Sfatul expertului
Cum poti sa-ti recapeti increderea in sotul tau dupa ce ai aflat ca acesta te-a inselat? Sotul meu are o relatie de ceva timp (2,3 ani, nu stiu exact pentru ca nu vrea sa recunoasca) cu o alta femeie. Am aflat de relatia lor in februarie anul acesta. Dupa ce am discutat, am hotarat sa o luam de la capat si mi-a promis ca va inceta relatia cu aceasta femeie. Au fost numai minciuni. De curand am aflat ca a continuat relatia. Am discutat despre divort, dar nici nu vrea sa auda. Imi spune ca ma iubeste si ca nu poate sta fara mine si fetita noastra. Trebuie sa va spun ca sotul s-a mutat cu serviciul intr-un alt oras de 1 an de zile si tot acolo s-a mutat si amanta lui, deci sunt impreuna in timpul saptamanii, iar noi ne vedem doar la sfarsit de saptamana. I-am spus ca trebuie sa se intoarca acasa daca vrea sa ne salvam casnicia. Nu-mi da nici un raspuns. Este evaziv, spune ca ” o sa ma intorc”. Ce sa fac ? Nu-l mai recunosc pe omul cu care m-am casatorit acum 13 ani. Mai merita sa incerc sa salvez aceasta casnicie? Ce impact va avea divortul asupra fetitei, care are 9 ani si jumatate? Va rog sa-mi dati un sfat. Va multumesc.
Buna ziua. Am si eu o mare problema. Am terminat liceul la zi in 1994, nu am dat bacalaureatul. Imediat dupa aceea am inceput sa muncesc ca vanzatoare si nu am mai invatat ca sa dau bacul. Pana acum nu am facut alta meserie in afara celei de vanzatoare, dar as vrea sa incerc si altceva. Si, cu toate astea, nu sunt in stare sa ma mobilizez sa incep sa invat altceva. Spre exemplu imi place foarte mult calculatorul, incep sa invat (ex. webdesign), am ajuns aproape la finalul cursului dar l-am abandonat. Nu sunt in stare sa finalizez ceva. Va rog sfatuiti-ma. Va multumesc.
Am probleme foarte mari. Nu ar trebui sa vi se para ciudat ca am aceasta varsta deoarece inca de la 15 ani m-am confruntat situatii care depaseau nivelul meu de intelegere dar a trebuit sa le accept si sa le inteleg. Sa ma maturizez sufleteste, nu insa in cel mai frumos mod. Cred ca e prima data cand vorbesc cuiva despre asta dar adevarul e ca deja am inchis in mine atatea lucruri incat am inceput sa-mi vars nervii exact acolo unde nu e cazul, periclitandu-mi pozitia la job, la scoala. Simt ca nu pot sa merg mai departe pentru ca toata viata mea deja se duce de rapa incet-incet, fara a putea sa repar nimic. Nu am putut sa vorbesc nimanui despre asta, de rusine ca trec prin asa ceva. Am o familie cu probleme, am impresia ca din cauza lor sunt asa si mi-e groaza ca-mi voi trai toata viata dorindu-mi sa ajung un om normal. Au fost momente cand am vrut sa arunc cu mobilul in perete sau sa-mi bag cutitul in mana sau pur si simplu sa uit ca exist. Nu vreau sa ma sinucid pentru ca nu am ce sa omor din mine. Eu nu am existat niciodata, eu nu-mi aduc aminte sa fi simtit ca traiesc pana acum, cu atat mai putin sa fi fost vreodata fericita. Si nu am fost macar ca acei oameni care traiesc toata viata singuri si deprimati fara sa dea socoteala nimanui, dar care au macar liniste. Eu a trebuit sa ma tarasc prin viata, sa ma zbat, sa suport, sa rezist, sa supravietuiesc. Aceste cuvinte descriu perfect ce am trait eu pana acum. Am ajuns sa urasc prietenii care imi impartasesc experientele lor incredibile si bucuria lor fenomenala pentru viata… Am ajuns sa-i evit pentru ca nu-si dau seama cat sunt de nefericita, pentru ca te desconsidera ca nu traiasti ca ei, in loc sa incerce sa inteleaga prin ce treci, asa ca sunt atat de singura incat am impresia ca nimic nu ma mai poate rani si ca nimic nu va fi mai bine vreodata. Nici nu stiu ce vreau de la tine. Nici de la mine nu stiu ce vreau, stiu doar ca vreau sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fiu fericita ca traiesc, nu sa traiesc mereu din pura obligatie, avand convingerea ca nu valorez nimic ca om. Iti voi spune povestea concreta a vietii mele dupa ce ma voi convinge ca cineva intelege despre ce naiba vorbesc.
