Sfatul expertului
Am un baietel de 2 ani si 4 luni care nu vrea sa socializeze cu copiii. De la 1 an pana la 2 ani si 2 luni a fost la gradinita, dar la fel era si atunci – ii placea sa se joace de unul singur, dar ii placea sa vada copiii prin preajma lui. De cand sta acasa, mergem in fiecare zi la diferite activitati pentru copii, dar nu vrea sa comunice cu ceilalti copii. Vrea sa mearga la copii, dar sa nu se joace cu ei. Daca cumva vine vreun copil sa-l atinga sau sa vorbeasca cu el, se retrage si ma cauta pe mine sau pe sotul meu. Ma ingrijoreaza foarte tare acesta situatie pentru ca nu stiu ce sa mai fac. Nu stiu daca e important dar a fost nascut prematur si pentru varsta lui e destul de mic. Plus ca nu vorbeste decat in jur de 50 de cuvinte. Va rog sa-mi spuneti ce ar trebui sa fac, cui ar trebui sa ma adresez. E suficient faptul ca mergem in diferite locuri unde are acces la jucarii si jocul cu alti copii?
Va scriu in legatura cu un subiect despre care s-a mai scris in revista si cred ca a mai fost dezbatut si pe forum: un cuplu in care unul dintre parteneri vrea copil si celalalt nu. Numai ca la mine situatia este cumva atipica: pentru ca sotul meu isi doreste enorm un copil, iar eu nu. Suntem impreuna de 5 ani, casatoriti de 2. Eu am 38 de ani si el 40. Ne am intilnit cand eram amandoi suficient de maturi si stiam ce vrem de la un partener. Relatia noastra este minunata: am invatat multe unul de la altul, ne-am influentat reciproc in bine, ne iubim foarte mult si fiecare dintre noi are sentimentul ca il cunoaste pe celalalt dintotdeauna. Singurul subiect asupra caruia nu ne intelegem este cel legat de copil. Ne-am dat seama de la inceput ca aici nu vrem acelasi lucru, dar am gresit amindoi sperand ca celalalt se va schimba. El isi doreste un copil pur si simplu, pentru ca spune ca acesta este lucrul cel mai frumos din lume, care te implineste si iti da un sens, care te face sa simti ca nu ai trait degeaba. Si, mai ales, spune ca asta i-ar da un sentiment de siguranta si de liniste pe care nimic altceva nu i-l poate darui. Stie ca nu e usor, ca asta implica sacrificii, renuntari… dar… abia asteapta. Eu nu imi doresc un copil pentru ca… nu imi doresc. Eu ma simt implinita asa cum suint acum. Stiu cine sunt si ce vreau de la viata. Argumente de genul: copilul este implinirea suprema pentru o femeie (cred ca eu stiu ce ma implineste si ce nu), trebuie sa aiba cine sa iti dea o cana de apa la batranete (eroare; cunosc indeaproape un caz in care unicul copil nu trecea pe la mama bolnava cu lunile, avem noi, vecinii, grija de ea), asa e normal (eu decid ce e normal pentru mine) – ma lasa rece. Nu sunt dispusa sa imi sacrific viata profesionala, concediile si, de ce nu, silueta (suna prosteste, dar acum ceva ani am avut 75 kg si m-am luptat aproape 1 an sa dau jos 25 kg) pentru un copil. Am discutat impreuna despre acest subiect. Nu am ajuns la nicio concluzie. Din cand in cand (o data sau de 2 ori pe an), aceste discutii sunt extrem de dure. Cu vorbe grele, cu lacrimi amare. Ultima data am crezut chiar ca s-a terminat totul intre noi. Mi-a spus foarte clar ca nu ma va ierta niciodata daca nu ii voi darui un copil. La sugestia lui, am discutat (eu) si cu un terapeut. Acolo am descoperit ca dincolo de toate influentele externe (evenimente, fapte, experiente de familie etc) care au existat, la intrebarea daca imi doresc un copil raspunsul meu ramane nu. Pentru ca il iubesc, am acceptat sa renunt la anticonceptionale din mai anul trecut. Pana acum nu am ramas insarcinata – ceea ce nu ma mira foarte tare. Viata (soarta?) stie cu cine are de a face. Ma gandesc insa cu spaima cum as reactiona daca s-ar intampla. Cred ca o parte din mine ar muri. Avort nu as putea sa fac, mi se pare ceva ingrozitor. Nu vreau sa il pierd. Nu vreau insa nici sa ajung sa fac un copil pe care nu-l doresc si care, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, ar intelege asta. Nu vreau sa ajung sa ii reprosez sotului meu ca din cauza lui mi-am sacrificat cariera, viata. Nu numai ca i-as reprosa, cred ca as ajunge sa-l urasc pentru ca m-a pus sa fac ceva impotriva vointei mele. Acum am ajuns intr-un punct mort. El traieste de la o luna la alta o dezamagire crunta pentru ca eu nu raman insarcinata. Eu… sunt multumita ca se intimpla asa. Stiu ca nu am prea multe optiuni. Probabil ca cel mai corect ar fi sa am curajul sa ii spun in fata ca nu vreau sa fac niciun copil, chiar daca asta inseamna despartirea. Dar nu pot sa fac asta.
Am nevoie de un sfat referitor la o problema ce a ajuns sa imi afecteze intr-o masura destul de mare viata: lipsa atentiei. Adesea fac greseli in viata personala, dar si la serviciu din lipsa atentiei. Partea proasta este ca nu stiu cum sa remediez aceasta situatie… Am incercat in nenumarate randuri sa ma concentrez mai mult, sa ma verific de mai multe ori cand fac ceva si cu toate astea sunt momente in care situatia imi scapa de sub control…
Sunt intr-o relatie de doi ani, din care a rezultat si un copil are un an. Cand ne-am cunoscut am ramas insarcinata inca de la inceput. Ne-am hotarat sa pastram copilul si sa mergem inainte in relatie, sa vedem cum decurge. Si iata ca au trecut doi ani si ceva. Am indurat multe certuri, jigniri, vorbe urate din cauza greutatilor. Ba chiar m-a si lovit in unele certuri. Eu il iubesc, in mine este inca acea pasiune, chiar si asa cu toate greutatile intampinate. Ma refer la neajunsuri dar nelinistea mea si nemultumirea… parca simt din partea lui ca numai copilul il leaga de mine, e nemultumit tot timpul, ma critica mereu, intodeauna are ceva de spus la adresa mea. Pana si in pat il simt mai rece, adica numai sa isi faca el interesul lui. Nu il intereseaza daca eu m-am simtit bine. Si am stat de vorba de nenumarate ori despre problemele noastre, dar nu recunoaste nimic. Daca are ceva de spus tot pe mine ma gaseste vinovata cu diferite motive absurde. Nu stiu cum sa fac sa fie mai bine pentru ca in afara de mama nu simt ca as fi altceva in relatia asta. Va rog daca puteti sa va pronuntati cum vedeti relatia mea, am viitor cu el, va fi mai bine cu trecerea timpului, sau ce pot face sa fie mai bine… daca tine de mine…
As dori un raspuns obiectiv sau o sugestie din partea dumneavoastra. Sunt intr-o relatie cu un barbat de aproape 2 ani si locuim impreuna tot de atunci. Nu ne-a fost greu sa ne decidem asupra mutatului impreuna pentru ca ne lega o prietenie de cativa ani, cu execeptia flirtului de cateva luni dinainte. Problema este mama lui! Ea e plecata in strainatate de mai bine de 10 ani si pana sa o cunosc personal, noi aveam o relatie deja de aproape un an. In acest timp eu nu am vorbit niciodata cu ea, initial pentru ca ea era cea care nu isi dorea asta. Ma simteam exclusa, ignorata..Ei vorbeau foarte mult la telefon, de cateva ori pe zi uneori. Intre timp a trebuit sa eliberam casa care o aveam cu chirie atunci si iubitul meu m-a convins ca cel mai firesc ar fi sa locuim la el (in casa mamei lui) care era in renovare inceputa cu cativa ani in urma. El a discutat cu ea, si-a dat aceptul in cele din urma si am hotarat sa ne mutam deoarece trebuia eliberat cat mai curand apartamentul in care stateam in chirie. Pe perioada renovarii m-am lasat convinsa sa stam la bunica lui. Sincer cred ca si eu mi-am dorit asta in ciuda faptului ca apartamentul era mai aproape de serviciu, dar imi doream sa intru in familia lui, sa fiu acceptata, sa le permit sa ma cunoasca. Pana