Sfatul expertului
Problema mea e simpla: ma simt extrem de singura! Multi dintre noi avem unele momente de deprimare cand ne simtim tristi, singuri, etc. Dar aceste momente trec. Ei bine eu sunt deprimata tot timpul si nu prea inteleg de ce. Parintii mei au divortat de curand… Dar nu m-a deranjat cu nimic.sunt mult mai fericita doar alaturi de mama fara tatal obsedat si mereu pus pe cearta. Doar ca de o vreme incoace mama incepe sa primeasca tot felul de telefoane si mesaje amoroase de la un barbat. Nu o condamn e singura si poate sa faca ce vrea.dar totusi sunt geloasa si sunt asa pt ca m-am obisnuit a fie mama mea a mea! Nu-mi place cand stiu ca mai iubeste si pe altcineva in afara de mine. Stiu ca sunt anormala, dar asa gandesc eu. In plus sunt geloasa si pe faptul ca eu sunt singura. Nu mai am un prieten de 4 ani. Iar mama de abia s-a despartit in vara de tata si deja barbatii ii dau tarcoale. E mult mai norocoasa ca mine. E foarte deprimant. Toate amicele mele au prieten, aproape toate. In pauze vorbesc doar despre relatiile lor si cat de mult isi iubesc prietenii. Eu. Eu stau si ascult. Si inauntrul meu plang. Pentru ca ma simt atat de singura. Nu-mi ofera nimeni afectiune. Absolut nimeni. Am si un frate mai mic cu 5 ani. Toata ziua ne certam. Ma face in toate felurile si de multe ori cedez si il lovesc. Bineinteles, plange si e mereu in favoarea mamei. Nu suport sa vad ca in fiecare seara il imbratiseaza doar pe el „baiatul mamei”, „puiul meu” etc. Se pare ca a uitat ca mai are si o fiica. E la serviciu toata ziua si seara cand vine se ocupa doar de fretele meu. Si apoi se inchide in camera ei si vorbeste la telefon. Iar eu… Eu, singura, ca de obicei… Doar eu si calculatorul, atat… Am prietene apropiate carora le spun multe din secretele mele. Ma asculta, dar ce pot sa-mi faca? Nu le pasa lor chiar asa de mult de problemele mele. La urma urmei au si ele gandurile lor. Prietena mea cea mai buna imi este alaturi cand poate. Si ea are prieten. Se iubesc enorm. Imi povesteste toate sentimentele ei, dar cand ajung sa-i povestesc si eu nu este la fel de atenta cum sunt eu cand imi povesteste ea. Deci din nou sunt singura. Pur si simplu nu mai pot. Sunt atat de trista, atat de singura, atat de deprimata… Nu stiu ce sa fac. Imi doresc o persoana pe care sa o iubesc si sa ma iubeasca. Care sa-mi ofere afectiune. Doar de atat am nevoie, de afectiune! Nu mai rezist sa fiu singura. E cel mai rau lucru cae i se poate intampla unei persoane. Mi-as dori mult sa-mi raspundeti. Asta m-ar face sa nu ma mai simt atat de singura. Pentru ca as sti ca macar cuiva ii pasa de mine…
Buna ziua, doamna. De cateva luni incoace, am niste simptome ciudate, m-am documentat, adica am citit cam ce-ar insemna respectivele simptome si am ajuns la concluzia ca s-ar putea sa sufar de anxietate. Nu stiu insa daca e o trasatura de caracter sau doar ceva temporar( am inteles ca si anxietatea e de 2 feluri). Nu e prima oara cand ma confrunt cu asa ceva, am mai avut aceste simptome si acum cinci ani aproape, cam in perioada cand bunicul meu s-a imbolnavit de Alzheimer. Boala lui, cel putin la inceput, a fost f violenta si ma temeam ca intr-o criza de nebunie sa n-o omoare pe bunica….cam in perioada respectiva mi-era frica de orice om care trecea pe langa mine pe strada, mi-era frica sa nu ma injunghie sau eu mai stiu ce, eram ff trista, si seara plangeam mai mereu.M-am rugat extrem de mult in perioada aceea. Timpul a trecut, bunicul a murit toamna aceasta si cam tot din perioada aceea am din nou simptomele acelea: mi-e frica(nu stiu concret de ce), nu mai am incredere in mine, nu prea mai suport compania oamenilor, desi tanjesc dupa prieteni (nu prea mai am, dar nu din motivul acesta), sunt extrem de sensibila la critica, ma inhiba compania strainilor,am un tremur interior, simt ca imi bate inima mai tare, uneori parca imi pierd glasul de emotie si am momente cand sunt extrem de iritata/ nervoasa interior. Lupt cu mine, am un serviciu part-time, incerc sa nu ma izolez, dar ma simt singura si asta nu-mi place, am impresia ca oamenii ma critica dur,…ar fi multe de spus. Va rog f mult sa nu-mi ignorati mesajul, daca ati putea sa-mi raspundeti macar in cateva cuvinte. Sufar oare de anxietate sau trec doar printr-o perioada mai grea a vietii? Recent, am fost la un control cardiologic (simteam un disconfort in respiratie si o usoara durere in zona inimii) si am fost diagnosticata cu distonie neurovegetativa (mi s-a explicat ca nu sufar de nicio boala a inimii, ci asa reactioneaza corpul meu la stimulii exteriori: usor tremur etc). Ce parere aveti? Cu nenumarate multumiri, Catalina.