Sunt intr-o relatie cu un barbat insurat, ne vedem foarte rar, am inceput aceasta la 2 ani de cand ne-am cunoscut, dupa lungi analize proprii si cred nu numai. Este multa suferinta dar si fericire pe care nu am mai cunoscut-o pana acum. Il iubesc si spun aceasta cu toata convingerea. Sunt multe lucruri de detaliat dar nu stiu exact cat pot sa va „deranjez” cu problema mea. Practic o intrebare clara nu am. Sunt momente cand stiu ce vreau si altele cand nu. Ce as dori sa-mi puteti transmite este acea lumina a unui om detasat si competent care sa ma ajute pe mine sa continui… in ce sens, nu stiu nici eu. Va multumesc!
PS : In masura in care imi spuneti ca pot sa va dau detalii am s-o fac. Chiar as fi vrut sa gasesc un psiholog, sa ma duc la el, dar am considerat ca nu e chiar nevoie, pot sa imi revin singura, sa gasesc resurse interne. Nu consider eu ca sunt intr-o stare depresiva. Mai am momente de tristete dar trec… Nu asta e problema. Problema e ca vreau sa gasesc calea cea buna, cu un pic de ajutor. Va multumesc!
Am 20 de ani, dar nu reusesc sa ma hotarasc daca sa continui studiul literaturii sau sa ma indrept totusi catre psihologie. As vrea sa-i ajut pe copiii cu probleme similare celor ale nepotelului meu, care este autist. Traiesc o vina intensa (probabil, superegoul meu excesiv de dezvoltat dainuie si acum) legata de faptul ca l-as putea abandona. Stiu ca drept ar fi sa fiu cinstita si responsabila mai intai fata de mine, ca sa pot fi si eu fata de ceilalti.
Suntem impreuna de patru ani si jumatate. Am apreciat mult la el ca a avut rabdarea sa astepte momentul in care m-am simtit pregatita sa facem sex. De multe ori insa nu simt dorinta, simt doar presiunea unui act sexual. Nu-mi place sa ma simt fortata, ci doresc sa vina de la sine. Astfel, ca sa simt si eu ceva, am recurs tot mai des la cate un pahar cu vin. Dar nu vreau ca dorinta mea sa vina datorita alcoolului.
Buna. Sunt casatorita de 21 de ani. Am avut o relatie extraconjugala timp de 1 an. Sotul a aflat de aceasta relatie. Sunt in mare incurcatura. Nu-l mai pot accepta pe sotul meu care imi reproseaza permanent. Nu vrea sa divortam. Ma terorizeaza. M-am inchis in mine si nu mai pot comunica cu sotul meu pe nici un plan. Ce ar trebui sa fac? As divorta eu dar am 2 copii mari si mi-e greu sa ma despart de unul dintre ei. As dori un sfat. Simt ca-mi pierd controlul.
Sotia mea are orgasm doar prin stimularea clitorisului. In timpul actului sexual nu simte mai nimic. Practic sunt singur in timpul actului. Am incercat cam tot ce se putea. De schimbat partenerul, evident nu se pune problema. Nici chiar asa. Suntem tineri, 25 respectiv 23. Ne iubim. As vrea sa fie mai bine pentru ca pe mine ma afecteaza foarte tare. Aceasta situatie ma face sa ma simt cam badaran, adica eu simt si ea nu. Am incercat creme, picaturi, branca ursului sau asa ceva, tandrete, masaje, uleiuri, comunicam. Tot nimic. E bine totusi ca are cand ii stimulez clitorisul, dar as vrea ca sa fie mai multa euforie, sa nu fie doar un simplu act, indiferent ca e doar o partida de sex sau dragoste cu pasiune care sa se finalizeze la fel. As vrea mai multa excitatie din partea ei. Da, asta e. Excitatia. Nu se excita decat foarte greu si nu o tine mult. Suntem tineri si frumosi, deci nu se pune problema ca nu suntem atrasi unul de celalalt. Ce as putea sa fac? Ar trebui consultat un medic? Ma duc si eu, impreuna cu ea. Dar nu stiu la ce doctor si ce fel de doctor. Ar trebui facute ceva analize? Suntem din Cluj, deci daca ati putea sa ne recomandati ceva… Pe cineva… Sau eventual niste sfaturi… Multumesc mult.