in momentul acela relatia dintre mine si familia lui se rezumase la cateva mese in familie. Acum la bunica lui venea zilnic si Maria, matusa prin alianta a iubitului meu, care din prima seara in care am ajuns mi-a spus sa o consider mama mea! Tot din acea seara am realizat ca ei nu ii este foarte draga cumnata sa si anume mama iubitului meu. Pe scurt mi-a vorbit extraordiar de urat de ea, eu am participat la discutie si am spus ca ma ignora. Imi doream foarte mult sa plecam de acolo, vroiam sa ne mutam cat mai curand. Mama lui in perioada aia facea tot posibilul sa amane renovarea si mutarea, ii dadea bani cat sa cumpere cele necesare pentru ziua respectiva, apoi pentru continuarea lucrarii ii dadea banii cateva zile mai tarziu decat era planificat. Si astfel am fost nevoiti sa stam acolo doua luni. Dar… se apropia ziua venirii ei in tara, in concediu, unde urma sa stea o luna si o saptamana. L-a convins pe iubitul meu sa nu ne mutam inainte de a veni ea in tara, urmand sa locuiasca tot la mama ei. Ok, zis si facut nu ne-am mutat! In tot acest timp eu cu Ion discutam si ii explicam ce anume ma deranjeaza, iar el imi spunea sa-i oferim timp sa se obisnuiasca, ca e prima oara cand el se afla intro relatie stabila etc . A sosit si mama lui acasa si brusc am simtit atitudinea ostila fata de mine mascata de un zambet fals. Urmarea insistent fiecare pas al nostru, fiecare gest, si imi oferea de fiecare data cand i se oferea posibilitatea expresii jignitoare de atentionare, de exemplu: noi ne jucam si spunea in gluma (bineinteles) ca ii maltratez copiulul, atat fizic si psihic. Eu am tratat tot cu amuzament situatia , cu toate ca inima imi era franta. Apoi am incercat sa ma apropii de ea. Am mers impreuna sa ne uitam dupa mobila de bucatarie, am mers cu totii la cumparaturi, am mers cu ea la magazinele unde dorea sa ajunga insa cand am vrut eu sa intru in magazinele pentru care venisem special nu am mai putut, a trebuit sa ne intoarcem repede acasa pentru ca ea invitase musafiri la masa care intre timp au ajuns. Bineinteles ca m-am suparat! Dar nu am indraznit sa-i reprosez ei nimic, doar eram suparata. Apoi tot ea foarte incruntata trantea prin casa diverse lucruri. In cele din urma dupa o saptamana am anuntat-o ca intentionam sa ne mutam ca e dificil sa stam cu toate lucrurile in saci, ca vrem intimitatea noastra. In seara in care am plecat cu ultimele lucruri plangea in hohote, cu mine nu vorbea, bunica lui la fel . Ne-am mutat cateva strazi mai departe. Acum eu mi-am luat un rest de zile libere de la serviciu ca sa ma odihnesc. Eram extenuata atat fizic cat mai ales psihic. Eram convinsa ca relatia mea cu Ion a avut de suferit si imi doream sa o repar. Doar ca surpriza! Mama lui venea la noi in fiecare zi, ori in timpul in care noi eram la serviciu, ori cand eram noi acasa, sub pretxtul ca isi aseaza lucrurile ei. Dar mai mult le aseza pe ale mele, imi muta farfuriile de pe raftul inferior pe cel superior, imi muta florile din camera pe balcon. Nu ne cumparasem cos de rufe si tineam hainele murdare in cuva masinii de spalat. Ea le scotea si le aseza langa masina si le spala pe ale ei. Innebuneam. Zilele mele de concediu se rezumau sa ma plimb prin parc pentru efectiv nu suportam cum imi invada intimitatea cand imi doream doar sa dorm, sa ma uit la un film, sa ascult muzica, sa stau lejer prin casa… Cand aveam musafiri venea si ea, efectiv aparea in mijlocul camerei ca uneori ma si speriam, nu ma astepatam sa vina. Stateam cu inima cat un purice si cu o ureche la usa, ca vine in orice moment. Intr-o zi am invitat-o la un cappuccino si ea a inceput cu intrebarile: ce am facut in viata, ce am de gand eu. Am crezut ca se refera din punct de vedere profesional nu personal si i-am oferit detalii despre ce mi-as dori sa fac cu toate ca ma bucur de un statut social, am o functie buna la institutia la care lucrez, dar i-am mai povestit unele vise neimplinite sau o eventuala afacere care o am in gand. Eram incordata si tensionata la maxim, devenise insuportabil. Bineinteles ca relatia mea de cuplu se transformase intr-un infern. Asteptam doar ca sa plece cat mai curand, sa revenim la ce am fost inainte. Ne iubeam atat de mult, ne alintam unul pe celalat, nu ne saturam de timpul pe care il petreceam impreuna. Glumeam ca defapt pentru noi ziua incepe la ora 4 dupa amiza dupa ce terminam serviciul. Am hotarat ca trebuie sa vorbesc cu ea, sa o fac sa inteleaga ca eu il iubesc pe fiul ei si ca ne face rau, sau macar sa imi spuna ce are impotriva mea. Am sunat-o eu si a zis ca vine la noi in 10 minute cu toate ca nu o invitasem. A venit, eram toti trei si eu incercam sa-i explic ca am intrat in relatia asta ca o carte deschisa, ca nu am nimic de ascuns. ca noi ne iubim. Si ea inceput sa tune si sa fulgere ca eu am barfit-o pe ea cu cumnata ei, cum de mi-am permis sa o jignesc etc. Eram innmarmurita. Erau intradevar cuvintele mele dar sub o alta forma. Erau spuse cu ura, ce puteam sa fac? Am recunoscut o parte din lucruri , am incercat sa o fac sa intelega ca am fost provocata etc. Nimic. Ea tipa ca relatia noastra o dezgusta, ca o dezgusta ceea ce a vazut intre noi timp de sase zile cat am stat impreuna. Cata tensiune… Ion al meu nu spunea nimic. El e un barbat inteligent, protectiv cu mine, nu tolereaza in general ca nimnei sa–l ridiculizeze, dar atunci era cu capul plecat! Doamne! Eram innebunita, imi venea sa plec, sa fug, dar am infruntat cu mandrie (credeam eu ). Imi spunea ca in ziua in care am invitat-o la cappuccino am evitat sa-i spun ce planuri avem noi, ca defapt noi nu vrem un viitor impreuna, ca sunt o mincinoasa, pe interes propriu. Apoi eu i-am spus ca din punctul meu de vedere am dat dovada de buna educatie, ca am spus “sarut mana si la gaste”(o expresie din popor) iar ea a izbucnit cum indraznesc sa-i numesc asa familia – gaste! Nu am indraznit sa-i zic ceea ce imi spusese cumnata sa, imi era rusine, il raneam pe Ion. In cele din urma dupa cateva ore mama lui a plecat din casa. Eu la fel imi doream sa plec, sa fug mancand pamantul. Imi venea sa-l strang de gat pe Ion de cata lasitate daduse dovada. Am stat pana dimineata de vorba. El incerca sa ma convinga ca ma iubeste, ca lucrurile astea nu fac decat sa ne uneasca, ca sa ne mai acordam o sansa. Eu plangeam in hohote, ca de ce mi se intampla mie asta, de ce e atat de rea, de ce m-a acuzat si condamnat fara drept la replica? Cunoscandu-si cumnata nu cred ca era prima oara cand se intampla asa ceva. Pe mine nu ma stia de ce a ales sa ma puna la zid, sa ma umilesca in halul ala. De ce a vrut sa purtam discutia in casa ei si nu pe un teritoriu neutru cum ar fi fost firesc? Am hotarat sa ramanem impreuna dupa lungi negocieri prin care am hotarat ca trebuie sa ne mutam de acolo, ori sa ne luam casa noastra prin credit sau sa stam in chirie. Dupa ziua aceea am mers la “mesele din familie”, dar nu ma mai puteam comporta normal. Abia asteptam sa plec de acolo, nu reuseam nici sa vorbesc, dar mergeam sa fiu alaturi de “barbatul meu” Ion care nu concepea sa nu merg. Am omis sa va spun ca in perioada in care a stat ea acasa veneau facturi la telefon mai mari decat cele obisnuite care erau si alea foarte mari si eu ii atrageam atentia lui Ion cu privire la ele. Dar mama lui iarasi explodase – cum imi permit sa-i spun lui Ion asa ceva? Ca e salariul lui. Cum sa-i explic ca incercam sa economisim, ca nu e vorba cu cine vorbeste. In final a venit si ziua