Sfatul expertului
Va rog sa ma ajutati cu un sfat, am mare nevoie. Sunt casatorita de aproximativ 20 ani. Casnicia mea nu a mers niciodata. Nu l-am iubit pe sotul meu, el s-a purtat urat cu mine, m-a lovit, m-a jignit si ma jigneste in continuare. Cel mai mult m-a afectat faptul ca a abuzat fizic si psihic de mine. Traieste cu alte femei, duce o viata dezordonata si mizerabila. Cu toate astea nu am avut puterea niciodata sa-l parasesc. Cateodata am sentimentul ca din cauza mea a ajuns asa, pentru ca nu l-am iubit. Nu a stiut sau nu a putut sa indure acest lucru, si atunci a ales calea asta de desfrau. Cu vreo sase ani in urma am cunoscut un barbat de care m-am indragostit. Si el la randul lui cu o casnicie care nu merge. Amandoi am hotarat sa ne schimbam viata. Ma simteam foarte bine in prezenta lui, eram linistita, imi crea o siguranta de sine. Alaturi de el am invatat sa comunic, ma puteam exprima asa cum simteam. Aceste sentimente nu le-am trait alaturi de sotul meu niciodata. Timpul a trecut si niciunul dintre noi nu a facut niciun pas catre ceea ce ne-am propus. Am inceput sa ma simt frustrata, sa nu imi mai convina situatia asta si fata de el aveam reactii destul de urate. Intr-o zi dupa o repriza de reprosuri mi-a spus ca s-a inselat in privinta mea, si nu mai vrea sa aiba sentimente fata de mine. In clipele acelea asa simteam si eu, nu mai puteam, obosisem, dar acum stau si ma gandesc daca am facut bine. El nu a mai sunat desi ne auzeam in fiecare zi la telefon. Mi-e greu sa cred ca s-a terminat. Nu-mi imaginez viata fara el, dar nici nu stiu cum sa reactionez. Fata de sotul meu, am sentimente de mila. Mi-e greu sa il parasesc si sa stiu ca sufera. Ma simt vinovata ca nu l-am iubit, am impresia ca din cauza mea este asa. Oare este normal sa simt asa? Ce sa fac, cum sa ies din starea asta? Nu sunt multumita de casnicia mea dar nici nu pot lua nicio hotarare.
Ma numesc Toni si am 17 ani. M-am hotarat sa cer ajutorul unui specialist pentru ca nu mai pot pur si simplu. Pana acum ceva timp viata mea era normala, dar deodata s-a schimbat, toate lucurile rele mi se intampla mie. Eu am o problema pot spune a adolescentei dar care ma omoara. Este vorba de acneea cu care ma chinui de 4 ani si inca de la inceput mi-a facut viata un calvar. M-am chinuit cu ea atata timp incercand sa o tratez in toate modurile, consultand numerosi specialisti ale caror prescriptii nu au dat roade. Ma face zi de zi sa ma simt din ce in ce mai prost, ma face sa nu imi mai doresc aceasta viata, sa o urasc, sa ma vad ca pe un monstru. Am ajuns in stadiul in care nu imi mai doresc sa ma mai trezesc din somn. Inainte sa intru la liceu aveam cativa prieteni, dar de cand am intrat la liceu toti s-au instrainat. Cand vorbesc cu ei pe internet pur si simplu par sa ma ocoleasca, nimeni nu ma mai baga in seama, cei care odata ma chemau de fiecare data afara acum nici nu ma mai saluta si ma intreb cu ce am gresit. La liceul am doar cateva persoane cu care ma inteleg bine dar cu toate acestea tot nu reusesc sa ma simt bine niciodata, niciodata viata mea nu este asa cum imi doresc. Parintii nu mai vor sa ma asculte pentru ca s-au saturat sa auda aceleasi si aceleasi lucruri despre cat de mult imi urasc viata si cu cat trag ca sa-mi imi fie mai bine cu atat totul este pe invers. Am devenit o fire nervoasa, am multe crize de nervi si fac lucruri care imi fac chiar mie foarte mult rau. De exemplu cu cateva zile in urma am spart lustra din sufragerie si am ramas socat dandu-mi seama cat de rau am ajuns. Pur si simplu nu ma mai pot controla, am inceput sa fug de oamenii din jur, sa ma izolez, sa ma inchid in mine, sa sufar, sa imi doresc sa nu mai traiesc. Am ajuns sa am chiar si ganduri sinucigase, sunt facut nebun, obsedat pur si simplu, nu imi mai gasesc rostul. Cei din familie imi spun ca sunt salbatic si ca din aceasta cauza nu am prieteni. Cateodata imi spun sa fac ce vreau cu viata mea pentru ca ei nu mai pot sa faca fata. Nu ma mai pot concentra la liceu, nu mai iau note bune, incetul cu incetul ajung sa fiu un nimic. Tatal meu cand se enerveaza imi spune ca nu sunt bun la nimic, ca imi pierd timpul degeaba, ca nu am nici o personalitate. Nu stiu ce sa mai fac. Nu mai sunt fericit, nu ma mai pot bucura de viata, seara de seara ma rog sa mi se indrepte viata dar totul este la fel si ma intreb de ce m-am mai nascut… ca sa sufar? Nu vreau sa ma omor pentru ca numai cei slabi o fac, eu ma lupt zi de zi cu viata, dar de fiecare data aceasta castiga.
Va rog sa ma ajutati pentru ca am senzatia ca am innebunit. M-am indragostit la anii mei mai ceva ca la 20 de ani. Nu mai am somn, nici liniste, iar viata mea de familie se termina incet, incet. Povestea mea – sunt casatorita de 24 de ani si am un baiat mare, major, nu am avut nicio relatie extraconjugala de cand sunt casatorita. Acum 4 ani mi-am schimbat locul de munca si am cunoscut un barbat, toate bune pana anul trecut in septembrie cand el a inceput cu tachinari si declaratii. O perioada nu am raspuns la nimic, dar apoi, relatia cu sotul meu fiind destul de proasta, mi-am spus – de ce nu? O aventura cu un om (casatorit si el) care nu inceta cu vorbele frumoase si gesturile de tandrete nu are ce sa-mi strice, sa fac si eu ceva pentru sufletul meu. Am vrut doar ceva frumos, fara obligatii si fara promisiuni – o relatie care sa-mi faca viata (destul de chinuita – dar asta e alta poveste) mai frumoasa si mai usor de suportat. A trecut mai bine de un an, am facut orice numai dragoste nu si asta nu pentru ca nu as fi vrut eu, ci pentru ca el a tot amanat ,pana am spus GATA. I-a fost frica, nu mi-a dat nici o explicatie cu toate ca l-am intrebat de sute de ori, ma lua in brate , ma saruta si imi spunea ca nu e momentul. Acum eu am spus gata pentu ca nu mai pot sa ma chinui asa, nu mai pot sa-mi fac rau singura, dar mi-e drag, tare drag, nu pot sa ma culc cu sotul meu fara sa ma gandesc la el, nu pot dormi, nu pot face nimic, am ajuns sa astept sa treaca zilele si atat. Unde am gresit, am vrut putina fericire si am ajuns la disperare pentru un om care nu a stiut niciodata ce vrea, dar in schimb m-a prins intr-un moment foarte prost si a vorbit frumos. Trebuie sa-mi revin, sa ma ridic si nu stiu cum, am ajuns la disperare. Stiu ca sunt probleme mai grele in viata, teoretic stiu tot. As vrea sa sterg din viata mea ultimul an si nu pot uita. Va rog daca se poate sa-mi dati un sfat, nu am cu cine vorbi de iubirea mea interzisa.