Sunt o persoana care ma stresez din orice si totodata ma si panichez si nu stiu ce sa fac sa nu mai fiu asa; am mers la medici psihiatri si mi s-a spus sa nu ma mai stresez dar nu reusesc si am inceput sa am tot felul de simptome (anxietate). Ma enervez foarte repede, sunt irascibila si vesnic nemultumita. Va rog sa ma ajutati cu un sfat. Tare mult mi as dori sa nu mai fiu asa; iau Magne-B6, dar fara efect, zic eu, tot nervoasa si fara chef de viata. Multumesc.
Sunt mamica unui baiat de trei ani si opt luni. In urma cu aproximativ un an copilul meu a dezvoltat un soi de fobie vizavi de imbracat. Daca la inceput totul a pornit cu dorinta lui de a imbraca doar anumite haine, acum copilul meu, in momentul cand este imbracat, chiar cu hainele preferate, incepe sa planga, sa tipe, sustinand ca acestea il strang. Asta pret de 5-10 minute cand noi ca parinti trebuie sa ii distragem atentia cu altceva; ulterior pare a se obisnui, il intrebam daca il mai deranjeaza, el sustine ca nu. Dar a doua zi criza revine, copilul dorind sa se imbrace doar cu haina din ziua precedenta, si chiar si atunci manifesta un disconfort. Poate problema pare minora, dar aceasta fobie persista si in fiecare dimineata face o astfel de criza, astfel incat noi ca parinti nu mai stim ce sa facem. Problema in timp s-a extins pana si in cazul sosetelor despre care spune ca il deranjeaza. Poate ne dati o solutie la aceasta problema.Va multumesc anticipat.
Acum un an am facut cunostinta cu un baiat din Romania pe net si in cele din urma simteam o afectiune si a venit la mine, am petrecut timpul minunat si ne-am indragostit unul de celalt si apoi a plecat. Trebuia sa se intoarca pentru ca luasem relatia in serios si doream si sa ne casatorim si sa ma duc cu el, dar din cauza problemelor si anturajului care il inconjoara nu a venit deja de 9 luni. Am hotarat sa-l astept si sa-l sustin cat ar fi de greu dar intr-o zi mi-a zis ca cel mai bine ar fi sa ne despartim deoarece, chiar daca ne iubim enorm, prea multe lucruri ne despart, unicul motiv pe care mi l-a dat a fost ca eu sunt foarte buna si tocmai pentru ca ma iubeste vrea sa fiu fericita si langa el nu voi putea avea asta. Ma doare foarte tare ceea ce a hotarit el stiind ca eu nu vreau asta si nu stiu ce sa fac si cum sa procedez?
In martie 2009 e un an de cand il cunosc pe prietenul meu, iar de 8 luni locuim impreuna. De cand ne-am mutat impreuna, am constatat mai multe diferente legate de educatie, de principii de viata, de familie, valori dupa care ne ghidam. Dar, mai ales, nu reusim sa ajungem la un numitor comun in privinta gestionarii banilor in cuplu, el considerand ca, exceptand cheltuielile comune si de mancare, fiecare trebuie sa se descurce cu banii castigati. Pentru mine asta e un mod de a ne distanta nu de a forma un cuplu si mi-e teama ca lucrurile se vor complica daca ne vom casatori, desi ne iubim. Exista vreun mod de a rezolva aceasta problema? Sau poate ar trebui sa ne despartim?
De ce ma indragostesc si intru in relatii numai cu baieti care nu sunt din acelasi oras cu mine? Pana acum am avut 2 relatii (una de aproape 3 ani si una de 6 luni) iar in actuala relatie sunt de aproape 1 an. In celelalte 2 cazuri nu resimteam atat de acut distanta, ba mai mult, chiar o apreciam, avand in vedere ca cei doi ma compleseau cu foarte/prea multa atentie (ma sufocau). Acum insa ma macina gandul ca ne vedem cam o data pe luna, ca eu sunt cea care trebuie sa depuna tot efortul (si ma deranjeaza fiindca am senzatia ca daca nu imping eu totul de la spate, se darama ce am construit cu greu pana acum). Recunosc ca la inceput el a fost cel care a venit de cateva ori, insa de cand am venit la facultate si deci am avut libertate sa fac ceea ce vreau, doar eu am fost la el. Stiu ca cel putin 4 ani cat fac eu facultatea, nu exista vreo posibilitate ca noi sa locuim in acelasi oras (el refuza sa vin in Bucuresti fiindca, dupa o relatie de un an si ceva, fosta lui prietena s-a mutat in Bucuresti, iar cand el a vrut s-o urmeze, ea l-a lasat in strada) si-mi este foarte greu. Oare mai are vreun sens sa mai continuam relatia asta?
