Sfatul expertului

Sunt o femeie neajutorata si am nevoie de sfatul unui om care ma intelege. Sunt casatorita de 11 ani si am o fetita de 6 ani, singurul lucru bun din aceasta casatorie. Aveam 17 ani cand m-am casatorit, l-am intalnit in discoteca si dupa 3 saptamani s-a mutat la mine. Parintii mei nu s-au impotrivit, se purta frumos cu toata lumea, dar usor,usor, a inceput sa-mi conduca viata fara sa-mi dau seama (e mai mare decat mine cu 9 ani). Am locuit la parintii mei 9 luni, timp in care m-a convins sa nu mai merg la scoala (eram in clasa a 11 a), apoi sa plecam de acasa la ai lui. Am plecat noaptea fara sa spunem nimanui. Acum ca am si eu copil imi dau seama ce a simtit mama cand a vazut camera goala. De-atunci totul a inceput sa mearga prost. Am stat acolo 2 ani, intru-n sat uitat de Dumnezeu, unde mergeam doar la paine, nu cunosteam pe nimeni, nu aveam prieteni, nu aveam serviciu. Pentru el renuntasem la tot. Poate spuneti, e ceva normal! Da,sunt de acord, daca era numai atat! El lucra pe ici pe colo, cum se descurca, eu acasa singura cuc si incercam sa-i fiu pe plac: mancare, curetenie, spalat, gospodarie, haine calcate, treburi de-ale femeii (cu toate ca imi era foarte greu pentru ca mama nu ma pusese la asa ceva pana acum, dar imi era drag). Iar seara cand venea incercam sa fiu dragastoasa, il asteptam cu cafeaua, cu mancarea calda etc. Insa el nu comunica cu mine. Tot timpul era suparat, nervos, agresiv si nu facea ceva fara sa injure. N-am vrut sa dramatizez, am zis ca e ceva de moment, ca e obosit de la serviciu si il lasam in pace. A trecut timpul si am inceput sa purtam dicutii de genul: “Dar tu de ce nu ramai gravida? Nu vrei copil?” Stia foarte bine ca vreau si ca nu sunt de acord cu avortul, dar totusi imi punea astfel de intrebari. Mai tarziu au inceput sa apara reprosurile: ca nu vreau copil cu el, ca am pe altcineva, ca nu-l iubesc… In conditiile in care eu nu stiam ce sa fac sa-i arat ca-l iubesc. Ma ranea mult cand imi spunea astfel de vorbe. Cand ieseam cu el undeva nu aveam voie sa vorbesc cu persoane de sex masculin, chiar daca erau prieteni din copilarie, si daca totusi o faceam (din bun simt pentru persoana respectiva) acasa facea scandal si imi spunea ca am ceva cu el. Dupa 2 ani nu am mai rezistat sa stau acolo, mi-am facut bagajele si i-am spus ca daca vrea sa fim impreuna sa vina dupa mine. De-atunci am stat cu chirie pe unde gaseam oameni cu mila lui Dumnezeu. Dupa inca 2 ani am ramas insarcinata, perioada care a fost foarte dificila. Niciunul nu aveam serviciu, stateam cu chirie, familia nu prea ma ajuta din cauza lui – era vulgar, nu vroia sa accepte niciun ajutor din partea lor etc. Din cauza sarcinii toxice si cu complicatii am interupt relatiile sexuale. Normal a incepu cu alte reprosuri, la modul ca as avea pe altcineva. Deja incepuse sa se umple paharul! Apoi am nascut o fetita minunata care mi-a luminat existenta iar astazi pentru ea traiesc si sufar. Ei bine dintr-o data s-a schimbat radical. Am uitat sa spun ca intre timp isi gasise serviciu.Venea acasa, nu-i convenea nimic, se aranja si se parfuma tot timpul, ramanea mereu peste program, ma agresa fizic si verbal,r elatii sexuale nu mai aveam, gasea tot timpul scuze – ca e obosit, ca nu se simte bine. Si colac peste pupaza a inceput sa-mi spuna ca nu e copilul lui. De cand a inceput sa se comporte asa am stiut de la bun inceput ca are o amanta, iar eu acasa eram sacul lui de box, fara sa tina cont de faptul ca in patut era un copilas. Am tacut, am inghitit si am inceput sa-l urmaresc. Bineinteles ca dupa 1 luna de zile am aflat. Atunci a fost cea mai grea perioada din viata mea. Mi-am dat seama intr-o secunda ce greseala am facut si ca nu e totul roz asa cum credeam eu. Mi-am daruit toata fiinta unui om care nu merita. Ajunsesem intr-un stadiu in care ma loveam singura si-mi provocam durere ca sa nu mai simt durerea provocata de el. De atunci am ramas cu dureri de cap, dar niciodata nu am fost la doctor, de fapt de cand am nascut nu am fost la niciun fel doctor pentru ca “erau amantii mei”. Am plecat acasa la parintii mei, am vrut sa ne despartim dar a venit dupa mine, a cazut in genunchi, plangea si ma ruga sa-l iert ca nu se va mai intampla etc. Ca de obicei l-am iertat, dar i-am spus ca dragostea mea pentru el nu mai exista (de fapt cred ca nu l-am iubit niciodata) si ca de acum incolo ma voi schimba si eu si voi tine cont si de nevoile mele. Am dus copilul la mama, m-am angajat si m-am inscris la liceu al distanta. El s-a purtat frumos cu mine cateva luni, dupa care a inceput sa fie mai agresiv decat inainte, ma injosea, ma jignea. Incerca sa ma descurajeze la fiecare pas pe care il faceam. Eram obligata sa fac sex cu el in fiecare seara, daca nu primeam bataie si reprosuri. Era un cosmar cand stiam ca vine seara sa ma culc. M-am apucat de fumat, am inceput sa consum alcool (moderat nu exces)dar apoi mi-am dat seama ca mie imi fac rau. Simteam nevoia unui suflet langa mine, cineva care sa ma aprecieze asa cum sunt, cineva care sa ma iubeasca, sa ma alinte, sa ma faca sa ma simt femeie… si asa m-am aruncat in bratele primului barbat pe care l-am intalnit. El acasa ma batea, iar celalalt ma saruta pe toate vanataile pe care m-i le lasa. El ma injura, iar celalalt ma alinta cu de toate si uite asa ma imparteam intre ura si dragoste, intre sot si amant pana la un moment dat cand am zis gata. Trebuie sa-mi salvez casnicia, am un copil si nu vreau sa creasca fara tata. Dar astazi sincer nu stiu ce mai vreau. El nu s-a schimbat, eu tot nu am voie sa ies din casa fara el, nu am voie sa vorbesc la telefon. Nu am nicio prietena datorita lui, relatiile cu familia nu sunt asa cum ar trebui sa fie. Am terminat liceul si stau acasa ca nu am voie sa merg mai departe, seviciu nu am voie! Am inceput sa ma intreb ce am voie si ce nu am voie ca sa-l multumesc! Vreau sa termin aceasta relatie si nu pot. Nu stiu de ce! Ma sperie gandul ca ar putea sa-mi ia copilul. Copilul meu nu ar putea sa traiasca la ai lui. Acolo in casa toata lumea consuma alcool apoi se iau la cearta si la bataie. Oricum fetita e speriata de ceea ce a vazut pana acum, pentru ca tot scandalul care il face, il face in fata ei si mi-e frica sa nu-i afectez copilaria. Nu vreau sa ramana traumatizata! Spuneti-mi ce sa fac, cum sa abordez situatia. Am inceput sa nu ma mai pot concentra, capul ma doare tot timpul, vreau doar sa fiu linistita. As uita totul si as face totul cu placere daca si-ar schimba comportamentul. Credeti ca se mai schimba? Avem 11 ani impreuna si nu am realizat nimic. Nu avem nici nunta facuta pentru ca nu sunt impacata eu in sufletul meu. Nu vreau decat sa muncesc si sa-i asigur copilului un viitor, sa poata merge la o scoala buna si sa aiba ce-si doreste. Oare cer prea mult? La o terapie de cuplu nici nu se pune problema sa mergem pentru ca nu ar accepta nici in ruptul capului asa ceva. Credeti ca trebuie sa-mi iau inima in dinti si sa divortez? Multumesc din tot sufletul. Astept raspunsul d-voastra!