Ma aflu intr-o situatie foarte ciudata. Acum sunt in concediul pentru ingrijirea copilului pana la 2 ani. Functia de la locul de munca este de sef, inainte de a intra in concediu am recomandat ca in locul meu sa ramana o colega, acum aceasta imi transmite prin diverse alte colege ca daca mai vin in vizita le va intocmi acestora referat si va propune ca ele sa fie sanctionate. Eu nu am mers in mod expres sa vizitez colegii, am mers sa vizitez copiii, noi lucram cu copii.
Sunt cu cineva de doi ani iar inainte am fost prietenii cei mai buni pentru alti doi ani. Acum a ramas „prietena” mea cel mai buna si pasiunea mea cea mai profunda. Il iubesc foarte mult si stiu ca si el pe mine, gesturile vorbesc in fiecare zi pentru el. Si totusi nu mi-a spus niciodata „te iubesc”. Iar cand l-am intrebat daca ii e greu sa spuna sau chiar nu simte, mi-a zis ca nu poate sa spuna. De fiecare data cand am deschis subiectul, parca amuteste. Si daca il intreb ce simte pentru mine, amuteste. Oare de ce ii e greu sa spuna ?
Va rog din tot sufletul sa ma ajutati! Am o problema mare. Adica nu stiu cat e de mare, dar asa pare a fi. Sunt foarte inchisa in mine, si nu pot vorbi deschis cu parintii mei. Mi-e teama de reactia lor daca vreau sa le zic ceva si asa mai bine tac. Mi-e frica. Nu stiu de ce dar mi-e frica. Sunt cu un baiat de aproape un an. Il iubesc mult si ma iubeste. Dar ei au o mica retinere fata de el. Chiar mi-as dori sa pot vorbi cu ei mai deschis… nu neaparat despre relatia pe care o am, dar despre orice. Vreau sa scap de problema asta, de frica asta, de tot. Vreau sa pot spune cand am ceva in minte sau pe suflet. Vreau sa fiu mai comunicativa. Va rog sa ma ajutati. Nu mai vreau sa am nopti nedormite si sa plang…
Din copilaria mea, pana in prezent, obisnuiesc sa fac lucruri in mod repetitiv, sa imi impun anumite actiuni, in ideea ca asa lucrurile vor merge bine. De exemplu, spal vasele de doua ori, daca vreau sa scot ceva din priza, scot cablul si il mai bag odata apoi il scot definitiv, cand ma imbrac, bag unghia in tesatura, si altele de genul, obiceiuri care se schimba, fara sa imi dau seama ce si cand. Daca imi reusesc bine obiceiurile astea, imi dau incredere in actiunile din viitorul apropiat, iar daca nu le pot indeplini corect, mi se pare ca nu imi va merge bine in ziua sau orele urmatoare. Deja pierd timp cu toate prostiile astea, plus ca observa si lumea, ce sa fac?
Am 32 de ani, sotia mea 29 suntem casatoriti de 9 ani si avem doua fete, de 8 si respectiv 2 ani. O cunosc pe sotia mea de 14 ani, am fost asadar prieteni vreo 5 ani pana sa ne casatorim. Ne-am atasat unul de celalalt, am inceput sa ne iubim si sa nu mai puteam sta unul fara celalalt pana cand am hotarat sa ne casatorim chiar daca eram destul de tineri. Primul copil a venit repede (n-a facut niciodata avort, nu e de acord) si am intrat direct in greutatile vietii (problema locuintei, studii in curs de terminare, probleme financiare etc.) Am trecut de toate fara mari probleme si cu ajutorul parintilor, e adevarat, si am fost foarte apropiati pe toate planurile (cel putin asa am crezut…). Dupa ce a venit al doilea copil, la vreun an de zile, am inceput sa ne certam, sa ne iubim mai rar (gasea mereu motive si spunea ca nu fac eu nimic ca sa o atrag). Dupa mai bine de 2 luni in care n-am mai facut sex mi-a marturisit ca a avut o legatura cu colegul ei de birou si ca nu ma mai iubeste. De atunci din luna iulie anul trecut viata noastra a fost un cosmar (certuri frecvente, reprosuri, implicarea parintilor, scandaluri etc.), nu ne-am mai putut apropia. Din motive financiare, pentru copii, iar in ce ma priveste si pentru ca o iubeam si eram dispus sa trec peste orice ca sa ramnem impreuna, nu ne-am separat pana acum. Furios si ranit, dupa interminabile certuri, intr-o seara am vrut sa o am cu forta si de atunci nu mai poate trece peste asta, nu ma mai poate lasa sa o ating, spune ca n-o sa mai fie niciodata femeia mea. Parintii ei o condamna si vor cu orice pret sa ramanem impreuna si au ranit-o prin comportamentul lor. Niciunul nu mai suportam situatia la care s-a ajuns, ne-am certat si in fata copiilor si avem in suflet prea multe resentimente, prea multe rani, prea multe frustrari. Am avut tot timpul tendinta sa o invinovatesc dar constientizez astazi ca e si vina mea, in mare parte, ca n-am stiut sa o tin langa mine, sau cel putin n-am plecat de langa ea cand am aflat ca m-a inselat, n-am stiut sa o castig inapoi. Ce mai pot face, ce mai pot salva cand femeia pe care am iubit-o atat de mult si pe care poate as mai iubi-o mi-a spus clar ca nu ar mai sta cu mine decat pentru copii si locuinta, ca are nevoie de intimitate, ca se poate descurca si singura (apartamentul este al parintilor ei …), decat sa plec eu, sa o las libera, sa ne revenim fiecare emotional si fizic, sa stopam certurile si efectele lor psihice devastatoare ? Cat nu e prea tarziu, cat suntem inca lucizi si intregi la minte…