Am fost casatorita, am divortat acum 3 ani, am un baietel de 4 ani si am avut dupa divort o relatie de un an si jumatate cu un barbat mai tanar cu 8 ani decat mine. la inceput (adica cam 8-9 luni) s-a comportat super si cu mine si cu baiatul, dar avea niste iesiri violente (verbal), avea crize de gelozie nejustificate. mentionez ca provenim din medii total diferite: am studii superioare, el nu, am un loc de munca bine platit, el nu (s-a intors din afara unde a lucrat mai multi ani si a strans bani din care si-a cumparat casa, masina etc.). Anul trecut in vara a trebuit sa plece din tara din motive obiective iar cand s-a intors totul s-a schimbat: a vrut mai multa libertate, voia tot mai mult timp cu prietenii lui, voia sa mearga in cluburi noaptea fata mine (la inceputul relatiei mergeam impreuna), pleca din oras „cu treaba” si se enerva daca eram mai insistenta cu intrebarile. Lucrurile mergeau rau si ii tot spuneam ca relatia se raceste si ca nu mai e ca inainte, dar nu imi dadea dreptate si nici nu voia sa discutam, zicea ca e doar in capul meu o problema. Am uitat sa zic ca s-a mutat la mine imediat dupa ce ne-am cunoscut si se integrase foarte bine in familia mea. Parintii mei il placeau, era diferit fata de fostul sot, care nu se implica deloc in problemele casei. De la inceputul relatiei prietenele mele ma avertizasera ca nu o sa dureze relatia prea mult pentru ca e prea tanar si nu o sa faca fata unei relatii serioase asa cum o doream eu, dar nu le-am ascultat parerile si am mers mai departe in relatia cu el. In luna decembrie anul trecut, a venit la mine acasa si mi-a zis ca relatia noastra trebuie sa se termine si sa ne vedem fiecare de drumul lui, am fost de acord cu el, a plecat dar …a inceput calvarul. De doua luni ma cauta incontinuu, ma suna de mai multe iori pe zi, ma controleaza permanent, vine pe la bloc sa vada daca sunt acasa, daca nu sunt acasa ma terorizeaza in telefon. Mai rau e ca a trecut la amenintari grave, ca imi da foc la casa, ca imi rupe picioarele, ca daca ma vede cu alt barbat ne omoara pe amandoi. Am incercat sa vorbesc cu el si sa-i zic ca intre noi nu mai e nimic, ca el e cel care a cerut sa ne despartim dar nu intelege deloc, imi reproseaza ca eu sunt incapatanata si ca nu vreau sa-l primesc inapoi, ca el ma iubeste ca un nebun si ca ma vrea inapoi. Dupa ce a plecat atunci de la mine a recunoscut ca a avut relatii intime cu o alta fata si i-am zis ca asta nu pot sa-i accept niciodata, si mi-a zis ca tin prea mult la niste principii demodate. Ma suna de atunci mereu, dimineata, ziua la serviciu, seara, noaptea, e tot timpul in „spatele” meu. Dati-mi un sfat cum pot sa scap de el pentru ca mi-am dat seama dupa aceste doua luni de teroare, frica si stres ca nu e barbatul pe care il vreau langa mine si copilul meu. Am folosit toate metodele umane sa il fac sa inteleaga ca nu mai am nimic pentru el, ca nu il mai iubesc si ca e mai bine pentru fiecare sa isi urmeze calea lui. Va multumesc pentru ajutor, Dana
Am apelat la dumneavostra pentru ca sunteti barbat si am mai mare incredere in sfatul unui barbat decat in sfatul unei femei. Voi spune pe scurt povestea mea dupa care voi sublinia problema mea… Am 22 de ani si am o relatie cu un barbat de 37 de ani, insurat si cu doi copii. Intre noi exista o pasiune cum nu cred ca mai exista intre alti doi oameni care se iubesc. Nu vreau raspunsuri de genul: vad in el tatal pe care nu l-am avut asa cum mi l-am dorit pe al meu… poate este si asta, langa el ma simt iubita si protejata. Iar el este un barbat care nu a avut parte de prea multa iubire, nu l-a iubit nimeni asa cum il iubesc eu si asta il face fericit. In concluzie, ne completam: el imi ofera dragoste, protectie, siguranta, iar eu il iubesc cum nimeni nu cred ca mai poate iubi. Totul este frumos, ca in povesti, el tremura cand face dragoste cu mine, cand imi saruta picioarele… Problema mea este urmatoarea: isi iubeste sotia? Am o saptamana de cand nu ma mai simt bine in relatia asta…. Au inceput sa apara ganduri, intrebari, confuzii. Imi spune ca sta cu ea doar pt copii, ca nu vrea sa ii distruga. Dar sunt lucruri marunte care ma deranjeaza si ma fac sa cred ca o iubeste. De exemplu, ea lucreaza intr-un cazino iar el se duce mereu la ea. Lucrul asta ma face sa cred doar ce este gelos si ca nu suporta sa isi vada sotia in preajma altor barbati. Eu alta explicatie nu am, ma macina si fierb, nu imi gasesc raspunsul. De ce s-ar duce dupa ea daca nu ar iubi-o? As vrea sa stiu parerea unui barbat. Ca sa nu mai zic de noptile pe care le doarme cu ea. Pentru ca nu imi ascunde faptul ca se culca cu ea. A fost sincer cu mine de la inceput, chiar si cu ea… I-a spus si ei de noi la inceputul relatiei nostre, am stat si eu de vorba cu ea… Insa ea a luat copiii si a plecat, iar el atunci a decis sa se desparta de mine. Ne-am impacat doar cand i-am spus ca voi accepta situatia pana vor mai creste copiii (acum au 11 si 13 ani). Mi-a spus ca si-a dat seama ca nu poate sta fara copiii lui, ca nu poate sa ii lase in saracie. El este stalpul familiei, el este cel care aduce bani in casa iar fara el ei ar ajunge in strada. In ultima vreme am fost foarte nervoasa, i-am facut crize de gelozie, nu ma mai multumeste nimic, ma deranjeaza orice, devin irascibila din orice motiv. Nici in plan sexual nu ma mai satisface…. De fapt nu m-a satisfacut niciodata. Tot timpul termina mult prea repede. Da vina pe varsta, pe oboseala, pe stres… Imi spune ca sunt prea senzuala si frumoasa si ca nu poate sa imi reziste cand ma vede. Il iert prima oara, numai ca astept si a doua oara si nu se mai intampla, imi zice ca este obosit. Eu ce sa cred? Ca nu ma mai doreste, nu ma mai iubeste? Eu asta cred atata timp cat el nu mai vrea inca o data. Poate nu se mai simte atras de mine. Sunt confuza si nu ma mai simt bine cu el in pat. Cum il pot ajuta sa treaca peste aceste probleme sexuale? In timpul actului ii mai spun sa incerce sa reziste mai mult, ii spun ca am si eu dorintele mele, insa el termina parca mai repede si imi spune ca se simte afectat si blocat psihic. Chiar ii cer prea mult? El este asa de fericit dupa prima partida, ca pica istovit! Istovit dupa doua minute! Nu pot sa imi explic! Poate sunt eu cretina! Exista comunicare intre noi… Ii spun nemultumirile mele… Insa pentru el totul este ok, el este fericit si imi spune ca ma port asa pentru ca iubesc prea mult. Nu stiu ce am de o saptamana. Il iubesc, sunt posesiva cu el, dar in acelasi timp nu-l mai suport, nu ma mai multumeste nimic. Provoc doar cearta, scandal… Simt ca imi plesneste capul si ma apuca anxietatea. Vreau sa redevin femeia dulce de care el s-a indragostit, femeia intelegatoare in bratele careia el se arunca de fiecare data. Totul porneste de la gelozia mea… Cum pot rezolva criza prin care trec? Va rog sa ma ajutati.