premergatoare plecarii ei, am mers din nou sa luam masa de la revedere. Pe drumul spre casa rasuflam usurata, acum puteam si noi sa ne canalizam asupra relatiei noastre, sa ne iubim, sa fim noi.Doar ca surpriza! Peste doua saptamani merg acasa si il gasesc pe Ion devastat. Mama lui era paralizata la pat si cauza eram fireste EU! Nu imi venea sa cred ce aud. Ca ea se consuma foarte mult din cauza mea, si ca are un nerv la sina spinarii care pe fond nervos declanseaza paralizia. Traiam un adevarat cosmar . Cum sa-l fac sa intealeaga ca asta e tactica a ei de a ne desparti, ca a recurs la metode josnice si de ultima speta, ca a recurs la santaj emotional. Intre timp aflasem ca afirma sus si tare ca ea ca e ferm convinsa ca Ion nu va face casa cu mine, ca din moment ce el nu a anuntat-o in ceea ce priveste o casatorie insemana ca nu e sigur. Ca eu sunt o materialista, ca nu am vrut decat casa ei. Am aflat tot de la verisoara lui care e si prietena mea cea mai buna, ca mama lui ii punea pe fratii ei, cei doi unchi ai lui Ion sa vina la noi, sa vorbeasca cu noi. Sa ne spuna ce ? Nu stiu, poate cat de rau se simte ea! Ei au refuzat si ne-au sfatuit sa ne mutam. Am ajuns la serviciu a doua zi dupa o alta noapte de plans, desfigurata, iar in halul asta m-au vazut parintii mei care ma vizitau sa imi aduca ceva. Ei nu stiau ce se intampla pentru ca in mare parte le-am ascuns. Evident au fost socati si s-au dus la bunica lui fara ca eu sa stiu. Sincer ma simteam atat de singura si impotriva lumii incat daca mi-ar fi spus ca merg la ea, nu cred ca i-as fi oprit. Bineinteles au fost primiti cu ostilitate, nu cum ar fi fost omeneste sa-i fi invitat pe un scaun, ci i-a tinut la poarta. Mama mea ce-i drept vorbeste si tare, iar bunica lui i-a chemat in casa ca sa nu auda vecinii. La intrebarea “cu ce v-a gresit fata mea?” “ raspunsul a fost ca am plecat din casa ei si am dezbinat familia. Ca ma comportam de parca plecam in casa lui tata, ca la ea am stat ca o imparateasa, ca eu sunt o femeie de joasa speta. Mama mea i-a dat replica ca fiecare avem defectele sau hanidcapurile noastre, ca nici Ion nu e usa de biserica. Atunci a facut-o pe mama mea obraznica si i-a dat afara pe parintii mei. Ca de fapt mama l-a facut pe Ion alcoolic, si faptul ca trait fara tata asta nu inseamna ca e handicapat. Mama lui a divortat cu multi ani in urma, vreo 15 cred, si apoi dupa cativa ani tatal lui a murit singur intr-un spital. Ion bineinteles s-a suparat cand a aflat ca parintii mei au mers la bunica lui, ca e femeie in varsta, ca nu trebuia implicata . Eu atunci am sunat-o pe mama lui. Nu am mai suportat atata umilinta asupra mea si familiei mele. Noi eram cei prosti si altii erau destepti? Aveau dreptul sa ne umileasca si sa ne denigreze in halul asta? La intrebarea daca e bolnava din cauza mea a raspuns ca “in mare parte da”. Doamne! Eram secatuita de putere, aveam lacrimi in ochi si ii spuneam ca eu doar il iubesc pe Ion, de ce face asta? Ca nu merit sa fiu indepartata la modul asta, sa fiu tratata asa. Si mi-a zis ca in ziua in care ne-am certat atunci in casa ei, a fost pe punctul de a-mi cere cheile de la casa. Am crezut ca innebunesc in momentul ala , daca mi-ar fi dat cineva o bata in ceafa nu ar fi fost atat de dureros. Dupa ce din nou am discutat cu Ion si noptile noastre devenisera o obisnuita in a se transforma in albe, el a sunat-o pe mama lui si i-a spus ca el se va muta din casa – ori ne luam un apartamnet al nostru, ori in chirie. Iar ea i-a raspuns sa faca bors! Uite asa au trecut cateva luni in care cautam cu disperare un apartament sa ne incadram in buget, sa economisim bani pentru acte. Am omis sa spun ca Ion are un credit de 5000 de euro cu tot cu dobanda, pe care l-a facut inainte de a fi noi impreuna pentru renovarea aparatmentului, la care noi suportam rata lunara. In tot acest timp ea il suna doar cand era la serviciu , niciodata seara sau in weekend. Ideea e ca ii face la serviciu probleme lui Ion. Fiind intr-o firma privata atrage atentia daca vorbeste la telefon cate o jumatate de ora. Ne-am gasit apartament insa nu ne puteam incadra in credit pentru ca Ion il avea pe celalat. Si s-a gandit sa ii ceara bani imprumut mamei lui. Eu evident ca nu am acceptat, dar i-am spus sa o intrebe daca crede ca are, ca poate plati creditul pentru casa ei ca sa putem noi sa ne facem altul pentru casa nostra. A a vorbit cu ea si i-a dat 2000 de euro. In concluzie nici nu si-a platit creditul pentru casa ei iar banii astia sunau a ajutor din partea ei. Dupa ce ne-am cumparat apartament, ne-am apucat sa-l renovam din salalriile nostre si cu ajutorul parintilor mei, care nu sunt instariti, dar din putinul pe care il au ne-au dat bani de electrocasnice, mobila etc. La cateva zile dupa ce am cumparat apartamentul ea m-a sunat sa ma felicite. Nu imi venea sa cred. Dupa aproape doi ani ma suna in sfarsit, imi dadea primul telefon. A fost nevoie de un asemnea sacrificiu financiar ca sa poata sa imi dea un telefon? Bineinteles ca discutia s-a transformat intr-o adevarata polemica si lucrurile pe care mi le spusese in trecut acum nu le mai recunostea. Apoi mi-a zis ca de fapt eu am trait fara mama. Inainte de a fi cu Ion am mai avut o relatie de 9 ani. Concluzia mamei lui ion este ca daca eu am avut o relatie de 9 ani asta insemna ca am crescut fara mama. Dupa o discutie telefonica esuata, si care avea sa imi adanceasca ranile sincer sunt la un pas de depresie. Noi nu ne-am mutat inca dar o facem inainte de sosirea ei in tara. Vreau atunci cand va veni sa-i dau cheia de la apartamentul ei si sa-i spun ca nu o voi mai deranja. Am strans atatea resentimente vis a vis de femeia asta, incat nu cred ca voi putea vreodata sa fiu naturala in prezenta ei. Problema este ca nu stiu cat imi va mai fi Ion alaturi, pentru ca din ziua in care bunica lui a dat-o afara pe mama mea eu nu am mai pus piciorul acolo si nici la telefon nu am mai vorbit cu nimeni. Mama lui Ion nu a mai vorbit nici ea cu cumnata ei tot anul acesta. Imi este teama ca in august cand va veni acasa vor izbucni toate tensiunile care s-au acumulat. Si sunt hotarata sa imi impun si eu anumite reguli pe care nu stiu daca Ion mi le va sustine – acum din moment ce suntem la casa noastra, daca doreste sa vina in vizita va trebui sa sune in prealabil . Daca vrea sa aduca mancare va trebui sa ma intrebe si pe mine, iar bunuri materiale din partea ei nici nu discut, pentru ca nimic nu vine neconditionat si pretul pe care trebuie sa-l platesc nu face. Am o indoala si o teama in suflet inimaginabila pentru ca ea l-a transformat pe Ion in sotul surogat. El e responsabil de sanatatea ei mentala, cand l-am intrebat de ce vorbesc atat de mult la telefon a zis ca el nu poate sa o izoleze si asa e singura acolo. Ea se plange in permanenta cat de extenuate e, cat de bolnava e si nefericita. Cand vine in concediu acasa trebuie ca toata lumea sa stea in preajma ei, ca asa e traditia. Oricum eu anul acesta voi lipsi , dar imi este teama ca intr-o zi Ion va veni si imi va spune ca intre noi s-a sfarsit, sa cedeze presiunilor, si sa se lase condus de mama lui. Nu pot trai cu teama asta in suflet, dar nici nu pot permite sa ma umileasca femeia asta in continuare si sa decida ea viitorul meu. Ma afecteaza tot ce spune, intr-un mod inimaginabil, imi afecteaza sanatatea fizica, si sunt la un pas de depresie. Nu pot sa ma bucur de casa noastra, de realizarea noastra, de tot ce am construit impreuna .