Sint mama a trei copii, 2 fete si un baiat. Am apelat la dvs. deoarece am mare nevoie de ajutor in ceia ce il priveste pe baiatul meu. Trebuie sa va spun ca fetele au studiat mult si cind au terminat cu studiile s-au angajat si au viata lor personala departe de noi. Ele sint mai mari decit baiatul cu10, respectiv 9 ani. Baiatul a facut liceul si dupa ce a terminat nu a mai vrut sa mearga mai departe cu studiile. Am fost foarte tristi, dar am incercat sa il lasam sa isi ia ceva timp sa se plimbe prin lume, in ideea ca dupa ce se va intoarce o sa isi doreasca sa studieze ceva mai mult ca sa aiba o viata mai decenta, precum surorile lui. Din nefericire lucrurile nu aveau sa se intimple asa, ci dimpotriva au mers din rau in mai rau. A fost angajat la o companie, unde se parea ca ii placea la inceput, dar in scurt timp nu a mai vrut sa mai stea sub pretexul ca este greu si a plecat. Acesta a fost primul pas gresit in ceea ce priveste lucrul. Apoi ori de cite ori se angaja, nu reusea sa stea mult timp pentru ca nu era de acord in mintea lui sa lucreze 8 ore pe zi si nici 5 zile pe saptamina. Cu timpul a inceput o scoala, iar in momentul in care a luat o nota mica si trebuia sa repete examenul el nu a mai vrut sa repete si a plecat de la scoala inainte sa o termine. Din nou la lucru si din nou nu a stat niciunde ca nu poate. Acum am reusit sa il convingem sa faca o alta scoala, a reusit, dar dupa ce si-ai luat carnetul nu a vrut sa practice absolut de loc tot sub pretextul ca nu ii place si ca a gresit facind acea scoala. Acum are 22 de ani si sta in casa petrecind mult timp la computer si citind biblia. In vara anului 2011 a fost in vizita in Cipru la cineva cunoscut si inainte de a plca de acolo a vazut cum musulmanii se rugau si aceasta imagine l-a facut sa studieze Coranul si din septembrie el s-a declarat musulman. Nu mai vrea sa accepte nici un fel de ajutor din partea familiei, nu avem nicio putere asupra lui, nu asculta de sfatul nimanui. Si-a lasat barba mare si parul, si declara ca nu vrea sa le mai taie niciodata, ca asa este omul facut de Domnul. Sintem cu toti disperati si neajutorati, nu mai stim cum sa procedam si unde sa ne indreptam pentru ajutor. Cum sa il facem sa il aducem inapoi pe calea cea buna. Se ascunde de lume, nu are prieteni, ii ignora pe toti, ignora si critica pina si fapul ca noi lucram, spunind ca nu trebuie si ca el nu vrea sa faca ce face toata lumea, caci lumea este pierduta. Spune cuvine care ne blocheaza, ne spune ca vrea sa plece in pustiu, sa traiasca acolo singur departe de lume. Nu il afecteaza cit de mult ne doare, cit de mult ne rugam de el sa faca ceva pentru el insusi. Nimic nu pare sa il determine sa isi schimbe situatia. Va scriu deoarece am nevoie sa ne spuneti ce sa facem cu el, unde sa ne ducem pentru ajutor. El nu vrea sa fie ajutat , nu lasa pe nimeni sa se apropie de el, este de o incapatinare fara limite. Oare ce sa facem? Este o cale si este posibil ca noi sa nu o stim?
Sunteti singura mea solutie. Stiu ca in clipa asta ar trebui sa vorbesc cu un psiholog, insa nu am resursele financiare necesare. Simt ca o iau razna! De cateva saptamani tot imi staruie in minte ideea ca o sa-l pierd pe cel pe care il iubesc mai mult decat orice pe lumea asta. Noi am fost prietenii cei mai buni cam 1 an jumate si apoi intr-un fel, am acceptat ca suntem impreuna (ne era teama ca ideea de „relatie” va distruge prietenia sincera si afectiunea calda dintre noi). In vara , am fost plecati amandoi in afara tarii si asta ne-a apropiat si mai mult, atat pe mine cat si pe el, atat de mult incat in clipa asta mi se pare indispensabil in viata mea. Toate lucrurile merg bine intre noi, numai ca de cand cu ideile mele ca o sa-l pierd , ca ne vom desparti , parca nu fac decat sa provoc conflicte. El ma asculta mereu si incearca sa ma ajute, imi spune ca are incredere in mine desi eu nu am si cu toate astea, initiez certuri din nimic. Iar acum pur si simplu ma gandesc continuu la ideea aceea si intru in panica, nu ma mai pot concentra pe nimic, si sunt si ultimul an la facultate (noi suntem colegi de facultate)… imi este ingrozitor de teama, mai ales fiindca nu-mi concep viata fara el. E adevarat ce zicea Freud ca orice teama ascunde o dorinta? Eu chiar nu vreau sa-l pierd. E singura relatie „adevarata” din viata mea, dat fiindca primele doua au fost cu persoane din alte localitati si probabil, am evitat sa ma implic cu adevarat (eram si mai mica, aveam 17 respectiv 19 ani). Ma innebuneste faptul ca nu inteleg ce e in mintea mea. De ce ma sabotez singura?
Situatia mea e destul de complicata. Acum cateva luni am cunoscut, la locul de munca, un barbat cu 14 ani mai in varsta decat mine, si m-am simtit atrasa de el din primul moment. E arogant, e laudaros, si cateodata e si nesimtit… sau cel putin asa a fost la inceput. Mi-am dat seama, in timp, ca e doar un scut, si am vazut cum isi schimba comportamentul fata de mine pe masura ce ne cunosteam mai bine. Mi-am petrecut cam jumatate de an gandindu-ma ca nu e de mine, mai ales ca stiam ca fusese casatorit si ca are si un copil, dar in cele din urma am cedat, si i-am dat de inteles ca ma simt atrasa de el. In scurt timp, am inceput sa vorbim, mai mult on-line, avand in vedere ca are un job solicitant si e mai mereu plecat. Ne-am intalnit de doua ori, intr-un cadru mai intim, si am intretinut relatii sexuale. Din comportamentul lui, atunci cand nu e cu mine, reiese ca e interesat de mine doar din punct de vedere sexual, nu si emotional. Insa, cand ne vedem, e cu totul altceva. Ma saruta, ma tine in brate, imi da sfaturi… S-a intamplat sa am nevoie de ajutorul lui intr-o chestiune, si ma gandeam ca nu va fi dispus sa ma ajute, dar am fost surprinsa de cat de repede s-a mobilizat si mi-a oferit sprijin. Problema e ca nu il pot face sa vorbeasca despre sentimentele lui. Primesc semnale contradictorii de la el. Pe de o parte imi spune ca nu e disponibil emotional, dar de pe alta parte, chestia asta nu se reflecta deloc in comportamentul lui. Si eu trebuie sa stiu pozitia mea in jocul acesta. Vreau sa stiu daca va fi vreodata mai mult decat atat, vreau sa stiu daca pot, daca merita sa ma indragostesc de el. Am reusit pana acum sa-mi tin sentimentele in frau, gandindu-ma ca voi suferi enorm daca nu va fi nimic intre noi, dar nu stiu cat timp voi putea continua asa. Cum as putea sa il fac sa vorbeasca ? Cum as putea sa aflu ce isi doreste de la mine ?