De ceva vreme mi-am pus intrebari serioase privind capacitatea personala de a intretine o relatie. M-am alarmat in momentul in care am realizat ca de curand am sfarsit cea de a treia relatie care s-a dovedit a fi parca trasa la indigo cu cele anterioare. Sa va spun ce au in comun relatiile mele: perioada in care incep (septembrie-octombrie), perioada de final (februarie) – tin sa mentionez ca aceasta perioada nu are vreo insemnatate pentru trecutul meu emotional – modul in care se desfasoara, deznodamantul. Veti spune ca sunt superstitioasa sau poate paranoica, insa as vrea sa cred ca e vorba de altceva. Partenerii pe care mi i-am ales pana acum au fost toti din punct de vedere intelectual si al aspectului fizic mai prejos decat mine si nu din lipsa de modestie afirm asta. Cu toate acestea, nu am inteles nicio clipa felul in care isi pierdeau interesul fata de mine. La inceput erau practic mult prea dragastosi, ca dupa trei sau patru luni sa-mi spuna sec ca “nu mai simt o dorinta la fel de puternica de a ma vedea sau de a povesti” asa cum simteau la inceput. As vrea sa imi dati un sfat sau macar un indiciu pe care sa pot marsa pentru a-mi cunoaste neajusurile care determina aceste esecuri relationale.
Va rog mult sa ma ajutati! Am incercat sa ma despart de prieten (suntem de 5 luni impreuna) dar spune ca ma iubeste si ca se va sinucide. Eu am 18 ani iar el, 17. Voiam sa ma despart de el pentru a avea mai mult timp pentru studiu, plus ca parintii mei nu sunt de acord cu el. Am cedat si m-am impacat cu el. Ma simteam groaznic, vinovata daca el s-ar fi sinucis. Simteam ca ar fi fost numai vina mea. Doua prietene spun ca nu este normal, ca el este obsedat de mine. El este un tip flegmatic, sensibil, cu principii puternice. Pana la urma tot trebuie sa ma despart de el..Ce fac? Cum imi dau seama daca chiar ma iubeste, sau daca sunt o obsesie? Cum ii mai explic (am incercat in atatea feluri) ca trebuie sa ne despartim? Va multumesc.
Incep prin a spune ca sunt casatorita de 2 ani si jumatate iar nunta a fost pentru mine cel mai frumos moment din viata mea. Imediat dupa casatorie au inceput certuri. Eu trageam intr-o parte el in alta, nicicum nu reuseam sa ajungem la un numitor comun. De doua zile mi-am dat seama ca nu mai are rost sa ne chinuim reciproc pentru ca nu merita, nu suntem niciunul fericit. Am intins-o 2 ani si jumatate, mai merita? Apropo, acum am 24 de ani si imi iubesc sotu din toata inima dar nu cred ca are rost sa fiu egoista, NU MERGE.
Am o mare problema: desi am deja 22 de ani si la varsta asta am prietene maritate si chiar si cu copii, eu nu am avut niciun prieten pana acum si, in general, am o problema de comunicare cu persoanele din jurul meu, adica mi-e foarte greu sa ma deschid; parca atunci cand sunt in fata oamenilor ma blochez si nu sunt in stare sa fac conversatie, nici chiar prietenelor sau mamei cu care ma inteleg foarte bine nu le pot spune tot ce gandesc ori simt. E evident ca sunt foarte timida, dar efectiv nu am curaj sa-mi iau inima in dinti si sa-mi infrunt temerile.Tot timpul parca mi-e teama de ceva, sa nu fiu respinsa, sa nu gresesc, sa nu deranjez… Am inceput sa citesc cate ceva pe tema asta si totusi nu reusesc sa am o viata sociala asa cum imi doresc, din aceasta cauza stau mai mereu acasa, singura. Si e o situatie permanenta, ce exista de cand eram adolescenta, dar abia de vreun an mi-am dat seama ca nu e tocmai normal ritmul meu de viata si vreau sa actionez si totusi, nu pot. Trebuie spus si ca din cauza lipsei mele de experienta, nu am mai deloc incredere in propriile mele forte. Ce ma sfatuiti? Ce-i de facut?