Foarte mult timp am fost singura. Nu reuseam sa atrag atentia niciunui barbat. Cel putin 15 ani m-am simtit neiubita si nedorita. Tin minte ca cel putin un an de zile nu am fost nci macar stransa in brate. Asteptam cu emotie sa fac cunostinta cu cineva, ca sa pot da mana. Ca sa pot atinge pe cineva. Tresaream si parca ma durea si pielea (clar si sufletul) cand accidental atingeam pe cineva. Sexualitatea era un capitol total inexistent. Ceea ce ajunsesem sa-mi doresc era atingerea umana. Plangeam cu orele… Si acum ma emotioneaza cand vad si intalnesc tandrete. Admiram cuplurile. Admiram femeile care reuseau sa se faca iubite. Am respectat mereu institutia casatoriei si le-am condamnat pe acele femei care interveneau ca terta persoana, in viata unei familii. Indiferent de problemele sau trainicia acesteia. Apoi, catre varsta de 30 de ani, am inceput sa-mi doresc un copil din ce in ce mai mult. Atat de mult, incat eram dispusa sa il fac cu cineva cu „gena” buna, fara a-l implica cu nimic in viata copilului daca el nu si-ar fi dorit. Targetul era sa devin mama si sa-mi asum copilul cu tot ce inseamna el. In acelasi timp, am cunoscut pe cineva care se potriveste dorintelor mele si, mai ales neavand nicio obligatie de genul casatoriei sau relatii serioase sau copii din alte relatii, l-am considerat barbatul potrivit cu care sa fac copilul mult dorit. Ne-am tatonat din 2005. I-am acordat timp sufient sa iasa firesc si „vindecat” din toate relatiile declarate ca nesatisfactoare in care a fost, iar in 2008 am ramas avut fericirea si am ramas insarcinata. Chiar daca nu eram casatoriti, chiar daca era rusinos sa fiu mama necasatorita si cu un partener mai mult absent, dorinta de a fi mama mi-a dat puterea sa merg inainte, orice-ar fi. Am fost o graviduta mai mult singura, caci familia si stabilitatea nu erau lucruri si de el dorite (afirmate si promise, dar mereu amanate pentru „momentul potrivit”). Ma consumau, insa acel „orice” la care as fi fost dispusa pentru a avea un copil, includea si asta. Asa ca rational am fost mereu pregatita. In 2009 am nascut o minune de baiat! Asa cum mi-am dorit mereu. Prima zi de la sosirea mea si a copilului acasa din spital, si-a petrecut-o cu o femeie. (Acum regreta si isi cere mereu scuze). Dupa cateva luni de la nastere, insa, tatal copilului a inceput sa „se mai adune”. Sa ne considere o familie. In cele din urma, dupa 1 an jumatate, ne-am si casatorit. Am ales impreuna data, insa de pregatiri m-am ocupat doar eu. El a mentionat clar doar ce vrea: nunta foarte restransa (am fost 16 persoane), ca vrea doar o cina, ca nu vrea sa se danseze, ca nu vrea sa se imbrace in costum, ca nu participa financiar, ca nu mergem in luna de miere ca nu avem timp etc. Dar ce conta? Ma asezam in sfarsit la casa mea cu tatal copilului meu. Ma casatoream! Ei… in seara nuntii am facut greseala sa-i atrag atentia ca a petrecut cam mult timp in drum spre bucataria restaurantului, pentru a comanda personal o supa de la chelnerita preferata. Si ca toti au sesizat lipsa lui. Ii cerusem doar discretie. Poate ca nu s-a intamplat ceea ce-mi trecuse mie prin cap, insa multe gesturi si vorbe ale lui, ale ei, au fost nepotrivite. Detalii. Era atat de furios pe mine, incat m-a amenintat ca imi distruge noaptea. Ca pleaca. In momentul in care a vazut ca nu reactionez cu plansete, s-a hotarat si nu mi-a mai vorbit. Trei zile. I-am devenit abia atunci sotie, printre lacrimi de durere sufleteasca si aburi de alcool care sa ma faca sa-i uit insesibilitatea. 10.10.10 era ziua din care se presupunea sa fiu fericita. Mama. Sotia barbatului cu gena buna. De atunci il simt mai responsabil. E drept ca acum el e cel care lupta pentru familia noastra. Insa aceesi zi e ziua din care simt ca s-a rupt ceva in sufletul meu. Nu-l mai iubesc demult. Tin la el. Il doresc in viata copilului nostru, insa nu mai am entuziasmul de a-mi petrece si eu timpul cu el. Viata sexuala s-a inrautatit dupa nasterea copilului. Datorita meseriei lui ne si vedem rar. Uneori doar 24 de ore intr-o luna puse cap la cap. Mi-e bine fara el. Insa tot nu ma simt fericita. Stiu ca traiesc acel „orice” dar sunt mama. Si nu-mi regret decizia. Insa, atentie viitoare mame, pretul la „orice” il plateste in final copilul! El e cel care va avea alaturi o mama frustrata, care s-a simtit mereu neiubita si un tata vizitator, care-si „rupe din carne” ca sa plateasca gradinita.
Am 32 de ani si acum o luna s-a incheiat divortul. Povestea mea a inceput la inceputul anului 1999 cand l-am cunoscut pe Bogdan. Am fost prieteni, l-am iubit foarte mult, dar dupa un an a decis sa ne despartim (motive de genul: eu mica, el termina facultatea, voia sa plece sa-si faca o cariera in afara etc.) Am fost distrusa, dar am trecut totusi peste aceea perioda si dupa 6 luni, timp in care el nu a plecat din tara sa-si faca studiile, ci s-a mutat cu o femeie la el, s-a despartit de ea si m-a cautat iar. Am reluat relatia, dar n-a durat decat vreo jumatate de an pentru ca el a plecat intr-adevar in America. Vorbeam rar, dar niciunul nu renuntam la acelasi numar de telefon, nu cumva sa nu mai existe nicio comunicare intre noi. A trecut aproape un an si am primit de la el un e-mail in care ma anunta ca se insoara in trei luni cu o romanca si ea stabilita acolo. Din nou am fost distrusa, dar a aparut in viata mea un baiat, Florin care a avut multa rabdare cu mine. Chiar inainte cu 3-4 zile de nunta lui, Bogdan m-a cautat la parinti la Valcea, si-a lasat viitoarea sotie acasa cu ai parintii lui, la tara, undeva langa Ramnicu Valcea, si a venit sa ne vedem. Am stat de vorba in oras, ne-am povestit ce am mai facut si atat. Asta se intampla in august 2002. El a facut nunta, eu mi-am vazut de prietenul meu Florin, asta pana in decembrie, cand am primit un telefon disperat de la Bogdan, chiar in ajun de Craciun ca vrea neaparat sa ne vedem. Am ales sa vin pe furis in Bucuresti, unde stateam doar cu sora mea, dar ea era la parinti, el a venit de la Craiova si ne-am intalnit. Mi-a povestit atunci ca nu-i e bine in casnicie, ca a plecat de tot de la sotie si ca divorteaza. Asta s-a si intamplat. S-a intors in tara, dar la Craiova, vorbeam nu foarte des, dar mereu la o luna, doua, ori ne telefonam, ori ne vedeam si ne spuneam care ce mai face. Eu in Bucuresti am mentinut relatia cu Florin. Bogdan parca vroia mai mult, dar nu era decis si nici eu parca nu vroiam sa fac pasul asta. Rational vorbind ma parasise de alte 2 ori si trecusem foarte greu peste asta. Atunci am luat decizia de a ma casatori cu Florin. L-am anuntat si pe Bogdan ca ma marit. M-a sunat dupa nunta sa ma felicite, iar apoi dupa o luna si jumatate iarasi sa-mi spuna la multi ani, de ziua mea, in 2004. Doar am vorbit. A urmat apoi un an si jumatate in care nu am luat prea mult legatura, pana cand am aflat ca Florin mintise foarte mult, cu niste bani, cu facultatea lui, nu mai avea serviciu si aducea banii de la nunta. Vizionam apartamente ca sa ne cumparam unul, dar el nu mai avea deloc bani, deci totul era o minciuna. Atunci s-a intamplat sa primesc un telefon de la Bogdan care era si el pe la tara la parinti, langa Valcea, singur, iar eu eram fara Florin la Valcea in concediu, in august 2005. Ne-am vazut si acum eu am fost cea care avea probleme. De atunci am inceput sa ne vedem. Imediat i-am spus lui Florin ca nu se mai poate si sa divortam. Nu a vrut si am tot incercat pana in decembrie, cand de sarbatori am luat hotararea ca la intoarcere acasa sa plec eu si sa bag divort. Asta am si facut, am bagat actele de divort, dar acum aveam niste bani si eu si Florin ne-am cumparat in perioada divortului o garsoniera jumatate-jumatate, el crezand ca ma razgandesc. S-a terminat divortul fara ca el sa se prezinte vreodata, in 3 luni. In iunie 2006 m-am mutat cu Bogdan la el, a vrut sa facem imediat nunta, dar judecatorii erau in vacanta si el nu avea hotararea de divort autentificata, asa ca am asteptat pana in septembrie. In decembrie ne-am hotarat ca vrem si copii, s-a intamplat sa raman insarcinata in februarie 2007, cu gemeni. La 8 saptamani unul nu s-a mai dezvoltat. A ramas celalalt si medicii ne-au asigurat ca e mai bine