Cum sa explic mai bine ceea ce simt, in cat mai putine cuvinte !? Pe scurt, simt ca o iau razna! Ma enervez din orice, ma supar foarte repede, pe sot, pe copilul de 6 ani, tip la ei, fara sa ma gandesc in prealabil. Am si o bebelusa de 7 luni – sa fie oare doar o depresie post-natala? Ma simt trista, singura, nefericita, desi unii ar spune ca am tot ce imi trebuie si ca suntem o familie implinita si fericita. Am momente cand imi vine sa strig in gura mare ca sa ma eliberez, dar nu stiu de ce! Toata ziua stau inchisa in casa, ies doar cu fetita la plimbare putin si atat. Am senzatia ca sotul meu nu ma mai priveste cu aceeasi ochi, cateodata ma gandesc daca sa mai stam impreuna sau sa ne despartim! Nici eu nu stiu ce mai simt pentru el! Oare am nevoie de ajutor de specialitate, sau este doar o perioada mai dificila acum dupa nasterea fiicei mele?
Este ora 3:33 dimineata si am venit de la un spectacol. Am sa fiu cat de clara si concisa se poate. L-am cunoscut pe X oficial acum 1 an, are o iubita de circa 8 ani, locuiesc impreuna, ea are o relatie cu un coleg de facultate de-al meu de aproape 2 ani. Intre mine si X s-a infiripat o legatura destul de stransa, ne-am sarutat de vreo 2 ori carnal, la atat s-a rezumat, sufleteste… astept sa imi spuneti dvs. Am facut greseala de a-i povesti colegului meu despre mine si X iar acesta s-a dus tinta la iubita lui X si i-a spus absolut totul. Din acea noapte nu am mai auzit de X. In toamna ne-am reluat activitatile comune si vrand nevrand, ne-am intalnit, am interactionat… Au fost momente si momente. Asta seara am avut un spectacol, a venit si m-a pupat, m-a strans in brate, m-a felicitat si ne-am pierdut cateva secunde unul in privirea celuilalt. In localul respectiv am cantat o melodie la karaoke (De-ar fi sa vii-Mihaela Runceanu) si dupa 1 minut de la inceperea melodiei mi s-a alaturat si el. Nu stiu cat de mult va spune tot ce am scris eu aici, dar credeti-ma… pe mine ma apasa. Se intampla ceva intre mine si omul asta? Sau e doar in mintea mea?
Va rog frumos sa ma ajutati si pe mine intr-o problema familiala. Sunt casatorit de 3 ani si putin, la inceput toate bune si frumoase, pana a aparut primul nostru copil, dupa care s-au schimbat radical lucrurile intre mine si sotia mea. Adica inteleg ca trec pe locul 3 si nu numai ca am trecut pe locul 3, dar nu cred ca mai contez prea mult pentru sotia mea. Si de ce am ajuns sa cred asta e pentru ca a disparut aproape in totalitate comunicarea,viata sexuala (mi se spune ca sunt disperat si ca numai la sex ma gandesc), iar de fiecare data cand ne certam eu sunt cel vinovat in ochii ei si niciodata nu-si recunoaste partea ei de vina. Situatia este destul de complicata, fiindca sotia a avut casa ei si aproape la fiecare cearta mi se spune ca nu-i casa mea si ca nu impun eu regulile. Banii sunt alta problema care e adusa in discutie, pentru ca ea aduce mai multi bani decat mine si mi se reproseaza destul de des acest aspect. Eu ce sa inteleg prin mesajul zilnic “sunt obosita” pe care mi-l aduce la cunostinta in momentul cand vine de la serviciu? Niciodata nu a luat si ea initiativa in privinta sexului pentru ca zice ea ca s-ar simti ca o femeie usoara, dar eu cum ar trebui sa ma simt cand vad ca ea niciodata nu-si doreste sa facem dragoste. Si ar mai fi multe de spus. In concluzie niciodata nu-si recunoaste partea ei de vina, iar eu trebuie sa stau de fiecare data in pozitia ghiocelului si sa-mi cer iertare. Niciodata n-o simt ca isi doreste sa faca dragoste cu mine, niciodata nu sunt apreciat pentru putinul pe care-l considera ea ca-l fac, pe cand eu ar trebui sa ma tavalesc pe jos de bucurie si probabil sa-i scriu vreun roman in care sa-i spun cat de mult o apreciez si cat de recunoscator sunt ca am o sotie care se duce la serviciu. Si aici tin sa mentionez ca ea in afara de faptul ca se duce la serviciu si ca sta cu copilul nu face mai nimic – piata eu o fac, mancarea o face maica-sa ca vine zilnic la noi ca sa stea cu baiatul, curatenie nu, de calcat haine nu mai vorbesc ca daca aduc in discutie asa ceva ii pica fata, se supara si-mi spune ca nu-i sclava mea ca sa-mi faca mie toate astea. Cand vin si eu de la serviciu n-am fost o data intrebat daca mi-e foame etc. Mentionez ca sotia de meserie e avocat iar eu cadru militar, v-am spus asta poate va ajuta la ceva in sfatul pe care il astept de la dvs. M-am saturat sa fiu intr-un continuu proces cu sotia mea.
Familia mea e divortata de aproximativ 2 ani iar mama vrea sa se recasatoreasca. Eu am locuit la tara iar de cand mama a plecat de la tata m-am mutat la oras. Mai am un frate care are 10 ani si inainte de a divorta parintii mei, ma impacam foarte bine cu el. Acesta in momentul de fata locuieste cu tatal meu. Mama mea a intrat intr-o depresie, ii este foarte dor de el, si mie deasemenea imi lipseste, si uneori sunt nervoasa si o supar pe mama. Este o poveste lunga, am suferit mult in acest divort, insa niciodata nu mi-a placut sa arat asta. Fratele meu ma mai suna, insa relatia noastra s-a racit. El nu vrea sa vina in vacanta deoarece este foarte speriat de mama care incearca din rasputeri sa il aduca sa locuiasca impreuna cu noi. Pentru mine bunicii au insemnat deasemenea foarte mult, mai ales bunica care imi este ca o mama. Este dificil pentru mine, sunt foarte confuza pentru ca nu stiu ce sa fac. Pe mama o iubesc mult deoarece o vad ca se straduieste sa imi dea ce are mai bun, insa tot la tara ma atrage sa ma duc, deoarece acolo am crescut, majoritatea prietenilor mei sunt acolo si toata copilaria mea. Uneori ma simt foarte singura, mama munceste pana seara, e o munca grea si o apreciez, insa este foarte greu pentru mine, e ca si cum nu as avea pe nimeni. Mama nu prea discuta cu mine, eu sunt o fire mai interiorizata, nu sunt persoana care spune ce simte deoarece ma simt judecata, frustrata, si mereu ma critic de fiecare data cand privesc in trecut. Mama nu o suporta deloc pe bunica, totusi eu o iubesc mult pentru ca face parte din copilaria mea. Cu ea ma urcam pe deal, mi-am petrecut majoritatea timpului si orice ar face nu o voi uita niciodata.Va spun sincer ca in momentul de fata simt o stransoare in piept, imi vine sa plang dar nu pot, stiu ca niciodata nu se vor mai intoarce acele timpuri cand eram atat de fericita langa familia mea, acum destramata.Barbatul cu care mama vrea sa se casatoreasca este de treaba, insa mie imi pare putin artificial si… nu stiu parca nu il suport cand vorbeste, cum se poarta. Stiu ca este un lucru nepoliticos, dar pur si simplu nu ma pot abtine.Eu mamei nu i-am zis ca nu il plac pentru ca este foarte legata de el, il iubeste enorm, insa uneori se cearta cu el. Nu stiu… este prea suparacios, mie mi se pare artificial, dar mama are ochii inchisi. ea nu vede. Stiti si dvs., dragostea e oarba. Mama in timpul ei liber sta pe messenger, discuta cu acel domn, isi dau web cam, ea pur si simplu e atrasa extrem de mult, inseamna enorm pentru ea. A venit si pe la noi de cateva ori, el are o fata de-o seama cu mine si un baiat de 16 ani. Chiar nu stiu cum va fi viata noastra daca mama va face o alegere proasta (nu stiu ce sa cred despre respectivul, nu il cunosc foarte bine insa asa mi se pare ca este).Va rog sa va spuneti parerea despre situatia mea si a mamei mele si cum sa procedam!