De ceva vreme ma confrunt cu o problema. Am un prieten care a fost casatorit. Ne intelegem bine, dar simt nevoia sa o vad pe fosta lui sotie. Ea ma cunoaste, dar nu ne vorbim. Avem acelasi traseu in drum spre serviciu. Nu o vad in fiecare zi, dar atunci cand nu o vad sunt nelinistita sunt furioasa, nu-mi gasesc locul. In schimb daca o vad ma linistesc, imi da o stare de multumire de fericire. Nu inteleg de ce mi se intampla asta.
Am 30 de ani, m-am casatorit acum 5 ani din dragoste, am o familie armonioasa si doi copii. La 17 ani am cunoscut un baiat pe care l-am iubit foarte mult (a nu se intelege fizic; plimbari prin parc, sarutari etc – asa cum numai la 17 ani poti sa iubesti, iubirea acea nevinovata cand tresari daca suna telefonul, cand ti-e dor de nu mai poti daca nu l-ai vazut o zi, discutii interminabile la telefon). Desi eram foarte indragostita, dupa un an de zile am hotarat sa ma despart. Eu am fost cea care a avut aceasta initiativa, desi il iubeam foarte mult. Am crezut si simtit atunci ca are un fel ciudat de-a ma iubi pe care eu nu pot sa-l inteleg (e putin mai introvertit, cred ca e un om deosebit dar pe care trebuie sa ai multa rabdare sa il cunosti), nu avusesem discutii majore, dar parca nu reactiona cum as fi vrut eu sau cum ma asteptam (sau n-am comunicat suficient ca sa analizam situatia). Dupa despartire o perioada foarte lunga de timp (aproape 2 ani) m-a cautat la telefon sa ne impacam. Nu mai vroiam sa aud de el desi nu imi facuse cine stie ce rau ca sa ma comport asa. Stiu foarte clar ca m-am gandit o noapte intreaga (sa ne despartim) si am ales cu ratiunea, desi sufletul meu vroia sa fie langa el pentru totdeauna. M-a nedumerit si mai tare insistenta de la telefon de dupa despartire (ma gandeam ca daca intr-adevar ma iubeste trebuie sa faca mai mult ca sa ma convinga). Parca era convingator numai pe jumatate… nu mai stiam daca si ce este adevarat in acele discutii telefonice. Clar, aveam nevoie si de cealata jumatate… Timpul a trecut, nu am incetat sa ma gandesc la el (oare ce face, ii este bine, are copii?). Mama lui mi-a fost diriginta (am iubit-o si am respectat-o f.mult), locuim in aceiasi zona si chiar si dupa despartire am fost oarecum la curent amandoi cu ce a mai facut celalalt. Au trecut 13 ani de cand ne-am cunoscut, ne-am casatorit amandoi (avem casnicii o.k), el s-a stabilit intr-o tara destul de indepartata. Am dat de el prin intermediul internetului si tinem legatura (amicitie, prietenie). Stau si ma intreb cum este posibil sa am o casnicie reusita, echilibrata si totusi el sa ocupe un spatiu atat de mare in gandurile mele. Sa fie din cauza ca ma simt vinovata (ca nu am avut rabdare sa il ascult, sa il inteleg atunci cand aveam 17 ani, de ce-ar mai conta dupa atata timp?) Mi-e bine cu viata pe care o am dar simt ca parca as vrea sa dau timpul inapoi sa mai am 17 ani sau sa mai am o viata pe care sa o traiesc alaturi de el, dupa ce imi voi fi trait viata cu sotul meu (ceea ce, desigur, nu e posibil). Intrebarea mea este: am luat-o razna sau e normal sa am aceste sentimente? Cred ca am luat atunci hotararea de a ne desparti dar o parte din sufletul meu a ramas acolo cu el (acum 13 ani) sau e foarte valabila expresia ca prima dragoste nu se uita niciodata? Va multumesc!
Buna ziua. Am si eu o problema. Sunt casatorita de 14 ani, totul este ok, imi iubesc sotul, dar cand vine vorba de partea sexuala in special seara, efectiv adorm, orice as face. Nu in timpul actului vreau sa spun, ci cand ma pun in pat, adorm instant. Deaici apar problemele mele, sotul reprosandu-mi ca s-a saturat sa tot adorm.Va multumesc.
Nu stiu ce sa fac. Sa-mi transfer fiica in alta clasa? Fiica mea este in clasa a XII-a, deci mai are un semestru de scoala… Din clasa a XI-a i s-a schimbat profesorul de mate, in urma unui scandal provocat de unii dintre colegii ei de clasa mai slabi la acest obiect, profesorul fiind unul foarte bun dar sever… Noua profesoara care a venit la clasa a avut si are in continuare un comportament preferential, care cred ca o afecteaza pe fiica mea cu toate ca nu recunoaste acest lucru, dar imi povesteste tot felul de „nedreptati” de la scoala facute de aceasta profesoara, care este si diriginte, deci… Pe fiica mea nu o vede cu ochi buni, cu toate ca este o eleva buna, si cred ca acest lucru se intampla pentru ca fiica mea nu a dorit ca profesorul de mate sa fie schimbat.
In urma acestor aspecte, si a unei note mici luate in teza, la care nu ma asteptam, care m-a surprins si alertat (fiind an terminal), am cerut profesoarei teza acasa pentru a vedea ce goluri are fiica mea si de ce sa nu recunosc, daca a fost notata corect. Profesoara a avut un comportament, nu stiu cum sa-l numesc… Mi-a dat teza, dar cu nota ridicata cu un punct, iar apoi a inceput sa spuna, initial unui profesor, apoi chiar in clasa in fata elevilor, ca nu sut multumita de nota si ca am strans semnaturi de la parinti pentru ca ea, profesoara sa fie schimbata.