Sunt impreuna cu prietenul meu de 6 luni si ne spuneam des „te iubesc”. Eu ii spun mai des decat el, dar el are un „blocaj”, simte ca ma iubeste, doar ca nu ii este asa de usor sa o si spuna. De unde provine acest blocaj? Simt ca ma iubeste, doar ca mi-ar placea sa o si zica. Sper sa ma lamuriti, va multumesc.

Ne-am cunoscut pe internet, ea casatorita la 18 ani, eu la fel. Avem baieti si fete de o virsta. Dezamagita-dezamagit in casnicie, viata, relatii interumane. S-a intimplat acum 3 ani. Dragoste (zic eu, nu sex ) pe la hoteluri si locuintele cunoscutilor. Am intentat divort in speranta ca asa o voi convinge sa fie alaturi de mine pentru restul vietii noastre. Nu casatorie. A dat inapoi. Intre timp afla si ”ai nostri”. Scandaluri de rigoare acasa. Nu poate sa faca „pasul” cum spun eu, linga mine. O iubesc si as muri pentru ea. Spune ca nu poate divorta pentru ca are parintii bolnavi si asa este, locuiesc cu ea, si apoi… copiii. Fata a stiut de la inceput de relatia noastra si nu a comentat. Baiatul in schimb nu agreeaza ideea. Nu ne-am vazut de un an si vreo luna-doua. Simt ca ma sfarsesc. Sunt un barbat trecut prin multe si am crezut ca a fost o aventura dar nu este. Spuneti-mi ceva… intrebati-ma ceva… povestea este mult mai lunga. P.S.: am intentat divort de 2 ori si tot de 2 ori am renuntat.

Am aproape 27 de ani si de multa vreme m-am interiorizat foarte mult. Am avut o copilarie grea, tatal meu a murit cand eram mica, nu am nicio amintire cu el, iar mama mea nu s-a recasatorit niciodata. A fost mereu ocupata cu ingrijirea sorei mele, care sufera de handicap psihic. Eu am fost intotdeauna solitara, am facut totul pentru a-mi continua studiile, a-mi construi o cariera. Dar simt in permanenta ca imi lipseste ceva, ma ascund de realitate, ma mint pe mine insumi disipandu-mi astfel energia. Am o reala dificultate in comunicarea cu barbatii (poate din cauza faptului ca am fost molestata sexual in copilarie), iar relatiile mele sunt fara viitor. Chiar daca am infruntat viata si am facut totul ca sa uit trecutul, cateodata simt ca disimulez, ca ma mint pe mine insami, iar asta nu e cea mai buna solutie fiindca duce la pierderea adevaratei identitati. Pe scurt, am inceput sa realizez ca toate problemele mele actuale isi gasesc originile in copilarie. Intrebarea mea e in ce masura putem accepta trecutul, e inevitabil pentru a se accepta pe sine insusi si daca terapia e necesara intotdeauna. Multumesc.

Am apelat la dumneavoatra cu o problema care ma macina din adolescenta, de la16 ani, avand acum 20. Nu reusesc sa scap de acnee si din cauza asta simt nevoia sa ma izolez. Nu am curaj sa ies cu nicio fata, sunt foarte, foarte complexat, de multe ori extrem de trist si daca merg in oras nu reusesc sa ma distrez. Sunt constient de problema mea si stiu ca nu o pot controla desi am incercat toate solutiile posibile! Oricate articole de psihologie as citi… ma calmeaza un pic dar e ceva temporar. Stiu ca acesta este un site dedicat femeilor, dar articolele mi se par foarte interesante pt toata lumea! Astept raspunsul dumneavoastra, ce sa fac?

Buna ziua! Am si eu o mare dilema pe care nu o pot intelege: de ce suntem atrasi de persoane care nu sunt atrase de noi? Eu, si mi-e rusine sa recunosc, nu am avut nici un prieten pana la varsta asta (24), in consecinta nu am fost sarutata niciodata. Nu stiu practic ce inseamna a avea pe cineva si lucrul asta ma duce la disperare, mi-am pierdut orice speranta, nu mai cred si vad ca nu mai am unde intalni pe cineva pt ca daca nici in facultate nu am intalnit… Am iubit pana acum de cateva ori cu mare intensitate dar din pacate nici unul dintre cei pe care i-am iubit nu a fost interesat de mine. Desi sunt simpatica, sociabila si pur si simplu nu inteleg de ce? As vrea sa ma fortez sa fiu cu cineva care nu ma atrage deloc dar nu pot, nu vad nici un rost in asta… Daca ies la o terasa, undeva, nimeni nu mai intra in vorba cu nimeni, toti stau la mesele lor si nu stiu cum as putea cuoaste pe cineva astfel. Iar pe internet in niciun caz nu voi incerca sa imi gasesc si eu o persoana cu care sa impart bucuriile, tristetiile, lucrurile simple ale zilei etc. Dar de ani de zile caut raspunsul la intrebarea pe care am pus-o la inceput. Exista un raspuns oare?

Buna ziua Andreea, eu si sotia mea suntem casatoriti de 8 ani, perioada in care am avut nenumarate probleme, aproape toate avand la baza familia ei, niste oameni pusi pe capatuiala in fel si chip. Problema cea mai mare a venit de la sora sotiei mele aceasta fiind mai mica cu 4 ani decat sotia mea. Nu stiu dar am am avut mereu impresia ca prioritare sunt sora si familia ei. Noi avem si un copil acum plus ca cel de-al doilea se afla pe drum. Se pare ca nu mai scap nici intr-un fel de aceasta sora care intr-un fel sau altul se insereaza in familia mea. Aceasta sora are si un caracter nu tocmai ok. Mentionez ca dialogurile intre mine si sora au incetat in urma cu 6 ani de zile. Nu inteleg de ce nu isi vede de treaba ei, sa se marite sau… eu stiu ce sa mai zic. Simt ca ne distruge familia si nu de acum plus ca sotia mea se pare ca ori e dominata de ea, ori nu isi da seama. Nu stiu ce sa mai fac. Astept cu nerabdare un sfat. Multumesc.