Am avut o relatie de 5 ani, ne-am despartit si dupa 1an si jumatate ne-am impacat din nou. Motivul despartirii noastre a fost acela ca ne vedeam rar, de 2 ori pe saptamana si in weekend. Acum, dupa sapte luni de la impacare ne vedem la fel ca si inainte. Am deschis subiectul de a ne vedea mai des, de a ne muta impreuna si de a ne casatori. Raspunsul lui a fost acela ca el are nevoie sa fie si singur una sau doua zile pe saptamana. Ca nu stie daca poate sa stam impreuna, ca s-a obisnuit singur, ca ii este frica de casatorie dar ca va incerca sa vada daca vom reusi si nu se va simti „inchis”. El este o persoana introvertita, inchisa, isi exprima greu sentimentele, este foarte atasat de mama lui, dar in acelasi timp foarte vesel si optimist, sufletul petrecerilor si un barbat foarte sigur de sine. Motivele lui sunt doar scuze? De fapt nu isi doreste sa ne mutam impreuna? Vreau sa il inteleg!
Ce se poate face in situatia in care esti hartuit psihic de un om al strazii? Pericolul unei hartuiri fizice nu este exclus, iar ajutorul politiei nu este intotdeauna o optiune. In tara noastra din cate stiu nu exista acea lege conform careia o persoana primeste restrictie sa se apropie tine la o anumita distanta sau la un anumit numar de metrii. Si sa nu uitam ca este totusi un om ce traieste pe strazi. Care este procedura atunci cand vrei sa internezi la un spital de boli mentale o persoana, dar totusi nu vrei sa mergi tu personal cu acea persoana?
Am 35 de ani si sunt un pic cam confuza. In urma cu 3 luni am cunoscut prin intermediul internetului un om cald, sensibil si bun, care are deci cam toate elementele cheie ca sa mi se lipeasca mie de suflet. Eu iesisem dintr o relatie cu un barbat ceva mai in varsta decat mine, cu care lucrurile mergeau relativ bine doar la nivel intim, dar care era incapabil de apropiere emotionala, de orice emotie pozitiva in general, imatur si legat de parinti, cultivat (prof. universitar cu memorie brici) dar si cu teoria conspriratiei care ii domina viata. Stiu ca am dat mai multe detalii despre trecut decat despre prezent, dar asta pentru a va face o idee despre sentimentul ca fusesem un soi de jucarie sexuala a unui om care, culmea, nu isi imagina ca viata mai are ceva bun frumos si in afara dormitorului. Ok, si iata ca-l intalnesc pe Omul prezentului,34 de ani , computerist de meserie, cu care pot sa vorbesc, sa rad, sa ma plimb, care simt ca imi raspunde, cu care am simtit de la inceput ca exista o legatura. Doar ca la nivel intim lucrurile au un ritm lent: el nu a mai facut niciodata dragoste si ca sa o spunem drept, acum cred ca ii e frica. Am avut, am si voi avea rabdare cu el, asa ca a ajuns sa fie dezinvolt in pat si suntem destul de ‘’creativi’’ si ne simtim bine impreuna… pana cand ajungem la momentul in care ar trebui sa punem un prezervativ si sa continuam. Atunci se opreste si spune ca inca nu poate. La inceput motivul exprimat verbal a fost ca mai demult si-a spus ca va face dragoste cand iubeste foarte foarte mult. Acum recunoste ca e pur si simplu ‘’ tulbure ‘’ si ca a face dragoste inseamna sa te darui in totalitate, si in mod evident inca nu este pregatit. La un moment dat ma gandeam sa las naibii prezervativul si sa las lucrurile sa curga dar… mi-e frica de consecinte. Il inteleg pentru ca si eu am avut prima experienta sexuala destul de tarziu (pe la 30 de ani) dar am recuperat… (desi, dupa cum s- a vazut si in prima parte a descrierii, am avut destule de ocazii sa mi para rau) In plus, lucrurile merg atat de bine in general incat capitolul asta nu-l simt ca fiind foarte important. Si stiu, din proprie experienta, cat de complicate sunt lucrurile cand esti la prima relatie… Dar totusi, e frustrant… Pentru ca ma simt atrasa de el, pentru ca vreau sa ma bucur impreuna cu el si de partea asta a existentei, pentru ca il vad chinuindu-se cu frica asta de intimitate (fizica dar cine stie…) si nu stiu cum as putea sa-l ajut. Am vorbit si am vorbit, si am asteptat si am asteptat, si nu-i o problema sa fac asta in continuare… Doar ca ma gandesc: ce as putea sa fac altceva, sa zic altceva?