asa ca eu eram slabuta si nu as fi dus o sarcina de gemeni. Dar la 7 luni au descoperit ca si cel care ramasese avea mari probleme si ca nu va trai la nastere. Am luat hotararea de a mi se provoca nasterea, am nascut un baietel pe care nu l-am vazut, nu stiu decat ca a trait 30 minute. Ni s-a recomandat ca un an sa nu mai incercam. A trecut anul, fara sa ne vindecam de trauma niciunul. El refuza sa vorbeasca si m-am inchis si eu. Apoi am incercat un an si jumatate si nu am mai ramas insarcinata. Sexul devenise programat si numai pentru a ramane gravida. Am inceput apoi sa mergem la medici – nu aveti nimic ne spuneau toti. Am incercat patru luni la rand inseminare arficiala, apoi chiar fertilizare in vitro. Sapte embrioni de cea mai buna calitate, chiar a fost foarte uimit medicul, mi s-au implantat doi, dar nu s-au prins. Apoi am vrut sa incercam cu ceilalti cinci congelati, dar n-au rezistat la decongelare. Imediat dupa asta el a luat hotararea de a ma da afara. Era casa lui, dar renovata din banii mei. Intre timp, cand am ramas insarcinata am vandut garsoniera mea ca sa renovam ca veneau doi bebelusi. M-am trezit in septembrie anul trecut singura, fara sa am unde sa stau, cu salariul redus de guvern… O saptamana l-a tinut despartirea, dar apoi a inceput sa vrea sa ne vedem, sa vorbim, sa incercam sa avem un copil, dar fara sa ne mai mutam inca impreuna. Eu am zis ca nu asa, ori ca o familie, ori nimic. La sfarsitul lui noiembrie am cedat la plansetele lui si l-am primit la mine. Dar imediat a cunoscut o fata de 24 de ani, urata si nici foarte desteapta. De atunci s-a schimbat, a vrut imediat divortul, n-a mai vorbit deloc, deloc cu mine, s-a mutat ea in casa in care erau toate lucrurile mele imediat, la nici o luna dupa ce l-a cunoscut, cand inca nici nu bagasem actele de divort. Acum suntem divortati de pe 14 martie si tot nu vorbeste deloc cu mine. S-a dus cu ea la parintii lui la Craiova de Paste. Simt ca nu pot sa-l uit, nici el nu vrea asta, e egoist si la toti le spune ca nu e nimic serios cu tipa aia, ca e foarte afectat de divort si trece mai usor peste cu cineva, dar cu toate astea face total invers decat spune. Acum a zis ca inca nu vrea sa stie nimic de mine, dar ca o vorbim normal, mai are nevoie de timp. Nu stiu ce se va intampla, am dat totul in viata pentru el, nu pot sa ies cu nimeni, mi se pare ca viata mea s-a sfarsit. As vrea sa se intoarca la mine, dar stiu ca atata timp cat e cu ea nu se va intampla si mai stiu ca ea cunoaste problemele noastre cu copiii si o sa profite de asta. El isi doreste copii si va ceda. Mai stiu ca nu va fi fericit cu ea si ca apoi va veni sa vorbeasca cu mine si sa se planga. Dar de ce trebuie sa se intample astea asa tarziu? Cand poate o sa fie prea tarziu? Ce parere aveti despre comportamentul lui? Un barbat iesit dintr-un divort sa se mute imediat cu o femeie si cu atat mai mult cu una care si el a recunoscut ca nu e nici pe departe frumoasa sau desteapta.
Am nevoie de un sfat, sau macar de parerea cuiva din afara, care poate privi obiectiv, fiindca am senzatia ca nu mai pot rezista… Fiica mea are 25 de ani si de 10 ani are un prieten cu care sotul meu nu este de acord. Nu ii interzice sa iasa cu el, dar i-a spus clar ca niciodata nu va fi de acord cu relatia lor. Si in fiecare zi o sicaneaza si pe ea, si pe mine, fiindca are senzatia ca eu o sustin… Sunt cumva pusa intre ei. Mi-as dori sa imi stiu copilul fericit, e sufletul meu si discutiile pe aceasta tema ma termina psihic… Sotul meu ii reproseaza acelui baiat doar faptul ca bunicii din partea mamei sunt de origine roma, baiatului nu are ce sa ii reproseze altceva decat atat, dar este destul ca sa nu il vrea in viata fetei noastre… I-a spus si ei ca daca se va casatori cu el, termina relatia cu noi. Ea nu vrea sa ne supere nici pe noi, dar nu vrea sa renunte nici la iubirea ei… Iar eu ca mama, nu stiu ce sa mai fac ca sa pastrez totusi o atmosfera calma in familie, desi tensiunea se simte in aer. Nu mai pot dormi noaptea, nu stiu ce sfat sa ii dau fiicei mele, cum sa fac sa fie bine…
Am 35 de ani dar ma simt de 70. Trec printr-o perioada urata de parca as fi intr-o rajnita de cafea. Ma macin intr-una. Sunt casatorita de 13 ani, am 2 copii, dar ma simt nefericita, nu mai simt nimic pentru cel de langa mine, tatal copiilor mei. El nu face nimic in privinta asta, ba mai mult il simt si pe el nefericit. Nu mai accept conceptia lui de viata – aceea de a avea bani si de baut, si nimic altceva. Apropiere, siguranta, bucurie?! Si cu copiii e rece. Sunt convinsa ca nu are pe nimeni caci e prea mandru sa faca pe cuceritorul. Nici dragoste nu am mai facut de un an. I-am zis de nenumarate ori ce imi doresc si cum cred ca ar trebui sa fie intr-o relatie, dar el a zis ca nu poate sa fie asa caci crede ca e prea mandru. Am ajuns se pare la varsta la care am asteptari mai mari. Clar nu il mai iubesc, dar copiii? Cel mare de 10 ani simte asta si incearca sa-l inlocuiasca pe tatal lui. Imi spune des ca ma iubeste, ma urmareste sa vada daca sunt suparata, si chiar il respinge pe tatal lui. Ce sa fac? I-am zis sotului sa plece sa ma lase sa nu ma mai macine, dar el nu pleaca caci nu are unde. Cei din jur imi spun ca nu apuc 50 de ani in ritmul asta . Doare.
In ultimul timp totul parca merge prost. Am ajuns sa ma urasc pe mine. In primul rand, sunt cam slabuta, iar asta este principalul motiv pentru care plang foarte des. Mananc si noaptea, dar degeaba. Nu ma ingras. Iar pe deasupra, relatia mea cu parintii este cam subreda. Nu ma lasa sa fac nimic. Daca vreau sa merg la un majorat, de exemplu, imi zic ca o sa ajung ultima „traseista”, ca eu sunt copil si ca eu trebuie sa stau acasa si sa invat. Si imi refuza tot, si asta nu din lipsa banilor. Parca au o mare placere de a-mi refuza tot. Nu ma lasa sa merg sa fac un sport, nici animal de casa nu vor… nimic. Si, in plus, nici macar nu se comporta ca niste parinti. Niciodata nu pot discuta nimic cu ei. Cu toate ca sunt eleva model si invat, nu am note proaste, si nici absente, imi zic ca sunt proasta, ca nu stiu nimic etc. Plus ca nu au nicio reactie atunci cand ma vad ca sufar. In final, mi se pare ca tot ce invat, invat degeaba si ca uit majoritatea lucrurilor pe care le invat. Mi se pare ca traiesc degeaba. Am ajuns sa am depresie. Ati putea sa-mi dati un sfat care sa ma ajute cat de putin?
Sunt casatorita de doar jumatate de an. Inca dinainte de casatorie, eu si sotul meu am avut neintelegeri si cu trei luni inainte de nunta am rupt relatia. Eu! Unul din motive era faptul ca pur si simplu nu ne mai intelegeam, in niciun sens (chiar si pe plan sexual), iar celalalt: pentru ca imi placea altcineva. Imi doream sa fiu libera, sa ma intorc la viata mea de dinainte, cand parca totul era mai usor. Recunosc, nu sunt chiar omul relatiei, intotdeauna am preferat relatiile scurte si fara complicatii. Dupa casatorie, ca sa reiau povestea, am realizat ca totusi, toate acele lucruri care speram ca s-au schimbat sau macar ca se vor schimba… nu se schimbasera si in continuare totul este la fel de monoton. Nu simt ca ar avea cel mai mic interes sa petrecem timp impreuna, nu are initiativa niciodata, in niciun sens. Il iubesc si il consider un sot bun si un barbat in stare sa faca o femeie fericita, doar ca… pe mine nu reuseste sa ma faca.. Nu stiu daca sunt eu de vina, daca e vorba de mine si de deceptiile pe care le-am trait, insa pur si simplu langa el ma simt ca un prizonier, simt ca nu pot fi eu insami. Imi reproseaza constant felul meu de a fi, simt ca isi doreste ca eu sa traiesc si sa ma port conform unor standare impuse de el. Nu pot fi eu atunci cand sunt cu el. De multe ori m-am gandit la despartire, de fiecare data cand ne certam ma gandesc la asta. Sunt momente cand nu pot sa il suport, nici macar sa ma atinga. Uneori, sincer, imi doresc sa greseasca in vreun fel, ca astfel sa pot rupe relatia asta mai usor. Simt ca nu pot sa ma despart pur si simplu.. Sunt confuza, stiu ca imi doresc sa fiu libera, sa fiu eu insami, sa simt iar ca traiesc… Am nevoie de un sfat obiectiv. Va rog ajutati-ma sa imi dau seama ce pot face sa merg mai departe, sa ma simt fericita.