ACEST LUCRU NU ESTE ADEVARAT SI FIICA MEA STIE ACEST LUCRU. Acum este foarte afectata ca diriginta (profesoara de mate) a intors toata clasa impotriva ei (mai putin o eleva), care au ajuns sa o barfeasca pe la spate si sa o trateze distant. S-a interesat si a aflat ca as putea s-o transfer la clasa paralela. Nu stiu ce sa fac. Ea doreste acest lucru dar nu stiu daca ii fac un bine… Oricum diriginta nu o are la inima si ea simte acest lucru; a incercat sa arate ca nu o afecteaza, dar acum de cand si colegii si-au schimbat comportamentul nu mai vrea sa ramana in acel colectiv. Ce sa fac si cum sa discut cu ea?
Sunt vaduva de aproape un an. Casnicia noastra a avut si bune dar si multe rele. Acum nu mai conteaza… Nu pot sa spun ca am uitat tot ce a fost rau in viata mea si inca mai simt in sufletul meu multa durere…. Am doi copii minori si trebuie sa lupt ca sa-i pot creste. Am un serviciu mizerabil, pe care il urasc, dar traiesc cu speranta ca va fi bine si pentru mine intr-o zi. Inca am zile grele in care nu am chef sa traiesc, dar imi revin destul de repede. Intotdeauna am fost o fire calma, romantica, visatoare. Mi-as fi dorit ca sotul meu sa fi fost la fel, dar din pacate am fost firi diferite. Mi-a lipsit cel mai mult comunicarea si calmul unei relatii… Intrebarea mea este… Imi pot incheia viata sentimentala deinitiv? Cred ca am o varsta si pentru mine nu mai exista nimeni… Multumesc anticipat pentru raspuns.
Pot sa sper ca va trece „criza de 40” si sotul meu ma va iubi din nou? Acum vrea sa fie singur si liber, ca e batran (45 ?) si alte motive ca sa mai prinda prospaturi… Desi suntem impreuna in casa imi cere sa gandesc si sa traiesc in singuratate (avem un copil de 12 ani). Desi il iubesc sunt obligata sa accept aceasta situatie, pana cand? Sa sper intr-o revenire?
Sunt mama a doi baieti de 14ani respectiv 1an/8luni. Am intrerupt facultatea dupa anul II, in 2005. Dupa 1 an am ramas fara job, apoi m-am imbolnavit, hipertiroida autoimuna…, iar ca urmare a tratamentului hormonal am ramas insarcinata: rezultatul -al diolea baietel! Revigorare a bateriilor fizicului si psihicului. Cum rezultatul analizelor glandei tiroide sunt in limite normale, nu-mi ramane decat sa ma concentrez asupra familiei si carierei. Am multe de recuperat… dar nu reusesc sa ma descurc in situatii conflictuale, divergente de opinii, lucruri obisnuite intre mama si un adolescent in clasa aVII-a. Este un copil cuminte in general dar nu stiu cum sa-i distrag atentia de la calculator si televizor (numai jocuri si desene animate). NU ESTE PREA MARE PENTRU DESENE ANIMATE? La scoala se mentine cam pe la nota 8 daca ia note mai mari are grija ca media sa fie tot pe la 8; imi pierd rabdarea si tip la el, dar acum din ce in ce mai des. Trebuie sa ma controlez, dar imi e din ce in ce mai greu. Probabil ca am devenit exagerata si de aceea nu mai reactioneaza? I-am cumparat si un aparat multifunctional pentru exercitii fizice dar nu arata un interesfoarte mare. Am vrut sa-l trimit o luna la sala sa invete cum si ce sa lucreze la aparat dar nu am reusit… finantele… NU STIU… Poate frustrarea mea ca nu reusesc sa ma realizez pe plan profesional, de unde si limitarea optiunilor de a iesi din casa (de a merge la un spectacol de teatru, divertisment, expozitii, film etc.), ma face sa fiu cu nervii incordati tot timpul si sa explodez la cel mai mic semn ca pierd controlul si ca lucrurile nu urmeaza fagasul dorit? Ceva nu merge! Nu-i ascult suficient pe el si pe ceilalti? Imi place sa fiu o persoana independenta financiar si acum stau acasa incercand sa-mi gasesc de lucru. Nu stiu … Ce credeti ca trebuie sa fac? Poate ma concentrez prea mult pe tot ce este negativ in viata si nu vad de fapt ca am o casa, o familie, ceea ce este mai important? Dar eu, ca persoana? Anii trec…
Va multumesc anticipat pentru raspuns si toate cele bune!
Stiu ca sunt tanara, dupa cum o arata varsta mea, insa eu ma simt batrana fara nici un chef de viata, avand in vedere faptul ca am deja un copil pe care il cresc singura si o oarecare experienta de viata. Cu toate astea, am avut aproximativ 6 prieteni si toti m-au parasit. Nici unul nu a rezistat mascar un an alaturi de mine. Am ajuns la concluzia ca sunt o persoana ingrozitoare si nimeni nu se apropie de mine din cauza asta. Pur si simplu am o viata chinuita fara nici un pic de dragoste si am nevoie de foarte multa afectiune, caci simt ca nu mai pot continua asa, nici macar nu pot fi o mama buna pentru copilul meu, aflandu-ma intr-o depresie cunta si nu vreau decat sa dorm si sa uit de toate si de toti. Spuneti-mi va rog ce pot sa fac sa ies din starea asta. Am nevoie de cineva care sa-mi fie aproape, sa ma ajute si mai ales sa fie tata pentru baietelul meu de 2 ani si jumatate. Cum sa fac sa atrag pe cineva? Am incercat si pe internet dar am avut numai deceptii. Va rog, daca puteti sa-mi dati o solutie pentru a inceta aceasta situatie ca sa duc si eu o viata normala.