Ma numesc Veronica si sunt din Republica Moldova. Sunt casatorita cu sotul meu de 12 ani si pana la casatorie am locuit 2 ani impreuna, deci suntem impreuna de 12 ani. Suntem ambii juristi cu studii superioare, din familii intelegente. Avem o fetita de 8 ani, foarte desteapta si frumoasa. De 1 an si jumatate suntem separati, insa fara a divorta. Problema este ca sotul meu tot timpul a ridicat mana asupra mea, popular vorbind. Cand ne intalneam m-a lovit de vreo cateva ori si dupa asta s-a repetat cu o frecventa tot mai mare. Au fost situatii (si multe) cand umblam cu vanatai pe fata, mi-au ramas chiar si cicatrice. M-a lovit si fata de copil si cand eram insarcinata. Dupa ce se intampla asta incearca cat de cat sa se scuze si sa se poarte altfel. De fapt sunt sigura ca ma iubeste, parca are o dependenta fata de mine. Am tolerat lucrurile astea tot timpul, pentru ca imi era frica sa plec, din cauza banilor si tot asa. Nu a mers bine nici in pat pentru ca exact dupa nunta mi-a spus ca-i place un altfel de sex, unde eu sa fiu dominanta si el sa joace rolul femeii. Si o buna perioada de timp cam asa si a fost. Ii placea sa fie dominat in pat, imbracat in femeie si… Eu nu pot sa fac pasul asta definitiv. La rusi este un proverb „Nici impreuna, nici separat”. Mi-e mila de el, mai ales cand imi scrie ca este singur, ca ii este dor. Mi-e mila de fata mea desi initial ea vroia foarte mult sa plecam. Acum ea spune ca daca tata se corecteaza poate ne intoarcem. Am uitat sa mentionez ca am fost la psiholog la cateva sedinte, dar mai mult am plans acolo. Sotul meu este foarte atasat de tatal sau de fapt dependent, inclusiv financiar, iar tatal sau este o persoana puternica si autoritara. Similar cu probleme noastre, au avut si socrii mei in familie, si soacra mea tot timpul imi reproseaza ca nu am avut rabdare sa le depasesc. Au fost doua perioade lungi cand nu a lucrat si atunci eu ma duceam sa lucrez chiar si la un serviciu prost platit. El statea acasa, se juca la calculator si era tot timpul sigur ca ne vom descurca pentru ca eram eu si parintii lui, cu care de altfel tot timpul am avut o relatie foarte buna. O data insa el la un delir de-al lui mi-a spus ca a fost violat de tatal lui cand era mic. Am fost ingrozita si am vorbit cu parintii lui pe sleau. Mi-au spus ca nu este adevarat, dar sincer trebuie sa-i cunosti pe parintii lui ca sa-ti dai seama ca sunt aberatii. Si nu l-am crezut, pentru ca de multe ori inventa niste istorii aberante. Acum imi promite ca totul se va schimba, ca totul va fi altfel si sunt foarte confuza. Evident ca dvs nu imi veti spune: „intoarce-te sau nu”, dar as vrea mult sa ma ajutati cu un sfat de profesionist si impartial, sa-mi spuneti cum vedeti dvs situatia data.
Am trait 4 luni o poveste de vis, ireala cum spuneam si noi si nu ne venea sa credem ca ne-am gasit unul pe altul, ca putem simti asemenea lucruri de o intensitate greu de descris. Traiam, simteam, doream si eram la fel, ne completam cu totul si ca personalitati, principii, atitudine, dorinte, invataminte, eram constienti si maturi, avand eu 34 si el 37, parca ne cunosteam de o viata. Firi puternice dar foarte sensibile dincolo de aparente iar lumea noastra era ca un paradis in care gaseam tot ce ne lipsea, tot ce n-am avut niciodata. Ne spuneam cat de norocosi suntem, iar el era complesit ca m-a gasit, imi spunea ca sunt minunea lui, ca ma cauta de o viata, ca-i place totul la mine, ne adoram cu totul si simteam o dragoste si o dorinta imensa de a fi impreuna pentru totdeauna. Ne-am plimbat, am trait, am simtit, mi-a spus vorbe mari, am trait tot in cele 4 luni. Ne scriam sms-uri de multe ori pe zi pline de dragoste, aproape ca sufeream cand nu eram impreuna iar cand ne regaseam ne divinizam, si ne regaseam linistea unul in bratele altuia ca doi copii intrezisi unul pentru altul, nestiind ce sa facem unul cu altul, cum sa putem fi impreuna fara a ne feri de judecata oamenilor pentru ca eu eram maritata de cativa ani (pe sot aproape toata casnicia l-am simtit ca un prieten, ani de zile ne-am certat, contrat, inca dinaintea casatoriei, ne-am indepartat, racit, aveam bucurii si preocupari diferite si oricum parca vorbeam limbi diferite, aveam sufletul gol, traind in ignoranta atatia ani, tin la el, sunt atasata dar altfel) iar el divortat, intrand si iesind rapid din relatii, dornic sa gaseasca femeia langa care sa simta viata si in plus de asta eram colegi. Atat de interzisa era relatia si greu sa fim impreuna. La birou nu l-am privit altfel inainte, niciodata, doar ca viata a facut sa plecam impreuna in interes de serviciu departe de tara si acolo am inceput sa vorbim despre viata, suflet si eram mirati cat de asemanatori suntem. Mi-a spus ca ma place la un moment dat, am inceput si eu sa-l simt altfel, incepea sa-mi fie drag, eram magnetizati unul de altul, doar ne-am sarutat si ne-am intors acasa tristi, nu stiam ce sa facem. Ceva tip ne-am vazut nevinovat, vorbeam, ne descopeream ca oameni si eram tot mai incantati. Ne inhibam trairile pentru a fi cat mai decenti in aceste circumstante. Dupa un timp ne-am horatat sa luptam sa fim impreuna si am inceput sa traim relatia noastra, meritam asta. Eu incercam sa-l conving pe sot ca nu mai e nimic intre noi si vreau sa divortam, dar a durat pana la pasul decisiv vreo 3 luni pentru ca plangea, eram intre ei, am suferit enorm, dar eu si el ne iubeam, imi spunea ca e langa mine, ca si asuma tot, vrea doar sa termin mai repede sa fim impreuna. Vorbea de familie, casatorie, copii, despre tot, lucru care mi-a transmis incredere si o siguranta enorma. Am depus cererea de divort, era incantat, dar dupa o saptamana am simtit ca ceva s-a schimbat brusc si in cateva zile mi-a spus ca vrea sa ne despartim. Singura fiind cu sufletul praf, nu mai simteam pentru sot nici ce simteam inainte, am mers cu divotul pana la capat. Imi tot spunea sa-i spun ca n-am divortat pentru el, cand tocmai el asta vroia. Dupa insistente din partea mea (refuzam sa cred ca am fost o aventura pentru ca l-am simtit ca traieste langa mine era prea evident) de a gasi raspunsuri, mi-a spus ca s a regasit cu fosta iubita cu care a stat ceva timp, de care s-a desparit din vina lui si pe care a regretat-o la un moment dat inainte sa apar eu. Ea l-a cautat si a fost tentat, si-a dat seama ca ratiunea cu ea e mai simpla, ca i-a fost greu sa se rupa de mine, ca i-am marcat viata, ca a fost autentic si inca simte acele lucruri pentru mine, dar vrea sa mearga mai departe, ca sa poata fi cu mine mai trecea ceva timp si nu mai are timp, plus ca pe ea o stie mai bine, au convietuit impreuna, cu mine nu stia, si nu isi mai permite o casnicie ratata. Mi-a spus ca a obosit in perioada asta sa ne ascundem etc. Dupa o luna de la despatire isi ia cateva zile de concediu si se intoarce casatorit iar eu il vad in fiecare zi, aud cum isi face planuri de nunta etc. Ma simt penibila, naiva, umilita, n-am cuvinte, chiar si o mare pacatoasa. Cu sotul locuiesc inca impreuna doar atat ca doi prieteni (m-a ajuta cat am suferit fara sa stie de ce, dar tot nu-l simt ca pe un barbat). Sunt derutata, erau foarte diferiti, el era tot ce mi doream de la un barbat, trecand peste sentimente. Nu inteleg de ce a aparut in viata mea? Ce trebuie sa fac? Are rost sa raman cu sotul? Voi mai gasi ce caut eu? La cat eram de nefericita inainte pentru ca nu simteam drag fata de omul de langa mine, acum am vazut cat de minunat e sa simti, sa fie si altfel dar e mai greu ca inainte. De ce a plecat? Nu m-a iubit? M-a iubit dar a obosit, speriat, de teama? N-am inteles nimic… Am ramas doar cu iluzii si cat de minunata este viata daca simti si ai ce-ti doresti. Doare ingrozitor…
Sunt casatorit si am o fetita de 6 ani, prin prisma vieti cotidiene, sotia mea este plecata de 1 an si 6 luni intr-un contract afara, sincer nu suntem doi gelosi, nu ne suspectam de cine stie ce, dar ne iubim si vrem sa tinem relatia, si parca de o saptamana, la cat de mult o iubesc si cat o doresc si imi lipseste, nu mai e la fel, in urma unor discuti si reprosuri, parca s-a sters totul cu buretele, nu stiu de ce, nu vreau, nu inteleg, nu pot….