Este prima data cand intru pe site-ul dv. dar va citesc revista de mult timp. Am 23 de ani si mi-e frica sa ma implic intr-o relatie. Mai mult de atat, nu am avut decat un partener cu care nu mai sunt pentru ca nu eram pregatita sa-mi incep viata sexuala. Nu stiu ce sa fac, nu ma pot aproia de nimeni pentru ca mi-e frica de tot ce implica o relatie, desi am 23 de ani. Va rog daca puteti sa-mi raspundeti. Nu am intrebat pe nimeni pentru ca nu stiu daca ar intelege cineva ce vreau sa zic.
Am o relatie cu un barbat de 35 de ani. Pot spune ca e prima mea relatie de acest gen si sincer sunt momente cand nu stiu cum sa ma comport. Mereu imi spune ca sunt copil si ca ar fi bine sa ma maurizez. Este adevarat ca am uneori un comportament de copil dar eu sunt o fire vesela si asa e stilul meu de viata. Este un om de afaceri si are pe mana destul de multi bani si implicit si multe probleme. Am senzatia de multe ori ca nici nu ma asculta cand vorbesc cu el si i-am spus si lui lucrul acesta iar el imi spune ca are probleme. Incerc sa-l inteleg si sa-l ajut dar nu stiu cum. Tin la el foarte mult. M-am obisnuit cu el. Dar am momente cand imi vine sa fug de langa el. Am momente cand ma plictisesc langa el. Cred ca problema e diferenta de varsta si de principii si idei. Vreau sa stiu ce ar trebui sa fac sa-l inteleg si cum ar trebui sa ma comport si eu cu o persoana mai mare cu 13 ani ca sa fie bine. Nu vreau sa-l pierd si as face orice sa ne fie bine, sa pot sa-l inteleg… Va multumesc!
Cum sa procedez pentru a creea un echilibru in familia nou formata? De aproximativ un an eu si sotul meu ne-am despartit. Eu am gasit un om bun care si el este divortat la randul lui. In conditiile in care am hotarat sa ne mutam impreuna la mine acasa fiul meu in varsta de 9 ani a fost de acord. I-am explicat ca parintii lui il iubesc in continuare dar nu mai pot fi mpreuna.Cu toate acestea acum a intrat in faza de NU, indiferent de ceea ce ii spun eu sa faca el raspunde nu. Daca prietenul meu ii spune ca nu este frumos sa procedeze asa ii raspunde ca nu este el tatal lui si ca numai pe tatal lui il asculta. Daca il intreaba de ce pe mine nu ma asculta ii spune ca asa vrea el. In aceste conditii ce e de facut cum trebuie sa actionez eu pentru a fi o familie armonioasa? Cum trebuie sa actionez eu pentru a ma asculta si a face ceea ce ii spun?
Sunt cu prietenul meu de 9 ani si jumatate (din care 3 a fost plecat in strainatate). Intamplarea a facut ca in ultimele 8 luni inainte de a se intoarce in tara definitiv sa ma indragostesc de un alt barbat, care efectiv m-a facut sa descopar femeia din mine, m-a facut sa ma simt dorita. Am incercat sa ma despart de prietenul meu, dar exact in acea perioada mi-am pierdut jobul care imi oferea independenta financiara. Barbatul de care m-am indragostit nu are o stare financiara prea buna. Consecinta – m-am intors la prietenul meu, desi mi-am dat seama ca de fapt nu-l iubesc. Am incercat sa ma despart de el si a doua oara, dar situatia financiara, confortul au fost mai presus de dragoste. Acum ma simt goala pe dinauntru, nu ma gandesc decat la celalat (nici nu pot face dragoste cu cel de langa mine din cauza asta), tanjesc dupa bratele si mangaierile lui. Cum pot oare sa ma vindec? Multumesc pentru raspuns.
Vreau sa-mi recapat increderea in mine, in viata. De cand a murit sotul meu (2006), totul in jurul meu s-a prabusit. Am senzatia ca nimeni nu are nevoie de mine. Comunicarea cu cei din jur este din ce in ce mai dificila. Am 2 baieti, fiecare cu preocuparile si cu viata lor. Desi locuim in aceeasi casa, ma simt singura, din ce in ce mai singura. Stiu ca viata iti ofera si rele si bune, dar eu am ajuns la un stadiu in care nu vad decat partile rele. Poate e si vina mea. Desi incerc cu asa-zisa gandire pozitiva ca totul o sa fie bine si frumos, acel bine si frumos ramane undeva departe in spatele unui nor negru. Desi am o varsta nu pot spune ca sunt o femeie dupa care nu se intoarce capul, imi place sa ma ingrijesc, sa am o tinuta si un coportament demn, si cu toate astea cu fiecare zi ma afund intr-o lume a singutatatii si imi este teama ca incepe sa-mi placa si daca acum imi dau seama ca ceva nu-i bine mai tarziu nu stiu ce va fi. Indiferent daca primesc raspuns sau nu va multumesc ca ma ascultati.