As dori sa primesc un sfat cu privire la ce ar trebui sa fac daca nu ma inteleg cu viitoarea soacra. De la inceputul relatiei noastre, adica de doi ani, mama lui isi permite sa-mi vorbeasca ironic si chiar impertinent. Este foarte geloasa pe relatia noastra si nu se sfieste sa o arate mai ales cand ne vede tinadu-ne in brate. El este navigator si de fiecare data cand vine sau pleaca din voiaj ii reproseaza de fata cu mine ca „pe ea nu o baga in seama „sau „ca nu i-a fost dor de ea”. Il suna si-l santajeaza emotional cand este acasa cu mine ca pe la ea nu mai trece, „ca si-a uitat parintii”. Si pleaca imediat acasa chiar daca are treaba aici sau ma simt eu rau .Tin sa va zic ca el ii suna mereu si-i viziteaza la 2-3 saptamani (datorita distantei de 90 km dintre orase), dar mama lui tot nu e multumita. Dupa ce le-am facut cunostinta parintilor mei cu parintii prietenului meu, mama lui m-a intrebat daca „le-a placut alor mei de ei… si daca nu le-a placut si ce daca, o sa-mi lasi baiatul si gata”. Uneori se poarta si frumos, asta cand este el de fata normal. Ba chiar spune ca ea nu vrea sa se bage in relatia noastra asa cum facea soacra ei. Cum sa procedez? El imi spune sa o iert, sa nu mai iau in seama ce zice, dar credeti-ma ca sunt in depresie, in permanenta ma gandesc la rautatea gesturilor si vorbelor ei. Plang, nu pot dormi de stres, sunt trista si am migrene foarte dese. Cum sa-i spun prietenului meu sa ia atitudine?
De cand ma stiu am avut o problema cu schimbarile bruste ale starilor de spirit. Daca acum ma simt bine, e nevoie si de cel mai mic motiv pentru a-mi schimba starea, si stau suparata/posomorata toata ziua. Nu conteaza daca motivul este semnificativ sau nu: un raspuns negativ, o intamplare care nu a decurs asa cum imi doream, ceva facut fara vointa mea. Din orice imi schimb starea de spirit si nu pot sa-mi revin deloc repede… Stau asa chiar si zile intregi… As vrea sa stiu cum as putea sa scap de aceasta problema si sa trec cu vederea anumite lucruri… Sa nu le mai pun la suflet.
Sunt intr-o relatie de 4 ani iar de 6 luni ne-am mutat impreuna. Problema mea sta in felul urmator… iubitul meu se poarta rece cu mine… are perioade cand nu imi vorbeste deloc toata ziua. Am discutat cu el de ce se comporta asa, si mi-a spus ca asta e firea lui. Ca nu se poate schimba, ca uneori simte nevoia sa ma tina in brate, dar are zile cand ii e sila si de el. Nu stiu ce sa fac… il iubesc foarte mult… dar cand il vad ca toata ziua sta la calculator sau se uita la televizor, iar pe mine ma ingora total, ca si cum nu as fi cu el in camera… ma doare extrem de mult. I-am spus sa ne despartim, ca in felul acesta nu ajungem nicaieri. Eu sunt sensibila, am nevoie de atentie, el e rece, are nevoie de liniste, mereu imi reproseaza ca vorbesc prea mult si il sufoc. Ce sa fac?
Acum 1 an am avut o relatie cu un barbat mai mare decat mine cu 15 ani. Ne-am despartit pentru ca era foarte gelos si posesiv. Nu aveam voie sa vorbesc la telefon, sa ies cu fetele, sa merg la sala etc. Am acceptat pentru ca il iubeam, dar n-am rezistat prea mult timp (4 luni). Dupa 1 an ne-am revazut si am incercat sa avem din nou o relatie! Inca il mai iubesc. N-am putut sa ma leg de nimeni cat timp am fost despartiti, pentru ca mereu imi aduceam aminte de el. Am petrecut cateva zile impreuna… au fost de vis. Dar dupa a inceput din nou cu gelozia din cauza unui simplu mesaj. Nu stiu ce sa fac sa fie bine… Isi inchipuie mereu ca il insel, se enerveaza continuu si se transforma in alta persoana incat nu-l mai recunosc… Isi face mereu idei… Daca ii spun ca am iesit cu o prietena zice ca mint si tipa la mine sa-i spun adevarul. Dar adevarul este cel din mintea lui, pe care numai el il stie. Nu stiu ce sa fac… Mi se pare ca are dubla personalitate sau probleme psihice. Ajutati-ma va rog un sfat. Sunt disperata. Chiar il iubesc, nu l-am inselat si nici nu-l voi insela!
Imi doresc foarte mult sa invat dar niciodata nu-mi organizez timpul astfel incat sa merg pregatita la un examen. Sunt dezamagita de rezultatele obtinute la facultate si le pun in seama a doua cauze principale: 1. nu-mi planific timpul corect, 2. putere de concentrare foarte mica, capacitate de memorare scazuta. Ma gandesc adesea la ceea ce ma motiveaza, ma gandesc si la repercusiunile pe care le atrage o nota mica, dar parca nimic nu mi se pare prea grav inainte de un examen. Imi spun mereu ca am timp si-mi demonstrez de fiecare data ca ar fi trebuit sa „bat fierul cat a fost cald”. Dorinta de evolutie si cunoastere lupta cot la cot cu trandavia, delasarea si superficialitatea. De cele mai multe ori castiga ultimele trei, nu pentru ca-s mai multe, ci pentru ca sunt mai usoare. Cum sa fac sa petrec mai mult timp facand ceea ce consider ca este util?
Am o relatie frumoasa, binenteles nu perfecta, cum de altfel nu suntem niciunii dintre noi. Exista insa o „problema” – cea financiara – care uneori duce la discutii sterile. Motivul? Eu castig mult mai bine decat el. La inceputul relatiei, orgoliul barbatului si-a spus cuvantul… tare… Cum era si firesc, nu?! Datorita faptului ca el castiga mai putin, are si un copil dintr-o relatie anterioara pe care il sustine foarte mult, iubitul meu nu sta prea bine cu disponibilitatile financiare. De exemplu, nu isi permite sa mergem in concedii in locuri unde eu imi permit fara nici o problema, tinand cont ca ar trebui sa punem banii in mod egal. Asta duce la frustrari de ambele parti. Eu am inteles si inteleg situatia lui, altfel nu as fi acceptat de la bun inceput sa am o relatie cu el, dar in adancul sufletului ma deranjeaza ca uneori eu platesc aproape tot. Nu ca nu mi-as permite, dar chiar ma simt cateodata ca o femeie care il intretine. Iar el are 37 de ani… ok… lucreaza, normal ca are un job. Cateodata dau de inteles ca ar trebui sa contribuie si el mai mult la cheltuielile casei (stam in chirie) sau pentru casa. Dar, mai in gluma, mai in serios, el mentioneaza discret ca nu isi permite atatea ca si mine. Nu stiu daca am descris situatia in mod complet si corect, suntem impreuna de mai bine de 3 ani si intentionam sa ne stabilim la casa noastra. Insa inevitabil ma gandesc cum o sa impartim cheltuielile si cum ar fi daca eu as avea un alt loc de munca unde as castiga mult mai putin. Nu la asta se refera o relatie si nici nu pun la indoiala faptul ca ma iubeste, dar chiar m-am gandit, nu o data, ca m-ar parasi daca nu as mai oferi acest „comfort”. Va rog, dati-mi un sfat cum sa abordez aceasta problema. Va multumesc.