Este frustrant trebuie sa recunosc ca ma regasesc cu nevoia de a cere ajutor cuiva dupa 5 ani…. Mda, dupa o pauza de un an si ceva, am permis unei persoane sa intre in viata mea, sa-mi tulbure linistea si ritmul normal al fiecarei zi. M-am impotrivit initial si am fost suficient de indiferenta pana cand am obosit sa evit sa raspund la telefon si intr-o seara am acceptat invitatia de a iesi „la o cafea”, sperand ca voi fi suficient de recalcitranta si nesuferita incat sa nu mai fiu deranjata vreodata. Trebuie sa mentionez ca prietena mea a contribuit foarte mult la acest joculet, individul fiind un vechi prieten si coleg din facultate. A avut grija bineanteles sa ma faca atenta ca este un om nemaipomenit, cu un suflet mare si o functie pe masura, neinteresant desigur pt mine. Boom-ul si dezgustul dupa cafea, a venit desigur in momentul in care am dat un search pe google la numele lui – putere, bani, femei si sotie inselata. Dupa cafea, in momentul in care a sunat, i-am zis parerea mea despre oamenii ca el si ca nu sunt de acord cu relatiile extraconjugale. Mi-a cerut o sansa, mi-a cerut sa vreau sa-l cunosc si sa ma conving ca ma insel. Intr-adevar, o mare parte din articole sunt baliverne scrise de un ziar care pe asta functioneaza, mi-a recunoscut ca a fost insurat dar a divortat si m-am convins de asta. Am incercat in toata perioada asta de cunoastere, sa fiu cea mai reticenta si indifirenta persoana, insa…coplesita de atentiile, cadourile fata de mine si baietelul meu, inteligenta si nevoia de a fi iubita pe care o neg si ascund bine, inevitabilul s-a produs… da, m-am indragostit de un barbat de 42 ani, controversat si cu o mare functie, eu care mereu am trait in umbra si ascunsa in marea gluga a paltonaselor negre, camuflata in jeansi rupti si unghii negre pentru a respinge orice se apropie de mine. Dumnezeule, eram atat de bine doar eu cu mine… sunt vulnerabila, mi-e frica sa iubesc, mi-e frica sa pierd iar, mi-e frica sa cad iar, sunt orgolioasa, foarte, poate cea mai orgolioasa fiinta pe care o stiu, sunt eu… Ideea e ca a simtit si simte toate aceste lucruri, simte cum bat in retragere cu toate ca o parte din mine vrea sa mearga inainte, dar sunt mandra, prea mandra, si iau precum o mare umilinta orice sentiment de iubire recunoscut. Aseara, s-a rupt, m-a acuzat ca nu stiu ce vreau, ca a obosit, ca nu il apreciez, nu il respect, ca nu ma obosesc sa il inteleg si ca a hotarat ca e mai bine sa-i punem capat. Uimita, dar prea mandra pentru a argumenta ca se insala, am spus: ” OK”. Un mare si sec OK, cum vrei!!! La plecare am incercat sa il sarut, a refuzat, am incercat a doua si a treia oara, inutil, atunci m-am enervat, am trantit usa masinii si fara un salut am plecat. I-am trimis un mesaj in care am atacat cu toata convingerea, ma simteam ranita, respinsa, mi-a raspuns cu aceeasi arma, ba mai rau, a spus ca este usurat ca e liber… de parca l-a tinut cineva vreodata!!!!!!! Da… nu-mi place ce simt si nu stiu ce vreau acum, sunt totusi convinsa ca nu sunt pregatita inca sa renunt la aceasta relatie, ma intriga si ma enerveaza, il vreau si nu il vreau. Ce trebuie sa fac? Cum sa il abordez si cum sa las orgoliul jos, cum sa-i arat ca totusi imi pasa, doar ca nu vreau sa devin marioneta lui, sunt inteleasa gresit si asta ma doare cel mai tare, pentru ca am invatat prea bine sa-mi ascund trairile si simt ca de data asta el merita o sansa. Vreau sa ies din confuzie!!!!!