Sunt casatorita de 20 de ani. Sotul meu m-a inselat toata viata. De curand am aflat ca traieste cu o alta femeie. Am uitat sa spun ca el lucreaza intr-o alta localitate. Vine acasa doar sambata seara si pleaca luni dimineata. In cursul saptamanii sta cu femeia respectiva. Cand copiii au fost pe la el nu s-a sfiit sa doarma in aceeasi casa. Cred ca din punctul lui de vedere este ceva normal. Vreau sa divortez. Am vorbit cu copiii despre asta si sunt de acord. Problema este ca sotul meu a spus ca daca divortez ma omoara. Toata viata m-a amenintat. Toata viata am trait in tensiune. Ma simt ca intr-o puscarie. Vreau sa evadez, vreau sa-mi gasesc linistea. Va rog mult de tot dati-mi un sfat!
Cu ce sa incep? Sunt o persoana care se asteapta la prea multe de la altii si de la mine. Astept mereu sa primesc mai multa atentie. Incerc sa ma programez psihic sa nu ma astept la multe, sa nu ma astept ca voi avea intr-o zi ceea de ce am nevoie, ca sa evit dezamagirea. Dar e foarte greu, e ca o boala de care nu poti scapa, care se numeste nemultumirea de sine. Spre exemplu, cind se uita un tip dragut la mine, indata ma gindesc ca si-ar intoarce imediat privirea spre vreo cunoscuta de-a mea care e mult mai frumoasa si mai charismatica. Nu-mi pot scoate din minte ginduri din astea stupide a caror esenta este ca nu sunt suficient de… cu atitudine, frumoasa. Ma macina gandul ca mereu exista cineva MAI ca mine. Inainte aveam stari de inferioritate, acum parca nu, si cu toate ca imi place de felul cum arat, repede imi sustrage atentia faptul ca nu primesc suficienta atentie sau ca cineva e mai bun ca mine. Mi-a mai spus o persoana ca niciodata nu mai sunt multumita. Nu sunt invidioasa, pentru ca admir celelalte persoane si le doresc numai bine. Va rog mult dati-mi sfaturi cum sa scap de nemultumire, pentru ca m-am saturat de dezamagiri.
Pentru a-mi intelege intrebarea in adevaratul ei sens eu cred ca trebuie sa zic cateva lucruri mai intai. Eu ca om, imi vad viata ca pe o serie d seriale, episoade din viata mea. La sfarsitul fiecarui episod am atins un scop propus mie insu-mi. Am avut in minte un scop destul d mare la un moment dat. Am muncit din greu la implinirea lui. Cand l-am vazut realizat am zis „pot daca vreau”. Intrebarea mea este: Ce ar trebui sa fac cand stiu ca pot si nu stiu ce?
Buna ziua! Am terminat o facultate frumoasa exact acum 20 de ani, profil real si de foarte multi ani lucrez ca si profesor. In plan familial viata mi-a oferit o casnicie mai putin reusita dar am un copil, pe care l-am crescut singura, toti anii de scoala si acum pot spune ca ma simt multumita, la toamna va fi student. Am ajuns la o varsta – 42 de ani – si simt ca vreau mai mult de la mine. As vrea sa-mi investesc cunostintele si capacitatea in ceva concret, ceva care sa-mi ofere implicarea intr-o viata sociala. In ultimii ani am urmat un curs de limba franceza, concretizat anul acesta printr-un atestat ce tine de Camera de Comert din Paris iar acum ma pregatesc sa obtin un atestat pentru limba engleza. Nu e usor insa vreau sa incerc pana voi reusi. Regret anii in care nu am facut decat scoala-casa si atat si acum as vrea sa recuperez. Am vazut in vara aceasta cateva masterate interesante la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei – relatii interculturale dar nu stiu concret ce perspective as avea de a-mi deschide si alte oportunitati. V-am scris aceste randuri pentru ca doresc cateva sugestii spre activitati care sa-mi deschida o viata sociala mai bogata. Multumesc!!!