Nu pot comunica cu fiica mea in virsta de 34 de ani. Eu si sotul meu nu suntem de acord cu relatia pe care fiica noastra o are cu un barbat casatorit si cu copil. Fiica mea nu are serviciu si parerea mea este ca nu face nici un efort in acest sens, fiind ajutata financiar de acest barbat. In orice mod ii explic fiicei mele sa renunte la aceasta relatie si sa isi caute un loc de munca… ea ma considera dusmanul ei. Mereu imi reproseaza ca nu o ascult. Conversatii purtam doar la telefon, pe acasa pe la noi nu trece cu lunile – dupa parerea mea sta acasa si-l asteapta pe acest barbat, pe care spune ca l iubeste cu toata fiinta ei. Ultima discutie la telefon a fost de genul – il iubesc si sunt insarcinata. M-am necajit si nu am avut putere sa spun ceva, i-am zis doar ca mai discutam cand mi se limpezesc gindurile. Dar gandurile si sufletul meu nu se linistesc deloc. O stiu fara loc de munca, fara nici un venit si imi este greu sa accept aceasta situatie. Poate ar fi usor sa spun “da, crestem noi copilul”, dar in sufletul meu ma macina ideea ca fiica mea nu si a asumat niciodata cu adevarat responsabilitati. Spun asta in cunostiinta de cauza, ca am avut nenumarate necazuri: o casa mistuita de foc, mama mea bolnava de diabet si de inima, sotul meu bolnav, dar niciodata fiica mea nu ne-a intins o mana de ajutor. Mereu spunea ca si ea are probleme. Cu alte cuvinte ne descurcam fiecare cum puteam. Nici eu nu o ajutam pe ea si nici ea pe noi. Dar problemele ei erau de natura sentimentala si in nenumarate randuri isi inneca amarul in alcool. Imi cer scuze pentru amalgamul din capul si sufletul meu. Va rog din suflet sa imi dati un sfat.
De 4 luni sunt intr-o relatie cu un baiat de 23 de ani. Si de la o vreme sunt foarte nedumerita. Nu a cerut ceva in mod special de la mine si sunt sigura ca ma va astepta, dar… nu sunt hotarata daca sa fac un pas mai avansat in relatia noastra sau nu. Banuiesc ca la varsta lui ar vrea mult mai mult decat imbratisari si sarutari. Totusi eu nu ma simt inca pregatita si documentata sa trec la altceva. Si… mai e si varsta. Cum ar trebui sa ma comport in continuare?
Am o problema pe care am crezut ca o voi putea rezolva, dar timpul trece si nu se intampla nimic. Devin tot mai anxioasa, ma invinovatesc. In 2004 am avut o histerectomie totala. Ciudat este faptul ca dupa perioada de convalescenta m-am simtit foarte bine. Acum nu mai pot spune acelasi lucru. Sunt uituca, depresiva, uneori am probleme de concentrare, sunt impulsiva, am un libido scazut. Partenerul meu are 50 de ani si incepem sa avem probleme de comunicare legate de viata noastra sexuala. La capitolul erectie nu mai sta asa bine. A fost la un urolog pentru ca avea probleme cu rinicii, dar nu a amintit si acest aspect… probabil este jenat. Nu stiu cum sa gestionez situatia. Ce si cum sa-l intreb fara sa-l acuz? Eu o vreme am facut tratament de substitutie hormonala. Acum folosesc crema Coplpotrophin, mi-am luat si un lubrifiant, dar n-am cu cine sa-l folosesc. In fiecare sambata cand ne intalnim ma aranjez frumos de dragul lui, incerc sa fiu seducatoare. Degeaba. Nu-mi face nici un compliment… Domnul meu este rece ca de piatra, cu toate ca ma mai mangaie parinteste…Nu ne mai sarutam, nu mai stiu ce sa fac. Imi lipseste enorm!
Numele meu este Victor. Dat fiindca sfaturile primite de o prietena de-a mea de la dumneavoastra au ajutat-o, vreau sa ma lamuriti si pe mine asupra unui aspect. Nu am avut decat cateva relatii serioase, insa mereu se intampla la fel: perioada de dinaintea oficializarii este interesanta, ma bucur de ea etc. Insa in clipa in care totul devine oficial, ma indepartez emotional de iubita mea, imi pierd interesul. Ma obisnuisem cu situatia pana cand m-am apropiat de o fata cu care am devenit foarte bun prieten. Sunt o persoana introvertita si nu ma pot deschide oamenilor. In schimb cu ea a fost altfel si incet, incet a devenit una dintre cele mai importante persoane din viata mea. La un moment dat, am descoperit ca intre noi exista si atractie fizica si am mers mai departe. Doar ca nicio clipa nu am putut sa recunosc fata de ceilalti ca suntem impreuna, iar ea s-a conformat situatiei. Convenisem ca e mai bine sa fim prieteni buni care au si relatii intime, ca sa nu ajungem intr-un punct in asa-zisa relatie cand totul s-ar termina. Inclusiv prietenia care este extrem de importanta pentru amandoi. Pe masura ce timpul a trecut, lucrurile au devenit mai serioase, iar eu am inceput sa ma indepartez. Ea a simtit asta si a inceput sa-mi reproseze ca nu mai facem atatea lucruri impreuna cum faceam la inceput sau cand eram doar prieteni. Am vrut sa renunt la tot. Obisnuiesc sa ma retrag de fiecare data cand simt ca dezamagesc pe cineva. Insa ea a insistat sa luptam pentru ce avem, ca va astepta sa ma hotarasc. Dar vad ca sufera si asta ma doare. Cum as putea sa scap de teama asta de asumare a responsabilitatii? Cum sa ma pot deschide? Sa o iubesc la fel de mult pe cat ma iubeste ea pe mine? Nu vreau sa o pierd. Nu stiu daca are vreo relevanta, dar eu sunt infiat. Parintii naturali m-au dat unchilor care imi sunt acum parinti adoptivi. Desi tin la ei, nu am avut niciodata o relatie foarte apropiata, din punctul de vedere al comunicarii. Multumesc pentru timpul acordat
Am descoperit ca sotul meu este cu totul si cu totul alta persoana atunci cand este cu prietenii. Cand se afla in prezenta lor injura trivial, le povesteste aventurile amoroase, bineinteles incurajat de ei, care au acelasi comportament. Cu mine este bun, ma sustine, imi vorbeste dulce si frumos dar atunci cand e cu ei este opusul. Are oare dubla personalitate? La o discutie usoara, l-am cofruntat sugerandu-i ca imi pot imagina ca in general barbatii vorbesc vulgar intre ei si isi mai povestesc aventurile amoroase si deci poate si el mai practica, insa a negat tot spunandu-mi ca el nu procedeaza asa. Nu-mi vine sa cred, simt ca traiesc cu o alta persoana. Care este oare cel real? Oare de ce nu poate recunoaste un lucru atat de simplu? Nu pot spune ca-mi place anturajul lui, simt ca il trage in jos si nu stiu cum sa-l fac sa inteleaga fara sa simta ca vreau sa-l despart de prietenii lui. Cea mai mare teama este ca va ajunge sa ma insele, pentru ca este usor influetat de „prietenii” care nu numai ca sunt misogini, dar considera adulterul ca o parte a vietii de familie. Ce ar trebui sa fac?
Sunt o persoana cu probleme de comunicare. Nu reusesc sa ma simt in largul meu cand vorbesc cu ceilalti, imi pierd ideile, cuvintele, ma blochez, ma balbai si de cele mai multe ori evit sa intru in conversatii cu oamenii pentru ca stiu care sunt consecintele. Sunt o persoana singuratica, introvertita, cu putini prieteni si trebuie sa mentionez ca am o oarecare teama de oameni. Precizez ca nu sunt in relatii bune cu parintii, niciodata nu am fost, nu am primit suficienta afectiune si atentie. Sunt foarte sensibila, orice esec ma doboara, sufar pentru ca sunt singura si imi doresc sa devin o persoana sociabila, inconjurata de oameni, dar sunt incapabila sa comunic. Imi doresc sa fiu mai detasata, sa fiu naturala. Prietenii imi spun ca sunt o persoana inteligenta si amuzanta. Mereu sunt nemultumita si nefericita, intotdeauna preocupata de problemele mele, lipsita de chef de viata. As dori sa aflu metode de a-mi dezvolta abilitatile de comunicare, tehnici de a-mi depasi temerile, sfaturi care m-ar putea ajuta sa devin comunicativa. Multumesc!
Ma numesc Adriana si am o fetita de aproape 6 ani pe nume Briana. Recent ma lovesc de o problema cam delicata… Nu mai vrea la gradinita. Inventeaza tot felul de scuze. Ba ca se simte rau, are nevoie de o vacanta, de ce e ea obligata sa mearga la gradi? Cand ajungem in fata usii nu se mai dezlipeste de mine, vrea acasa, plange cu suspine. Cand vine ora de dormit are emotii, nu mai mananca si spune tot timpul ca-i e dor de mami si nu doarme. Am intrebat doamnele educatoare daca a patit ceva. Daca s-a speriat de cineva, daca o bate vreun coleg etc si nimic. Mi-au spus ca si-a gasit o colega mai mica care face ce zice fetita mea. Nu comenteaza si nu se mai joaca cu nimeni. Inainte era foarte sociabila. Nu inteleg ce i se intampla. Acasa totul e bine. Si eu si sotul vorbim cu ea insa doar atat ne spune: nu mai vreau la gradi, mi-e dor de tine. Va rog sa ma ajutati cu un sfat. Ce sa-i spun, pentru ca nu vreau sa lipseasca. A avut o sapataman de vacanta dar… O sa-si revina? Multumesc din suflet!!!