O sa incerc in linii mari sa structurez o scurta descriere a problemei dar nu inainte sa va multumesc pentru timpul acordat! Sunt un om normal cu dorinte normale – nu exagerez cu nimic, nu beau mai mult de o bere, nu fumez, nu am un anturaj dubios, am un job decent, sunt fizic si clinic sanatos, nu sunt gras, nu sunt violent…etc dar sunt intr-o relatie pe care imi doresc sa o salvez de multa vreme dar fara nici un rezultat. Sunt de aproximativ 4 ani cu o fata de 29 de ani dar relatia nu avanzeaza sub nici o forma. Totul se reduce la ceea ce ea vrea, tot ceea ce face este un secret (ma duc pana in x loc, o sa vedem, mai vorbim, de luna viitoare, etc). Nu poate da un raspuns clar, ceea ce este destul de iritant mai ales ca in situatia inversa se doresc raspunsuri clare pe care le si primeste. Dupa toate astea apar divergente de ordin financiar: “cum poti sa dai pe un tuns 15 lei, tata se tunde cu 7 lei”, “cum poti sa lasi 3 lei ospataritei”, prefera sa meraga cu trenul personal pentru ca este mai ieftin, rupe pana si coditele unei banane cand le cumpara pt a cantari mai putin – economie. Dar mentionez ca are masina, are un job mai mult decat decent, este pe punctul de a cumpara o casa, foloseste parfumuri scumpe etc. Este normal acest comportament!?? Si eu am multe cheltuiei – rata, masina, casa, dar daca m-as comporta asa nu m-as respecta pe mine. Nu sunt genul de baiat care manaca icre negre, beau sampanie in club sau imi cumpar haine de fitze, dar mai ies la o terasa, merg cu masina, merg la un film etc, eu zic normal. Tot ceea ce face ea este liniar. Vrea sa se casatoreasca dar nu este dispusa sa locuiasca cu mine, in situatia in care ea doarme cu sora de 23 de ani in pat, iar eu am casa mea. Amorul pentru ea este o formalitate, o data pe luna, o ora, doua. Uraste compania prietenilor, orice gluma, orice gest, orice comentarii spuse la adresa ei repezinta un afront peste care nu poate trece si apare interdictia de a ne mai vedea cu persoanele respective. Si aici vorbesc de persoane cu facultate, si fac mentiunea asta pentru a nu se intelege prin persoane/prieteni – “baieti de cartier”. Sunt o fire spontana, vesela glumeata si am ajuns o epava. N-am voie sa ies cu X si daca ies dupa aia scandal. Ea daca invata in casa (in casa parintilor), eu care stau singur sau la ai mei… trebuie prin simpatie sa stau si eu in casa mea, in loc sa ies la plimbare cu prietenii pentru ca ea nu poate face asta (invata/lucreaza). Ea daca pleaca la tara sau la munte cu parintii, eu n-am voie sa plec la mare cu prietenii, la un gratar ca se supara si imi zice adio. Orice lucru rau se intampla in viata ei, in familia ei imi este povestit, trebuie sa ma implic (ceea si fac pe cat posibil) dar cand in viata ei apar evenimente frumoase, bucurii … le traieste/petrece doar cu familia. Fraza cu “si la bine si la rau” la mine … eu sunt bun doar sa aud probleme (la rau). O schimbare de job (eu aflu dupa realizarea ei), o avansare (aflu de ea dupa realizarea ei), o intrebare “si cat castigi acum” este echivalenta cu a vorbi cu un perete (secret), mentionez din nou ca eu sunt deschis si salariul meu este public (il cunoaste). Daca stabilim o iesire cu prietenii (aia care mai sunt) imi zice… vin, dupa aceea nu vin, vin, nu vin ca sa finalizeze prin a nu mai raspunde la telefon iar eu imi stric seara, prietenii se supara pentru ca si ei vin la randul lor cu prietenele iar eu sunt singur. Iar ulterior motiveaza lipsa ei de seriozitate prin … “cum iti permiti sa ma faci neserioasa”. Ea nu suporta ideea sa-i zic cuvantul minti, chiar daca acel cuvant este in conformitate cu cele intamplate: imi spune ca e la cumparaturi si e fugita la tara . Imi pormite de 12 luni, luna de luna… de luna viitoare o sa iau anticonceptionale, iar cand o intreb “ai fost la doctor?” imi motiveaza prin “nu m-am dus la doctor, uiti ca m-ai facut mincinoasa?”. Gaseste o scuza la orice dar doar pentru a nu face ceea ce o rog sau ceea ce ea promite. Intr-o relatie ea vede ca barbatul face tot si eu trebuie sa ma multumesc ca ea iese cu mine. Daca intr-un an face doua drumuri cu masina pana la mine (pentru a bea o bere) la o terasa… este echivalent cu… “eu ma zbat, eu alerg” si este ignorat total ca eu fac 50 de drumuri cu masina pentru diverse evenimente. Si ca sa concluzionez, totul se rezuma la bani si la dorinta de a lasa impresia ca e o femeie stilata (haina de balana, masina, telefon, parfumuri) dar in realitate si in relatia cu mine este o economie la sange. Mi-am cumparat o casa iar cadoul de casa noua a fost o planta. (Economie) 20 lei. A fost ziua mea… cadoul meu a fost un incalzitor de apa la oferta din Carrefour (Economie). Nu stiu ce sa mai fac sa-i arat ca viata reprezinta armonie (ajuti si esti ajutat, ca tineretea se duce si singura ei amintire o sa fie ca a facut economie la benzina si ca a mers cu personalul etc) Vreau o viata normala si am senzatia ca ma indepartez mult de normalitate. Este extrem de greu sa vorbesc de atat de multe frustrari intr-o pagina de A4. Sper ca am fost coerent, pe cat se poate si ca se poate trage o concluzie neutra din tot ce am descris. Va multumesc inca o data pentru timpul acordat!
 