Problema mea de fapt nici nu stiu daca este o problema. Am 27 de ani si o relatie foarte buna cu parintii mei. Sunt singurul lor copil si relatia dintre noi a fost si este execelenta. Acum insa trebuie sa plec in strainatate unde este deja viitorul sot. Plecarea era oarecum anuntata dar am asteptat obtinerea trasnferului cu serviciul. Astazi am primit vestea ca acest lucru s-a intamplat. Pe de-o parte sunt fericita ca am obtinut acest transfer insa bucuria imi este umbrita de faptul ca voi pleca de langa parintii mei. Ma pun in locul lor si nici nu-mi pot imagina durerea pe care o vor simti cand voi pleca (cu toate ca ei mi-au aratat un mare suport si sprijin in toata povestea asta). Imi este teama ca ma voi indeparta si ca se vor simti abandonati. Ii iubesc foarte mult si relatia dintre noi este mult mai mult decat cea de parinte si copil, este de prietenie sincera. In momentul de fata ne despart doar 200 de km si ne vedem la fiecare sfarsit de saptamana. Mi-am promis ca voi face tot posibilul sa-i vad cat mai des. Nu stiu cum va fi… Si acest lucru ma copleseste. Inca nu le-am dat marea veste…
Pentru a ajunge sa pun intrebarea trebuie sa va explic putin care e situatia mea actuala. Sunt de sase ani in Italia. Am trei copii de 28, 25 si 22 de ani, in Romania. Baiatul de 28 ani e bolnav de artrita reumatoida. Fetele de 25 si 22 ani studiaza in Romania, dar ne vedem destul de des, caci vara vin aici in Italia la lucru. Mai am o mama de 80 de ani in Romania, cu problemele ei. Deci,am destule probleme la care sa ma gindesc, care sa-mi faca griji si stres. Dar spre norocul meu aici eu stau foarte bine. Sunt iubita si respectata, si eu si copii mei. De vreo patru ani sufar de dureri de stomac: reflux gastrico-esofagian. Toate analizele sunt perfecte deci mi s-a spus ca e pe fond nervos, din cauza stresului. Cu pastile de protectie o duc binisor. Citeva zile in urma insa mi s-a intimplat ceva groaznic. M-a prins mai intii obisnuitul cleste la inima care nu-mi dadea voie sa respir. E un simptom obisnuit pentru mine, tot pe fond nervos, mi-au spus, dar de data aceasta aveam si o durere foarte puternica in lateral si in spate care nu ma lasa sa ma intind pe pat. M-am speriat un pic si m-am dus la spital la urgenta. M-au facut analize, EKG-ul, radiografii la plamini si toate au iesit perfecte. Tensiunea era 16/9. Mi-au dat nitroglicerina si asteptind rezultatele vorbeam linistita cu asistenta. Dintr-o data am inceput sa transpir si dupa citeva secunde au inceput sa-mi amorteasca degetele si sa ma doara puternic. Am apucat sa spun asistentei ce mi se intimpla dupa care nu am mai fost capabila sa vorbesc sau sa ma misc, nici miini nici picioare, iar degele miinilor au devenit foarte rigide, s-au strins toate intr-o pozitie si ma dureau groaznic. Asta a durat, cred, vreo 10 minute, dupa care mi-am revenit. Medicul nu mi-a facut nimic decit sa-mi dea oxigen. Dupa, mi-a spus ca am avut o criza datorita stresului, o criza de panica. Este adevarat? Ce pot sa fac? Aici unde sunt eu, medicii nu se prea grabesc sa dea calmante pentru stres, spunind ca e mai bine sa lupti tu insuti, sa te linistesti, decit sa iei calmante. Care e sfatul dumneavoastra?
Sunt impreuna cu un barbat de 1 an. El este casatorit, are o fetita de 5 ani, il iubesc, ma iubeste, ne intelegem bine, dar nu stiu ce sa fac pentru ca nu mai pot continua asa. Mi-e foarte greu, spune ca sa am rabdare, dar cata rabdare sa am. Vreau sa imi fac o familie, sa imi fac un rost, sunt de multe ori dezamagita de mine si de situatia in care m-am bagat, mi-e foarte greu sa renunt la el, dar mi-e greu si asa in situatia asta sa ma multumesc doar cu ce se poate. Mi-as dori foarte mult sa imi fac o viata cu el, nu vreau sa il imping de la spate sa faca un pas. Si explicatia ca inca nu divorteaza este copilul, dar eu cred ca niciodata nu va divorta, poate ma insel dar… Vreau sa ies din situatia asta, vreau sa fac ceva pentru mine, e prea greu sa mai duc asa ceva si nu stiu cum sa fac sa fie bine.
Mi-am cunoscut sotul in urma cu aproape doi ani, amandoi fiind extrem de „sariti din tipar” – lucru care, presimt, ne-a apropiat la inceput. La momentul respectiv nu am privit lucrurile la modul serios; veneam dupa un numar de relatii esuate din pricina „aiurerilor” proprii si „ciudateniilor” lor. Nu eram satisfacuta din punct de vedere emotional sau sexual, nu ma simteam nici pe departe femeie. Alaturi de el, am inceput, cateodata bursc, cateodata treptat, sa ma simt iubita, inteleasa si dorita. Si atunci a intervenit frica (tatal meu a parasit familia cand aveam 13 ani, eu am ajuns internata cu anorexie nervoasa, mi-a luat foarte mult timp sa trec peste ideea si teama de abandon). El a incercat, s-a straduit peste puteri sa ma faca sa cred in el si in noi, insa nu a reusit. Dupa multe drame pseudoviolente, cateva plecari ale sale si multe izbucniri ale mele, am decis, totusi, sa ne urmam visul initial si sa ne casatorim civil. A iesit foarte frumos, insa imediat dupa a urmat o perioada de depresie crunta a lui, generata de faptul ca nu avea job si nu aducea bani in casa; apoi a plecat iar, si s-a intors cu dorinta „sa mai incercam”. Incercam si acum, desi nimic nu mai este ca inainte: eu sunt cumplit de stresata de 3 joburi simultane si de raspunderea de a purta mai tot greul cheltuielilor, si ma simt constransa sa nu imi cumpar sau sa nu plec pentru ca nu pot face acelasi lucru pentru el, in timp ce el se plange ca nu mai sunt ca inainte, ca il „contorizez”, ca nu ii vreau decat banii (oricum nu ii are) si ca simte tot mai mult ca e in zadar. Totodata, el este cel care afirma ca nu a incetat sa spere… care este o posibila solutie?
Probleme in relatii…. Nu stiu ce se intampla la mine, dar parca reusesc sa ii fac pe toti barbatii sa fuga de mine… Dupa o noapte, sau o luna ma trezesc ca nu mai dau niciun semn sau chiar trag eu de ei, si ei nu mai vor. Am niste parinti critici si cred ca reusesc sa proiectez in relatii neputinta din copilarie de a ma ridica la „inaltimea asteptarillor”… Ultima oara am fost cu un barbat pe care il consideram mult mai destept decat mine, si ca rezultat el ma considera mult mai proasta decat el (lucru dureros pentru mine evident). Ironia este ca eu am cautat mereu sustinerea unui barbat, incurajari, tandrete etc Si am primit exact opusul: jigniri, respingere, raceala. Am cautat sustinerea pentru ca am avut mereu probleme si am in continuare cu parintii mei, mult prea sufocanti si constrinctivi. Intrebarea mea este: Cat de vinovata sunt eu si cat de vinovati sunt ei – barbatii, pentru ca am ajuns sa ii urasc foarte tare pentru comportamentul lor fata de mine, deoarece nu mi se pare corect OMENESTE vorbind sa arunci cu noroi in cineva care cauta ajutorul tau. In trecut, am fost si eu in situatia de a-i putea ajuta pe altii si de multe ori nici nu era nevoie sa mi se ceara ajutorul ca ma ofeream eu singura… Deci mi se parea firesc ca si eu la randul meu daca cer ajutorul cuiva, sa fiu ajutata. Nu inteleg atitudinea asta a lor! Mi se pare mizerabila. Daca ati putea sa imi raspundeti la intrebare v-as fi foarte recunoscatoare!