De curand m-am despartit de barbatul cu care am avut o relatie timp de 3 ani, dar care era insurat. In aceasta relatie ne-am vazut cand am apucat, am avut foarte putine nopti petrecute impreuna, dar comunicarea ne-a ajutat sa continuam. Nu a fost zi de la Dumnezeu in care sa nu vb la telefon sau pe internet. In special la telefon. Am fost si la distanta, ne vedeam de doua ori pe luna… sau in week-enduri cand ma duceam acasa la parintii mei, eu fiind la facultate la Bucuresti. In ultimul an am plecat cu serviciul in strainatate, insa acest lucru nu ne-a impiedicat sa tinem legatura. Acum totul s-a stins… Si nu pentru ca nu ne iubim, ci pentru ca am ajuns amandoi la concluzia ca nu avem niciun viitor impreuna. Ca el nu se va putea ridica niciodata la nivelul meu, nu are niciodata bani, nu are nicio facultate facuta. Pur si simplu avem gusturi diferite, mediile de cultura in care traim sunt diferite. Si nu eu am ales despartirea, el a decis ca nu poate sa faca fata cerintelor mele. De exemplu, sa foloseasca internetul atat de mult ca mine. Nu ii place. Iar asta a dus la o lipsa comunicarii dintre noi. Este si foarte mare diferenta de varsta dintre noi: 15 ani, si acest lucru a inceput sa se vada. Sufar foarte mult ca nu mai suntem impreuna, mi-a umplut sufletul 3 ani de zile, timp in care nu am mai fost cu nimeni. Doar el m-a iubit asa cum sunt. Mi-a acceptat toate toanele. Insa nu am facut o criza din despartire… ma asteptam sa se intample mai devreme sau mai tarziu. Am fost amandoi constienti de faptul ca odata si-odata se va termina. El mi-a spus de la inceput ca nu isi va lasa niciodata familia din cauza copiilor. In fine… cand am venit aici am incercat sa rup relatia cu el, deoarece simteam ca devin dependenta de el. Insa el m-a tot cautat si ne-am impacat, asa de la distanta. Anul trecut cat am fost plecata ne-am vazut de 4 ori. Vroiam sa o iau de la capat, imi doream sa il uit si sa intalnesc pe cineva, ma gandeam ca totul se va aseza in viata mea. Dar nu a fost asa. A trecut un an si nu am gasit inca pe nimeni. El nu m-a impiedicat niciodata sa ies in oras, am iesit dar tot nu am gasit pe nimeni. Inainte sa il cunosc mai cunosteam baieti, ma cuplam, dar nu am avut niciodata o relatie serioasa si de lunga durata. Singura relatie din viata mea a fost cu el, insa aceasta nu a fost o relatie normala. Ma uit in jur la prietenele mele si le vad fericite cu iubitii lor. Incep sa imi pun intrebari daca nu cumva am o problema, de ce nu reusesc si eu sa am o relatie normala, sa gasesc pe cineva cu care sa am o relatie fericita? Pe de-o parte ma sperie gandul acesta, pentru ca nu stiu cum este sa ai o relatie serioasa. Nu ma vad in stare… mi-e frica. Nu ma simt in stare sa tin un barbat langa mine. Sunt posesiva, vreau sa imi controlez partenerul, sa detin eu controlul in relatie. Nu stiu cum fostul meu partener a rezistat atata langa mine. Nu cred ca voi mai gasi unul ca el, sa ma suporte. Imi spunea de multe ori ca sunt absurda, insa ma accepta asa cum eram. Acum nu imi doresc decat sa se schimbe ceva in viata mea, sa fie mai frumoasa. u imi place viata pe care o am, desi am un serviciu bun, calatoresc destul de mult, imi fac toate poftele. Insa lipseste ceva, nu ma simt implinita. Cum as putea sa gasesc pe cineva care sa fie aproape de sufletul meu? Oare barbatii iubesc? Mi-e frica sa imi gasesc un barbat care sa ma faca sa sufar, nu am incredere in ei. Mi-e frica ca voi sta mereu cu grija unde este, cu cine, ce face, daca ma inseala, daca nu o sa ma iubeasca? Imi pun tot felul de intrebari nebune! Pe de o parte imi doresc foarte mult sa imi gasesc pe cineva care sa imi umple golul din suflet pe care l-a lasat fostul. Insa nu gasesc pe nimeni si mi-e si foarte frica. Incep usor usor sa ma apropii de varsta de 30 de ani si nu am avut o relatie serioasa! Oare sunt in stare sa imi intemeiez o familie? Nu mi-am petrecut niciodata o zi intreaga din viata mea cu un barbat! Nu sunt capabila…
Am o relatie de un an si doua luni cu un baiat mai mic decat mine cu doi ani, insa, varsta nu a fost niciodata un impediment pentru noi. Pe parcursul acestei relatii l-am inselat o singura data. Inselat… adica am iesit de cateva ori cu fostul meu iubit, doar pentru a-i face in ciuda pentru ca ma enervase povestindu-mi cum se distreaza el la mare cu prietenii sai si cu anumite domnisoare. Atunci cand a aflat ca l-am inselat a reactionat si el exact la fel. Am fost despartiti timp de cateva saptamani, apoi ne-am impacat. Dar… noua relatie nu a functionat ca la inceput. Au aparut certurile si reprosurile. Din partea lui! Mi-a repetat de nenumarate ori ca si-a pierdut increderea in mine si ca sentimentele sale nu mai sunt ca la inceput. Pot spune ca aceasta reimpacare a fost un esec deoarece ne-am despartit de foarte multe ori. Fiecare despartire avand mereu acelasi final: impacarea noastra si reincercarea de a face ceva pentru ca relatia sa functioneze. De cele mai multe ori, eu eram cea care facea primul pas spre impacare desi nu eram singura vinovata. Acum suntem impreuna, insa relatia noastra este foarte subreda. Stiu ca tine la mine dar simt ca nu imi acorda suficienta atentie. Nu ma suna aproape niciodata, iar acesta este un lucru care ma deranjeaza enorm. I-am spus ce simt, insa nu se comporta ca si cum m-ar fi ascultat. Precizez ca momentan avem o relatie la distanta si ne intalnim de 2 ori pe luna. Fiind o relatie la distanta, comunicarea este cea mai importanta. Eu il sun de cate ori mi se face dor de el… insa… imi reproseaza de multe ori ca il stresez cu atatea telefoane, ca se simte presat si verificat. Am impresia ca il pierd. In schimb ma inteleg foarte bine cu mama lui, vorbim zilnic la telefon. Ce pot face pentru a salva relatia aceasta? Tin enorm de mult la el, poate se datoreaza faptului ca a fost primul si singurul baiat cu care am intretinut relatii sexuale. Totusi nu imi pot vedea viitorul fara el alaturi. Am nevoie de un sfat.
Va scriu pentru ca sunt intr-o perioada nu tocmai roz a vietii mele. Mai exact intr-o criza pasagera pe care as vrea sa o numesc… de depresie. Iar acesta nu este singurul episod. Sunt plecata de 6 ani din tara, mai exact in Italia. Marea mea problema este conflictul etern dintre ratiune pe de o parte, si inima pe de alta. Vreau cu toata fiinta mea sa ma intorc in tara, insa ratiunea de ceva timp ma impiedica sa fac acest pas. Sunt casatorita cu un barbat minunat care m-ar urma pana la capatul lumii daca ar sti ca lucrul asta ma face fericita. Am niste parinti minunati care insa locuiesc in tara. Am un loc de munca as zice ca si stabilitate optim, dar calitate zero (sunt menajera). Am o casa in chirie frumoasa si primitoare, o viata pe care altii cred ca si-ar dori-o si cu care ar fi mai mult decat multumiti daca ar fi in locul meu. De ce cu toate astea sufletul ma trimite spre locurile de origine? Fac o alegere gresita daca ma intorc in tara? Vreau sa specific ca daca as fi fost singura, adica fara sot (nu am copiii) nu as fi ezitat niciun minut. M-as fi intors probabil la putin timp dupa ce am plecat. De ce am plecat? Nu stiu nici in ziua de astazi. Stiu doar ca ultimul lucru au fost banii. Sunt o persoana cu multe regrete care datorita educatiei, datorita timiditatii nu a avut niciodata curajul sa spuna tare si raspicat ceea ce gandeste, de frica celorlalti. Nu stiu asta e din cauza parintilor sau a caracterului meu. Regret ca am plecat, nu as mai face-o acum. In concluzie, chiar daca ar mai fi de spus multe despre mine, vreau sa aflu parerea unui expert. Ce sa fac? Sa ascult mintea sau sufletul?