Buna ziua! Am si eu o intrebare la care ii caut raspunsul demult : ce vor barbatii? Eu sunt o fata simpatica, supla, cu simtul umorului. E adevarat ca nu arat ca un manechin dar pana la varsta mea, de 23 de ani, nu am reusit sa imi fac un prieten si nu inteleg de ce… E ceva cu mine sau cu ei? Eu am fost genul de fata care mai mult a invatat dar nu am stat numai cu nasul in carti, insa nici nu am iesit prea mult, pana acum in facultate cand am inceput sa ies si eu cu colegele la plimbare, un suc dar tot degeba pentru ca nu imi dau seama cum sa cunosc pe cineva. Nu ma pot duce eu la respectivul si el nici atat nu vine la mine. Daca ar exista un el pentru ca am observat ca au cam disparut barbatii si cei care mai sunt au prietene. Am incercat sa fac primul pas cand eram in facultate (am terminat anul asta). Primul si-a dat seama ca il plac si a inceput sa ma ignore pentru ca el nu ma placea, al doilea avea prietena dar am incercat sa intru in vorba si cu el pe internet de data asta, pentru ca luni de zile ne-am urmarit cu privirea unul pe altul si am crezut ca ii placea de mine, dar nu stiu ce a fost cu el. Daca relatia pe care o are de ani de zile nu duce nicaieri, daca nu se materializeaza intr-o casatorie de ce mai sta cu fata respectiva? Poate si ea si el ar fi mai fericiti cu altii. Al treilea baiat era un fost coleg de liceu care ma stia cuminte si silitoare. L-am abordat pe internet dar nu stia cine sunt si cand i-am spus am observat ca i-a pierit cheful sa mai vorbeasca cu mine. Au fost si baietii care m-au placut, dar ca de obicei eu nu i-am placut pe ei, nu ma atrageau de nici un fel asa ca nu am putut fi prietena cu nici unul pentru ca ma simteam si vinovata fata de ei, adica nu vroiam sa le dau sperante degeaba cand eu nu simteam nimic. Problema e ca eu cand ma indragostesc, nu mai pot sa ma „vindec” si ani de zile, chiar daca respectivul nu ma baga in seama. Asa ca mai e vreo solutie?

Buna ziua! Am 35 de ani iar acum 5 ani incepea cea mai traumatizanta experienta din viata mea. Stiam ca m-am nascut intr-o familie violenta din cauza parintilor insa nu imi imaginam ca parintii vor deveni extrem de violenti cu mine.Tot timpul la scoala, acasa, mai apoi la facultate incercam sa aplanez conflictele dintre ei, suferind consecintele. Mi-am dorit toata viata sa intalnesc iubirea vietii mele si sa plec de acolo. Am intalnit un om minunat, pe care nu l-au acceptat si atunci s-a declansat totul. Locuiam cu sora mea in apartament iar ea trebuia sa se casatoreasca. Niciodata nu a fost un copil foarte iubit, de unde si firea ei rece, respingatoare, uracioasa. Am indurat timp de 2 luni batai ingrozitoare, cu lovituri in coloana (am discopatie lombara),”ca sa nu ii stric cununia” in speranta ca parintii mei il vor accepta, diferenta de 3 ani dintre noi si faptul ca nu are facultate (dar un servici foarte bun intr-o multinationala) fiind motivele neacceptarii lui. Mama m-a batut atat de tare incat am facut semipareza pe partea dreapta, acutualul sot m-a dus la spital iar mama si sora i-au spus tatalui ca am plecat cu „ala” la munte si m-a impins in prapastie, lucru total neadevarat. La cununia surorii nu au acceptat sa vin cu el, amenintand ca fac scandal mare desi sotul meu se intelegea foarte bine cu fostul cumnat. Sora mea si sotul ei s-au despartit dupa 4 luni cu circ facut tot de parintii nostri. Nu mai puteam rezista iar la petrecere veneau si imi spuneau sa rad, ma impingeau de pe scaun sa dansez desi eu deja nu le mai faceam fata. Seara cand am ajuns acasa mi-au pus tot felul de intrebari nepotrivite iar mie imi era foarte frica (cu atacuri de panica) sa nu imi faca ceva sa nu mai pot pleca de acolo. Ultima intrebare fiind cand m-am culcat ultima data cu el ca sa stie ce au de facut. Deja hotarasem: voi pleca! Am avut mare noroc ca doi tineri veneau in Bucuresti iar eu incepeam serviciul si trebuia sa plec iar a doua zi urmand sa vina sora. Parca stiau ce gandesc si vroiau sa imi administreze ultima picatura. Ajunsa acasa mi-am strans hainele si am plecat. Sotul meu ma ceruse in casatorie insa nu stiam ce imi ofera viata. Ne-am casatorit, nu i-am invitat la nunta de frica. I-am spus tatalui meu ca m-am casatorit cu el tot sperand ca se vor linisti. Eu tot pastram legatura cu ei. Au urmat telefoanele de amenintare ca ma prind pe strada si ma baga intr-o masina si vad ei ce fac cu mine. Apoi scandaluri la usa socrilor si atacurile de panica. Mai nou ii suna pe socrii sa le spuna ca sunt bolnavi, ca a facut tata accident vascular. Daca verific el uda gradina. Nu mai stiu ce sa fac si in ce parte sa mai apuc. Daca vreau sa rup orice legatura cu ei, spun si socrii ca nu pot sa fac asta, cum sa traiesc cu asemenea povara, iar eu nu mai stiu ce sa fac. Va rog, am nevoie de un raspuns.Va multumesc.

Buna ziua! Ma numesc Silvia si am 18 ani. Ca viitor psiholog (asta imi doresc sa ajung) consider ca pentru a putea „trata” un „pacient” trebuie sa-i cunosti macar pe jumatate felul de a fi. Deci am sa va incarc memoria cu diferite situatii din viata mea, pentru a ma cunoaste mai bine. Am sa zic numai evenimentele pe care eu le consider cauze pentru problema mea actuala, problema legata de excitabilitate. Mai am un frate mai mare cu 2 ani cu care acum ma inteleg foarte bine. Cand eram mai mici ne certam zilnic. El in primii 3 ani a locuit cu bunicii, apoi parintii ne-au unit. De mica am avut complexe legate de faptul ca sunt fata, cu toate ca tata tine mai mult la mine decat la fratele meu (asta o stiu numai din teorie, tata nu isi exprima sentimentele decat atunci cand e in stare de ebrietate si asta decat de 3 ani, de cand a aflat de tentativele mele de sinucidere, care nu au fost asa de grave, exceptie facand ultima). Intotdeauna mi-am dorit sa fiu baiat, pana la 15-16 ani aveam conflicte interne (eu contra mea) cu tema sexului meu. Acum mi-am aceptat sexul insa cred ca acele complexe si prejudecati pe care mi le-am facut nu au disparut, nu s-au tratat ci s-au ascuns undeva in inconstient. Despre viata sexuala… mi-am inceput-o cu actualul meu prieten de un an si jumatate. Nu m-a fortat niciodata, mi-a lasat timpul necesar pentru a deveni pregatita psihic pentru un asemenea pas. Intotdeauna am avut incredere in el si inca am. Simt ca el ma iubeste mult mai mult decat il iubesc eu pe el. Cand mi-am pierdut virginitatea eram la el acasa, singuri. Nu mi-am inceput viata sexuala pentru ca asa am vrut, ci pentru ca in noaptea aceea aveam de gand sa ma sinucid si m-am gandit ca el oricum isi dorea foarte mult asta si am facut-o pentru el. Cu toate ca el nu mi-a cerut asta. A oprit si acea tentativa de sinucidere a mea, asa cum face de obicei – datorita lui acum am scapat de ideea sinuciderii. El nu a stiut de ce am ales eu sa facem dragoste si nu si-a dat seama ca asta avea legatura cu ideile mele morbide, mai ales ca mimam orgasmul. Profesorii mei mi-au spus ca am talent la teatru, deci a mima pentru mine nu e greu. Actele sexuale de atunci au devenit din ce in ce mai dese, si eu de fiecare data mimam orgasmul intr-un mod inconstient. Credeam ca asa e normal, desi nu simteam nicio atractie fata de sex. Nici nu ma deranja, aveam o pozitie pasiva. Asta s-a intamplat cam un an, pana cand nu stiu cum si de ce am avut orgasm adevarat. Pana acum nu am avut orgasm de mai mult de 5 ori, iar de fiecare data dupa incep sa plang involuntar, nestiind cum sa reactionez. Dupa acea partida am inceput sa vorbim si mai deschis despre preferintele noastre sexuale. I-am marturisit tot si acum dupa ce facem dragoste ma mai intreaba daca m-am prefacut sau nu. Dar nu intotdeauna sunt sincera cu el. Intrebarea este: cum scap de complexele sexuale, astfel incat sa nu mai fiu nevoita sa mimez orgasmul? Multumesc frumos.