Buna ziua. Scriu acest mesaj pentru ca nu am cu cine vorbi si nici nu vreau un sfat de la vreo prietena care are aceeasi experienta ca si mine. Sunt casatorita de 4 ani si am un baietel de 2 ani. Nu duc o viata rea sotul meu, nu este un sot rau, nu impune reguli, suntem mai libertini. Dar nici altceva nu face, nu are nici o responsabilitate in afara serviciului. Am incercat sa il implic dar nu ma pot baza de loc pe el pentru ca uita ce ii cer sa faca, este foarte agitat tot timpul, repezit, si se enerveaza din orice. Eu trebuie sa le fac pe toate si probabil din aceasta cauza simt ca am cazut psihic. Desi sunt o persoana foarte calma si discut problemele foarte calm. Imi da dreptate, nimic de zis, dar in 2 zile uita tot ce am discutat si totul se reia de la inceput pana la urmatoarea discutie. Pe langa toate astea a si inceput sa ma minta, sa se comporte urat cu copilul desi toata lumea ii spune (reproseaza) asta. Eu inca il mai plac dar problema este ca nu mai pot sa ma apropii de el, fac totul ca trebuie facut. De multe ori prefer sa il admir de la distanta, ceva ma retine sa ma apropii de el. El este cel care vine sa ma pupe sa ma ia in brate, eu nu. Nu inteleg ce se intampla cu noi. El se gandeste mai mult la prieteni si la distractii pe cand eu nu mai stiu cum sa imi impart timpul sa gasesc putin timp si pentru mine. El nu se gandeste deloc la mine si nici ma ajuta cu nimic, imi reproseaza tot timpul ca el nu se mai distreaza de loc. Desi eu nu i-am intrzis niciodata sa bea o bere cu baietii, chiar daca a stat pana tarziu. Am facut tot ce am putut sa mearga relatia bine, m-am schimbat mult de cand sunt cu el numai ca totul sa fie bine (desi uneori simt ca nu mai sunt eu si imi lipseste felul meu de fi de atuci). Eu va multumesc din suflet.
Nu-mi pot controla emotiile. Sunt o persoana foarte stresata d.p.d.v emotional. De fiecare data cand astept ceva, un telefon, un mesaj am mari emotii. De exemplu si atunci cand am discutii cu prietenul si e ceva ce nu imi convine pur si simplu simt ca se sfarseste lumea, mai ales daca sunt certata cu el, sufar teribil. Cum sa reusesc sa fiu mai puternica? Va multumesc!
Cum sa merg mai departe? De 23 de ani il cresc si ingrijesc pe fiul meu, cu un handicap psihic sever ( QI=30). In ultimii ani, este mult mai agitat si chiar agresiv cu noi si mai ales cu obiectele din casa. M-am informat despre centrele specializate in acest sens si, datorita conditiilor precare din acestea dar si lipsei de locuri, am dedus ca institutionalizarea nu este o solutie, cel putin pentru prezent. Cum sa procedez pentru a rezista presiunii psihice la care sunt supusa zilnic, asta in conditiile in care nici sanatatea mea fizica nu mai este tocmai buna (m-am operat de cancer tiroidian in 2006)? Multumesc.
Buna ziua! De cativa ani cred ca sufar de depresie. Acuma este totul foarte acut, in sensul ca am saptamanal episoade de furie si nevoie de izolare. Sunt zile cand nu ies din casa sau nu ma ridic din pat si ma gandesc tot mai des la sinucidere. Ar fi bine sa merg la un psiholog ori psihiatru? Deoarece vad ca singura nu ma pot ajuta, iar cei din jur nu ma inteleg. Va multumesc anticipat!
Am 53 de ani si dupa 27 de ani de casnicie sotul meu si-a gasit o femeie cu 10 ani mai tanara. Acum sunt divortata si singura. Nu pot, imi este greu sa accept situatia de fata, regret ca i-am acordat divortul (in 5 minute, in acord), il regret pe el si toti anii traiti impreuna. L-am iubit si imi este frica sa spun chiar daca este real, il mai iubesc. Chiar daca ne mai certam imi este dor de el. Dar viata reala este altfel – la varsta mea sunt singura si nu-mi pot gasi echilibrul pe care il aveam cand eram impreuna. Plang zi si noapte, nu pot trece peste pierdere, am nevoie nici eu nu stiu de ce anume. Sunt disperata intr-un cuvant. Nici nu stiu daca el m-a iubit, dar regret ca nu mai e langa mine. Nu stiu ce regret, intr-un cuvant TOTUL. Mi-e dor de el, nu cred ca se mai intoarce. Ce sa fac sa-mi fie si mie bine, sa pot trece peste aceasta stare groaznica? Cred ca in asemenea momente unii aleg sa-si ia viata, asa simt si eu cateodata, dar n-o voi face niciodata. Parca mi s-a luat totul chiar si puterea de a gandi, toate gandurile sunt ocupate cu persoana lui. As dori sa schimb ceva in viata mea, iubesc viata, dar viata ma iubeste pe mine?