Imi recunosc foarte constient limitele dar ma subapreciez, sunt mereu nervoasa, o nervozitate care imi vibreaza prin fibre, o hiperexcitabilitate nervoasa care-mi incinge creierul si ma cert cu toata lumea. Ma vad si nu ma recunosc. Oare nu cumva am probleme de metabolism? Glicemie, colesterol, tiroida etc?? Nu cred ca tot ce simt este normal. Tanjesc sa fiu calma, rece, echilibrata, rationala! Am nevoie de un sfat profesional: ce analize sa fac?
Imi pare rau ca va deranjez din nou. Sunt din Braila si acum ceva timp va spuneam ca am fost diagnosticata in 2005 cu tulburare depresiva majora si ca relatia cu familia, mama mai ales, e dezastruoasa. Mi-ati trimis un e-mail, m-ati incurajat. Va multumesc. Dar as vrea sa stiu daca mai am vreo sansa sa primesc un raspuns real. Cum as putea sa cunosc si o alta opinie cu privire la boala asta, la starea mea si mai ales, daca acum, la 30 de ani, ma pot inscrie in programe de dezvoltare personala, in programe care sa ma ajute sa redevin ca persoana? Va multumesc, Rina
Va adresez rugamintea de a-mi da un sfat, deoarece sunt intr-o situatie foarte grea, din care nu vad nici o cale de iesire. Am 36 de ani, sunt casatorita de 16 ani si am doi copii. Sotul meu a fost primul si singurul barbat din viata mea, ne-am casatorit de tineri si l-am iubit cat de tare poate iubi un om. De-a lungul casniciei noastre insa, el nu s-a purtat tocmai corect cu mine. Fiind o fire foarte sociabila, spre deosebire de mine care sunt mai retrasa, mai timida, el si-a trait viata inconjurat mereu de prieteni, la petreceri, cluburi, pe stadioane sau alte asemenea locuri. Pentru ca eu nu ma simteam mereu in largul meu sa-l insotesc, a inceput sa se duca singur, la inceput mai rar, apoi din ce in ce mai des, mintindu-ma cand i se parea ca nu imi convine situatia.
Lucrurile au mers asa cativa ani, eu iertandu-l de fiecare data, pentru ca il iubeam foarte mult. Dupa aparitia copiilor am crezut ca se va potoli, dar nu a fost asa, chiar dimpotriva. S-a mutat intr-o camera separata, pretextand ca cel mic nu il lasa sa doarma noaptea, dar nici cand baiatul a crescut nu a mai vrut sa stam impreuna. Se purta din ce in ce mai distant cu mine si copiii si cautandu-i in telefon am gasit mesaje cu un continut extrem de erotic, explicit, de la diverse… domnisoare, iar in calculator am gasit poze facute in oras, si in afara lui, insotit de grupuri de prieteni si prietene, iesiri de care nu aveam habar.
Incercand sa vorbesc cu el, mi-a spus doar ca nu m-a inselat fizic, ca sunt simple flirturi deoarece eu m-am distantat de el, si ca lui ii place sa-si traiasca viata nu sa stea inchis in casa cu mine. Desi m-a durut tot ce mi-a spus si ce am vazut in telefon si calculator, am incercat sa depasesc totul si sa imi refac casnicia. Dar el se comporta la fel si mi-a spus ca nu avem ce discuta pentru ca nu a facut nimic rau. Dupa 3 luni de zile de incercari repetate de a ma apropia de el, am inteles ca nu se mai poate face nimic si m-am resemnat. Am suferit cumplit un timp, apoi am incercat sa imi fac planuri de viitor, si sa ma gandesc serios la divort. Intre timp, m-am apropiat sufleteste de un coleg de serviciu cu care vorbeam mult la birou – avusese si el o relatie ce se terminase prost si incercam sa ne ridicam moralul unul altuia.
Cand i-am spus insa sotului meu ca vreau sa divortam, s-a schimbat total. A devenit extrem de deprimat, plange – nu l-am vazut plangand decat la moartea bunicii lui – si ma ameninta ca se va sinucide daca ma pierde pe mine si pe copii, pentru ca acum a inteles ca ne iubeste si nu poate trai fara noi. S-a schimbat mult, nu prea mai iese din casa, se poarta frumos cu noi, dar… eu nu-l mai iubesc. Mi-e mila de el ca sufera, ma simt extrem de vinovata ca nu-l mai iubesc, ma simt un om rau ca renunt la 16 ani din viata, dar nu stiu cum sa fac altfel.
Incep sa am sentimente fata de omul care m-a ajutat sa depasesc situatia asta, el la fel, dar nu vrem sa incepem nimic pana cand situatia in casnicia mea nu va fi clara. Familia ma indeamna sa ma impac cu sotul meu, pentru copii, pentru situatia materiala, pentru ca el sufera, dar eu nu-l mai iubesc, decat poate ca pe un frate sau un prieten bun. L-am iertat pentru cat m-a ranit, dar nu-l mai vreau si nu stiu cum sa-l fac sa inteleaga asta. Ma tem ca va avea o reactie violenta, nu asupra mea sau a copiilor, ci asupra lui insusi. Ma acuza ca vreau sa-l dau afara din familia noastra pentru un alt barbat si ma simt un om rau pentru ca il fac sa creada asta, caci cu celalat nu am nici o relatie inca, doar vorbim foarte mult, fara a ne cere unul altuia ceva inca.