Am si eu o mica/mare intrebare. Un psihoterapeut poate da lectii de meditatie (zen, taoista…) ? Nu stiu exact la cine sa apelez pentru astfel de meditatii. Si mi-ar place foarte mult sa gasesc o persoana care sa “predea” asemenea cursuri aici in Buzau . Multumesc!.

Buna seara! Cred ca am o problema de relationare. Sunt anumite persoane din viata mea, care mi-au fost prieteni, si cu care nu mai vorbesc pentru ca m-au suparat la un moment dat, dar culmea e ca s-au suparat si ei pe mine… Si astfel, timpul a trecut si nu mai vorbim deloc, iar cand ma intalnesc cu ei in oras sau intr-un bar si nu mai vorbim, imi vine foarte greu… Mi-e greu cand stiu ca am fost o data prieteni, chiar apropiati si acum nici nu ma mai baga in seama, suntem ca niste straini. Sincer, eu ma asteptam ca ei sa vina si sa-si ceara scuze, pentru ca dupa parerea mea ei au gresit. Dar vad ca nimic… ei considera ca eu am gresit… Nu-mi place cand se intampla asa ceva, dar nici nu stiu ce sa fac mai departe… Oare lor nu le pasa suficient de mine, de prietenia noastra, sau sunt eu prea pretentioasa si orgolioasa? Care e problema mea?

In ceea ce priveste relatiile amoroase, cineva doar ce mi-a deschis ochii ca relatiile mele se incheie din vina mea… Pentru ca atunci cand cineva e interesant de mine, eu ii gasesc cusururi si il resping, iar cand cineva ma respinge sau nu e interesat de mine il vreau foarte mult, devin insistenta si sufar foarte mult in sinea mea… Si culmea e ca uneori eu vreau inapoi aceeasi persoana pe care am respins-o. De exemplu, fostului meu prieten mereu i-am zis ca noi nu ne potrivim, ca mai bine ne despartim si cand asta s-a intamplat si el nu m-a mai cautat, am inceput sa-l sun sa-i spun ca-l iubesc si ca il vreau inapoi. Acum sufar enorm dupa el, dar daca s-ar intoarce cred ca as lua-o de la capat. Nu inteleg sincer nici eu ce e cu mine… Care e problema mea? Ce sfat imi puteti da? Credeti ca ar trebui sa urmez terapie?

Buna ziua . Va solicit ajutorul pentru a putea sa rezolv o situatie foarte tensionata aparuta in ultimul timp in familia mea. Ma numesc G. , am 36 de ani sunt divortata de aproape 1 an si am o fetita de 6 ani . Problema mea este…mama mea, cu care am locuit dintotdeauna, chiar si pe parcursul casniciei mele, care a durat 14 ani. Mama are 61 de ani, este vaduva de 20 de ani. La putin timp dupa moartea tatalui meu a avut 1-2 relatii pasagere, terminate destul de prost, dupa care a devenit foarte inchisa, antisociala as putea spune. In ultimii 4 ani, dupa ce s-a si pensionat, s-a inchis efectiv in casa. Nu iese decat rar, sa cumpere cate ceva, nu vorbeste cu nimeni, se uita la televizor cu sonorul oprit, o enerveaza nepotii (cand vin surorile mele aici se inchide in camera, sa nu auda copii), si de 3 ani se automedicamenteaza cu Xanax, pentru ca face “atacuri de panica”. Plange des, cand crede ca nu o vede nimeni, se victimizeaza si spune ca nu o intelegem, si nu asteapta decat sa moara desi nu sufera de nici o boala grava si nici nu e asa de batrana. Am incercat si eu si surorile mele sa o convingem sa mearga la un doctor, dar nu am reusit si in timp am lasat lucrurile asa, pentru ca intre serviciu si copii nici noi nu mai avem energie deloc. Problema mea este alta acum: locuiesc cu mama si de ceva timp in viata mea a aparut un alt barbat. Dupa o perioada de timp (ne-am cunoscut in timp ce eram separata de sotul meu, dar nu divortasem inca) am inceput o relatie, si, de 5 luni, ne-am mutat impreuna, in casa mamei mele, careia i-am cerut initial acordul si nu s-a opus deloc. De 4 saptamani insa am aflat ca sunt insarcinata, o sarcina cu probleme, pe care imi doresc din tot sufletul sa o pot duce la termen, dar s-ar putea sa fiu nevoita sa o intrerup din motive medicale . Imi este foarte rau – am slabit 7 kg in 4 saptamani – iar psihic ma simt daramata, pentru ca nu mai am putere sa fac nimic prin casa, la serviciu nu ma pot duce, si nu stiu inca ce va fi cu acest copilas. Din momentul in care mama a aflat de copil, totul s-a schimbat. Dupa cateva zile in care mi-a repetat incontinuu ca trebuie sa fac un avort, cand a inteles ca nu voi renunta la copil decat din motive medicale, mi-a spus ca pentru ea acest copil nu exista si nici nu va vrea sa il vada vreodata. Ca am facut-o de ras pe toata strada pentru ca am divortat (nimeni nu a mai divortat in familia noastra), ca m-am mutat prea repede cu un alt barbat (trecuse un an si doua luni de cand fostul sot se mutase de acasa), ca fac un copil fara a fi maritata (divortul a fost destul de dificil si nu vreau sa ma grabesc spre o noua casnicie), ca nu o sa ne descurcam financiar s.a.m.d. A vorbit foarte urat cu prietenul meu, nici macar nu se mai saluta, i-a reprosat faptul ca incearca sa se ocupe de educatia fetei, spunandu-i ca fata are un tata, desi tatal ei o vede o data pe luna, 3-4 ore. Din pacate, nu am nici un fel de posibilitati sa ma mut din casa in care traiesc de 36 de ani, iar fizic, chiar nu ma simt in stare. Dar situatia cu mama mea devine tot mai grava pe zi ce trece, iar stresul acesta simt ca a inceput sa ma afecteze fizic. Gresesc eu atat de rau ? Faptul ca mi-am refacut viata, si nu am ramas trista si depresiva ca mama este un lucru atat de grav? Va rog, ajutati-ma sa o fac sa inteleaga ca lucrurile nu sunt atat de rele cum le vede ea. Eu sunt fericita, copilul s-a adaptat foarte bine la divort si a inceput chiar sa se ataseze mult de prietenul meu, prefera sa isi petreaca timpul cu el in locul meu… Cum sa fac sa fie bine pentru toti ?

