acest lucru ar fi posibil si in cazul meu. Ne-am despartit din mai multe motive. Imi doream o relatie de casatorie si in aproape 10 ani acest lucru nu s-a intamplat, nici macar nu pot spune daca il mai iubesc sau nu. Stiu doar ca nu i-am simtit lipsa pana in momentul cand mi-a zis ca are pe alta cu care are relatii intime. El spune ca mi-a zis acest lucru deoarece si eu i-am spus ca exista cineva in viata mea, care e mai bun ca el si de care sunt indragostita, amandoi am fost primii in viata celuilat. Am locuit impreuna circa 3 ani si jumatate, alaturi de parinti mei, iar probleme au fost mai ales din cauza banilor. Ma intreb daca doar singuratatea ar fi cea care ne-ar apropia? Situatia sta destul de prost mai ales ca eu nu lucrez, sunt studenta, la cei 28 de ani, in ultimul an, el are salariu, dar tine mortis ca eu sa lucrez. Cum sa-l fac sa inteleaga ce importamt e pt mine actul casatoriei?