Va rog, ajutati-ma cu un sfat. Cum sa-l fac sa inteleaga ca relatia noastra nu va mai fi ce a fost, cum sa fac sa-mi gasesc linistea si sa nu ma mai doara suferinta lui, sa ma tem mereu ca isi va face rau daca il parasesc?
Am citit multe materiale despre autism merg si la un curs la Bacau tinut de dl. Mitasov (am un baietel cu sindrom Down de 1 an si 3 luni) si ma confrunt acum cu o dilema. Fetita de 3 ani si 3 luni, a inceput sa vorbeasca destul de greu. In urma cu 2-3 luni, dupa ce am dat-o la gradinita. La gradinita nu vrea sa comunice cu educatoarele, sta linistita si face doar ceea ce i se spune, se tine sa nu faca pipi pana o duce cineva la baie. Acasa comunicam bine, mancarurile preferate la papa singura cu lingurita, se imbraca -dezbraca, cere tot ce are nevoie, spune poezii. Ce ma ingrijoreaza este ca nu foloseste cuvantul „da” si foloseste des ecolalia, repeta intrebarea adresata, nu foloseste persoana 1-isi spune Alexuca (ex. „Alexuca vrea cadou, apa etc”.). Daca o intreaba un necunoscut ceva tace malc, nu se joaca cu toti copiii… Are preferinte. In rest se joaca singura cu papusi, are calculator micut si invata alfabetul, numara… Este un copil cuminte si executa sarcinile date. Luna aceasta am retras-o de la gradinita deoarece racea foarte des si facea otite. Va rog sa ma ajutati cu un sfat. Am fost la pediatru, psiholog… Mi s-a spus ca este bine, doar ca este un copil mai sensibil si socializeaza mai greu. Totusi pe mine ma nelinistesc ecolaliile (stiu ca un copil mic asa invata sa vorbeasca, dar ea are peste 3 ani, uneori imi spun ca are o intarziere si de aceea foloseste abia acum ecolalia). Astept cu mare interes rasunsul d-stra!
Buna ziua. Am 21 de ani si inca am probleme cu parintii. Fac facultatea in Bucuresti si de fiecare data cand merg afara, in special la sarbatori, port discutii interminabile cu mama in legatura cu iesitul afara si orele la care trebuie sa vin in casa. Majoritatea prietenilor mei sunt acolo si imi face mare placere sa ma intalnesc cu ei cand merg acasa, mai ales ca la facultate sunt destul de aglomerata si nu am timp sa ies. Insa de fiecare data cand ajung acasa si ma pregatesc sa ies, mama incepe sa puna tot felul de fete, sa comenteze, „iar iesi, dar ai mai iesit si ieri”, bla bla bla si partea frustranta este ca am 21 de ani si trebuie sa ma scuz mereu in fata grupului, „ma duc acasa, ma doare capul, mi-e rau, mi-e somn, ma ustura ochii” si tot asa. Am incercat sa vorbesc cu ea, sa-i apun ca vreau sa stau linistita in oras sa nu ma uit din 10 in 10 minute la ceas sa vad cat mai am de stat, sa-mi faca placerea iesirea. In timpul zilei stau cu ea si povestim, o ajut la treaba, deci nu inteleg de ce o deranjeaza ca ies seara. In afara de asta, nu am venit acasa cu politia, nu m-a luat de la sectie vreodata, adica sunt destul de cuminte, nu fac probleme, nu ar avea de ce sa comenteze, si totusi o face. Am purtat o discutie cu ea pe tema asta, i-am zis ca ma afecteaza […] Parea ca a inteles, dar a doua zi am luat-o de la capat.
[…]
Cand depasesc ora, se enerveaza atat de tare, ma jigneste si vreo 3 zile jignirile astea sunt singurele texte pe care mi le adreseaza. So, va imaginati ce placute sunt vacantele mele acasa. Nu stiu cum s-o mai abordez
ca sa inteleaga ca am o varsta si nu mai e cazul sa se impuna in halul asta si sa se comporte asa. As vrea sa o iau cu mine, sa-i arat ce fac cand ies, sa nu-si imagineze cine stie ce, dar nu accepta, asa ca nu-mi prea da nici ea variante. Am nevoie de un mic sfat in legatura cu abordarea, pentru ca nu vreau sa ajung sa ma casatoresc si sa stea langa mine in noaptea nuntii sa vada ce fac sau sa am 25 de ani si sa ajung acasa tot la 9. 🙂 Multumesc.
Sunt intr-o stare ingrozitoare! Sunt o adolescenta de 18 ani care a intrat intr-o oarecare depresie secundara, dupa cum mi-a zis medicul psihiatru, iar psihologul, tulburari anxiodepresive! Nu stiu ce sa fac… Sunt foarte speriata de starea in care ma aflu si am senzatia ca nu am sa ies din ea niciodata! Nimic nu ma poate motiva, nici macar bacul care ma asteapta! Abia pe 30 decembrie trebuie sa ajung la urmatoarea intalnire cu psihologul in care mi’am pus toate bazele! Sunt foarte speriata! Am inceput sa iau bitter suedez [am auzit ca rezolva oarecum probleme depresive], remotiv [ recomandat de psiholog]! A… Analizele de sange nu mi’ai iesit tocmai bune: calciul si magneziul mi-au iesit la limita inferioara! Mai am si niste dureri de cap de vreo 2 zile si sunt speriata, gandindu-ma sa nu care cumva sa am ceva la cap! Am vreao cale de scapare? Va multumesc enorm.