Buna ziua! Dupa 6 ani de cand l-am cunoscut pe sotul meu, ne-am casatorit (1 luna si jumatate). Ne-am iubit si ne iubim foarte mult, insa parinti lui nu ma accepta (desi sunt o femeie frumoasa, desteapta, cuminte si „de casa”, si amandoi facem parte din aceasi clasa sociala). Mama lui este o femeie foarte rea si a incercat tot timpul sa ne desparta. Eu sunt o fire calma, dar si cand izbucnesc… Asa s-a intamplat si cu mama lui. Intr-o zi eram la ea si imi facusem planul sa merg si la parintii mei, iar ea mi-a interzis sa facem asta… lucru care mi s-a parut deplasat… Asa au inceput multe discutii si acum lucrurile s-au agravat. Din pacate eu am inceput sa-i reprosez sotului problemele care ni le face mama lui, desi stiu ca gresesc facand asta. Nu stiu cum sa mai procedez, cum sa fac fata situatiei… Aceasta femeie m-a blestemat, m-a amenintat ca ne desparte si imi face zilele amare de cate ori are ocazia… Nu stiu cum sa ma mai apar de ea, cum sa ma mai calmez, nu stiu cum sa mai rezist. Astept un sfat de la dumneavoastra! Multumesc! Andreea

Buna ziua! Am nevoie disperata de un ajutor. In urma cu ceva timp mi-am mintit sotul filtrand la munca cu un coleg prin mesaje telefonice, el afland de aceste mesaje… Este distrus, si eu la fel. Asa mi-am dat seama cat de mult inseamna sotul pentru mine. Avem impreuna un copil de 4 ani si jumatate, o splendoare de copilas… Esentialul este ca el nu ma poate ierta sau probabil ca nici el nu stie exact… I-am recunoscut greseala facuta si regret nespus de mult prostia ce am facut-o. Dintr-o prostie imi pot pierde familia, insa durerea pentru el este prea mare, disperarea mea de a nu ma parasi e la fel. Eu cred cu adevarat, si simt ca m-am trezit la realiatate, insa el nu mai poate avea incredere in mine, desi eu mi-am recunoscut vina… Durerea e prea mare si pentru mine si pentru el… O enigma pentru amandoi ar fi ca ne iubim mai mult ca niciodata, dar asta il impedica sa ma ierte sau sa mearga mai departe cu mine. Desi imi repeta mereu ca eu sunt dragostea lui cea mare si ca niciodata nu ma va scoate din inima lui. Seara ne iubim, vorbim ca o sa mergem mai departe, ca o sa o luam de la zero, iar a doua zi ceva il da inapoi. Zice ca nu, ca nu poate merge inainte. Mi-a zis sa-l ajut sa-si faca bagajul, dar eu nu pot asa ceva. Depind de el mai mult ca niciodata. O sa ma intrebati ce m-a determinat sa fac asta. Nici eu nu stiu… are sau avea pasiunea de a merge des la pescuit eu ramanand mai tot timpul singura cu copilul. Pe moment nu ma deranja dar se pare ca aveam nevoie mai mult timp de el langa mine, langa noi. El avea nevoie de iesirile lui, eu aveam nevoie de el. Daca-i spuneam se supara si atunci am decis sa-si continue acest hobby. Va rog, am nevoie mare de dumneavoastra! Spuneti-mi ceva, spuneti-mi cum sa fac sa ne fie bine, sa mergem mai departe… va rog, numai sa nu plece de linga mine! Multumesc!

Am incercat de multe ori sa scriu, chiar am trimis o parte din ce vreau sa scriu, din greseala, nu stiu cat si daca ati citit si sunt nevoita sa reiau cele scrise. In curand implinesc 40 de ani, anul acesta am implinit 20 de ani de casatorie, avem un baiat ce implineste si el 19 ani peste putin timp. Pentru mine pe primul loc a fost familia. Pe plan profesional nu am reusit sa ma realizez, sa ma stabilesc mai bine zis cu toate ca imi placea si m-am dedicat profesiei alese (invatamant). Deci dupa 20 de ani de casatorie, cu clipe fericite, triste, neajunsuri, mici realizari, ma simt fara vlaga si trista. Multa, multa tristete care ma apasa tot mai tare in ultima vreme, tristete pe care incerc sa o ascund in prezenta altor persoane, tristete pe care incerc sa o alung muncind, facand diferite activitati, insa… Toate mi se amesteca in minte si nu stiu cu ce sa continui ca sa puteti intelege, pentru ca totul se leaga in mintea mea. Eu inteleg, dar nu ma pot exprima sau pur si simplu sunt inchise si nu vor sa paraseasca cutiutele sufletului care le-a ferecat. As putea vorbi de doua perioade: prima cu neajunsuri, tristete, pentru ca sotul meu a avut o aventura, perioada in care eu am suferit foarte mult. L-am iertat, am mers mai departe. O perioada de liniste, implinire, fericire, apoi a trebuit sa plece in strainatate. La un interval de un an si ceva l-am urmat impreuna cu fiul meu care pe atunci avea 16 ani si care nu a vrut nicicum sa urmeze scoala acolo, asa ca dupa doua luni s-a intors in tara, singur. Eu nu m-am intors cu el din motive materiale. Nu ma scuz, chiar ma urasc pentru asta. Am ramas acolo si de aici a inceput suferinta. Chiar daca legatura cu el a fost zilnica, chiar daca a venit in vacante, eu nu am fost linistita. Despartirea a fost prea brusca si neprevazuta si pentru mine si pentru el. Dupa o perioada destul de mare de doi ani am convenit cu sotul meu sa ma intorc acasa, sa fiu aproape de el. Toate s-au terminat cu bine, in toamna se pregateste sa mearga la facultate. As minti daca as marturisi ca totul e in regula. Am scris ca s-au terminat cu bine, pentru ca reprosuri au fost multe, instrainare in special fata de tatal lui. Cred ca in mintea copilului a fost ca l-am ales pe sot. Am simtit de multe ori asta. De cand sunt acasa am sufletul impartit in doua, o parte fericita ca sunt cu copilul, alta zbuciumata ca nu e sotul. Singuratatea ma face sa-mi aduc aminte de toate greselile sotului, sa nu mai vreau sa continuam despartiti, sa ma macine fel si fel de ganduri ca poate are din nou pe cineva acolo. Chiar vreau sa-l intreb lucrul asta, sa strig si sa spun ajunge pentru ca asta nu e familie. Cel putin nu familie asa cum mi-am dorit eu. Lucrul asta ma apasa seara de seara, ziua facand tot felul de activitati. Nu am chef de nimeni, nu-mi vine sa raspund nici la telefon. Am incercat sa-mi gasesc de lucru, insa fara rezultat. Prevad ca o sa fiu nevoita sa ma intorc, pentru ca sa-l putem tine pe baiat in facultate, insa nu vreau. Vreau ca atunci cand vine sa ne gaseasca acasa cum e normal, sa-l asteptam in gara, sa mi povesteasca de prieteniile lui asa cum o face acum, sa radem impreuna la masa ca in vremurile cu multe lipsuri dar cand nu ne lipsea linistea si fericirea. Pentru neputinta asta ma urasc, pentru neputinta asta sunt trista si nu inteleg unde gresesc. Mereu am fost optimista si luptatoare insa acum ma simt invinsa si nu-mi gasesc calea spre liniste alaturi de familia mea.

De cand eram tanar ma tot uiam dupa fete pe strada si acum dupa 30 de ani de la casatorie fac acelasi lucru. Ce este cel mai grav, este faptul ca atunci cand sunt cu sotia mea, eu intorc capul imediat daca vad o femeie atractiva, nici nu imi dau seama ca fac acest lucru, il fac automat, iar sotia mea este ingrozitor de umilita de acest fapt. Atunci cand ea ma intreaba de ce ma uit atat de promt fara tin cont de faptul ca ea este cu mine prima mea reactie este sa ii spun ca nu este adevarat, ca de fapt nu m-am uitat la nicio femeie, ca i se pare, sau ca ma uitasem la cu totul alceva. Mereu nu recunosc, iar pe ea o doare si mai tare. Stiu ca are dreptate si i-am distrus increderea in mine de mii de ori, mai ales ca am si inselat-o in tinerete. Ea este o femeie inteligenta si am nevoie de ea in viata mea, o iubesc foarte mult, dar continui sa o ranesc asa. Ea ma roaga sa ne despartim, ca eu sa pot fii liber sa fac ce vreau cu viata mea, dar mie imi este imposibil sa ma stiu fara ea. Nu pot sa imi imaginez ca intr-o zi ea va fi cu un alt barbat. Va rog mult de tot sa ma ajutati sa scap de aceasta obsesie care nu imi aduce nici un beneficiu. Multumesc, ADRIAN

De curand m-am despartit de prietenul meu, cu care am fost impreuna timp de 1 an si 4 luni… Nu a trecut nicio saptamana si l-am vazut sarutandu-se cu o bruneta. Azi vine sa-mi spuna ca tine la mine si ca vrea sa ne impacam. Ce ar trebui sa cred?

Am si eu o confuzie in inima, pe care logica mea nu o intelege. M-am atasat enorm de mult de profesoara mea de romana si nu pot nicicum sa mi-o scot din cap. Tin foarte mult la ea,chiar a devenit cea mai importanta persoana pentru mine. Este modelul meu in viata, este perfectiunea intruchipata, este absolutul. M-a ajutat foarte mult, a avut cel mai mare impact asupra vietii mele, m-a ajutat sa gasesc drumul cel bun cand toata lumea mi-a intors spatele si a crezut ca sunt un caz pierdut. Acum insa ea a plecat de la scoala si o vad foarte rar. Odata cu plecarea ei, a luat cu ea o parte din mine, din inima mea. De atunci simt un gol imens in suflet, pe care nu o pot umple nicicum. Nu ma simt in pielea mea, parca lipseste esenta vietii mele, nu mai regasesc persoana care eram cand era alaturi de mine. Va rog frumos, ajutati-ma.

De 1 an sunt divortata, am doi copii minori, cu serviciu, cu teme, timpul meu liber e limitat.
De cand eram casatorita simpatizam un barbat, si dupa privirile pe care mi le arunca am crezut ca este liber, oricum nu l-am incurajat atunci si nici de cand sunt libera, am vrut sa ma asigur ca este liber si el. Nu am vorbit cu el, decat profesional, dar simteam in vocea lui „ceva” (sau se prefacea? se poate sa se prefaca ca ii place de mine?).
De cate ori ne intalnim simt ca imi cauta privirea, (pana acum un an ma studia mai mult fizic) dar tot timpul mi-am ferit privirea de a lui, il priveam fara sa ma vada. Intr-o zi nu am rezistat si l-am privit, avea ochii cu stelute, (putea sa se prefaca?) eu am simtit o caldura in tot corpul, dupa ce a zambit, parca era satisfacut de privirea si de zambetul meu, a plecat si nu a spus nimic. La cateva zile am aflat ca este casatorit.
Puteti sa-mi spuneti de ce se comporta astfel? Sunt zile cand trece pe langa mine si nici nu se uita, in alte zile parca ma cauta, e multumit doar sa ma vada. Se poate preface un barbat chiar asa de bine ca este indragostit, cand el poate vrea sa vada daca mai are farmec?, sau vrea doar sex.
El stie sigur de la colegi ca am un principiu, nu ies cu barbati casatoriti (are copil de 22 de ani). Dar ma innebuneste, il evit, il ocolesc, sunt multumita doar sa-l vad. El sta ascuns cateva zile, apoi iar incepe. Puteti sa-mi spuneti, ce fel de om este acesta?

Buna ziua, sunt Luana. Am o problema, pe care nu reusesc sub nici o forma sa o rezolv singura, desi sunt in ultimul an la psihologie.
Am 24 de ani si am o relatie de 4 ani jumate cu un baiat de aceeasi varsta. Problema mea: nu reusesc deloc sa mai am incredere in el. Eu in natura mea nu sunt o persoana exagerat de suspicioasa, sau geloasa. Dar am aflat ca mult timp prietenul meu m-a mintit cu diverse chestii, nu neaparat importante, dar care au dezvoltat in mine aceasta neincredere in el. Nu mai cred nici cand imi spune ca e la piata. Stiu ca nu este normal si stiu ca eu am ales sa continui relatia, dar deja nu mai suport toate aceste ganduri care nu ne fac bine, nici mie si nici lui.
Acum el spune ca nu ma mai minte, ca a realizat ce rau face si ca mie imi poate spune orice. El inainte mintea de frica, iar acum imi zice ca m-am schimbat si nu mai reactionez urat la unele chestii ceea ce-l face sa aiba incredere si sa fie sincer. Poate acum este sincer, dar eu nu mai reusesc sa-l cred in totalitate si ma macin, nu am somn, etc. Vreau sa incetez cu toate starile astea, vreau sa nu mai fiu atat de paranoica.
Daca imi puteti da un sfat, sau mai multe despre ce-as putea face pentru a-mi regla gandirea, sau care este exact solutia (CE SA FAC EU, CAT CE SA FACA SI EL) pentru a-ti putea racastiga increderea intr-o persoana care te-a dezamagit. Va multumesc din suflet si astept cu nerabdare raspunsul dvs. O zi frumoasa, Luana

Buna ziua! Am si eu o intrebare la dumneavoatra. Eu mai am o saptamana pana la nunta, dar am mari indoieli. El pleaca, de acasa, nu imi cere voie, daca il pun sa faca ceva nu vrea, pt. Fiecare gaseste motiv ca sa nu faca. As vrea sa stiu daca se va schimba ceva dupa nunta, sau va ramane tot asa? Eu sufar foarte mult. Si tin in mine nu spun la nimeni, el nu isi da seama de asta dar ma indoiesc si de fidelitatea lui pt mine. Ajutati-ma cu un sfat ceva,va rog foarte mult!

Buna ziua! Am 20 de ani si o relatie de 2 ani. Pana acum cateva luni, relatia a mers excelent, apoi nu stiu ce s-a intamplat. Au aparut certuri, multe din niste lucruri banale. Inainte nu ne certam niciodata. Deodata imi reproseaza ca eu sunt neintelegatoare, ca sunt prea posesiva, iar eu ii reprosez lui faptul ca nu stie sa imi asculte parerea, crede ca doar parerea lui este cea buna. Am avut multe discutii pe tema asta, eu sa ma schimb si el sa se schimbe.
Relatia merge bine cateva zile, apoi iar ne certam, niciunul nu poate sa se schimbe indeajuns incat sa nu mai avem discutii. El imi spune ca asa e el si nu se poate schimba, pe cand eu m-am schimbat foarte mult numai ca sa fie bine. Imi spune ca ma iubeste, eu sunt viata lui, dar totusi vrea sa ne despartim pentru ca nu mai suporta certurile pe care le avem mai mereu din nimic. Si eu il iubesc si nu vreau sa ne despartim, consider ca daca facem amandoi un compromis, relatia ar trebui sa mearga bine.
Din partea mea se vede dorinta de a continua relatia, si din partea lui dar mai putin. Nu stiu ce sa mai fac si cum sa reactionez. Vreau sa fac in asa fel incat sa nu mai existe certuri, dar el se enerveaza din orice, nu pot sa-i spun nimic. Oare de ce s-a schimbat asa brusc? Pot fi sigura ca nu are pe altcineva.

Hello! Apelez din nou la dvs fiindca sfaturile primite anterior mi-au facut mult bine si m-au ajutat sa indrept intr-un fel situatia. Va multumesc cu ocazia asta. Acum se pare ca am alta problema. Eu dintotdeauna am fost o fire romantica si visatoare (imi place sa scriu si sa citesc), insa tot timpul am simtit o inferioritate legata de barbati (barbatii pot face niste lucruri de care femeile nu sunt capabile), asa ca am ales o facultate de profil tehnic (automatica) pt a-mi demonstra mie si celorlalti ca pot.
Primul an a fost relativ usor fiindca utiliza informatii din liceu, acum (anul 2) insa lucrurile se complica teribil pana in punctul in care mi se pare ca nicio informatie nu se mai leaga. Eu am fost mereu obisnuita sa fiu prima sau printre primii, iar acum lucrurile s-au schimbat si pe masura ce constientizez asta, imi este si mai greu sa invat. Sunt multe lucruri pe care nu le inteleg insa am colegi care au buna-vointa sa-mi explice, insa adevarat problema este ca pricep pe moment, iar cand vine momentul sa reproduc, nu mai pot, ma blochez, se sterge tot din minte de parca nici n-ar fi existat.
Nu reusesc sa retin si totul doar pe partea cu facultatea (mi se par toate bucati de puzzle care nu au nicio noima, iar eu am fost obisnuita sa invat facand conexiuni si nu tocind). In viata de zi cu zi sunt ok si asimilez informatii din documentarele la care ma uit, din cartile pe care le citesc, etc.
O alta problema ar fi ca nu am rabdare. Ma plictisesc ingrozitor de repede de tot ce fac iar cand ma apuc de invatat, nu rezist mai mult de 15 min fara pauza. De aceea prefer sa invat cu colegi fiindca ma simt intr-un fel supravegheata si nu mai am curajul sa fac pauza. Apoi mai exista un coleg pe care eu il admir foarte mult fiindca e extrem de inteligent (el e cel care ma ajuta cu studiul) si mereu am fost intr-o competitie muta cu el, el iesind intotdeauna primul, iar asta ma demoralizeaza si mai mult.
Nu as vrea sa renunt la facultate fiindca stiu ca pot, insa vreau sa gasesc calea de a iesi din blocajul asta fiindca ma consider o persoana inteligenta si capabila. Vreau sa adaug un lucru: stiu ca in general relatiile fetelor cu baietii sunt o reflexie a relatiei acestora cu tatii. Tatal meu a fost uneori ft autoritar si extrem de protector, insa foarte copilaros si aproape de mine in alte situatii. Mereu imi spunea ca orice nu reusesc sa fac, ma ajuta el fiindca de aia e barbat/tata. V-as fi extrem de recunoscatoare daca m-ati ajuta cu un sfat! Va multumesc!

M-am decis sa va scriu pentru ca sunt in cautare de raspunsuri si sper sa le si gasesc… Va scriu pentru a afla mai multe informatii de nevroza depresiva si ce modalitati de a o trata sunt. Mama mea a fost diagnosticata de medic cu aceasta afectiune… boala… nici nu stiu exact cum se cheama, si as vrea sa stiu cum putem noi, familia, sa o ajutam.
Ca sa va faceti o idee, mama mea, din cate imi amintesc eu, a mai avut probleme cu depresia, din multe cauze, printre care faptul ca nu a avut niciodata o relatia apropiata cu mama ei, apoi nu a avut nici o casnicie usoara (acum are 50 de ani, si e casatorita de 32). Nu a gasit implinirea, ca sa zic asa, nici in noi, copiii ei, care, gandeste ea, nu am realizat inca nimic in viata, desi suntem la o varsta la care altii sunt casatoriti, au casa, copii, etc… Si acum, la 30 de ani, ne reproseaza deciziile pe care le luam, inclusiv ca nu am urmat liceul pe care il dorea ea, sau alte lucruri de genul asta, care par mici, dar ea in mintea ei le considera o tragedie. Iar de Paste, cand am fost acasa (eu cu fratii mei stam in Bucuresti, iar parintii la tara, la cateva sute de km), iar a fost o cearta intre noi, legata desigur de nemultumirile ei si ale tatalui meu de noi.
Desi am tot incercat sa le explicam ca deciziile pe care le luam sunt ale noastre, si vrem sa ne traim viata cum credem noi de cuviinta si nu cum vor ei sau cum cred ei ca ar trebui, nu am avut succes.
Si se pare ca acea cearta i-a pus capac… De atunci a stat aproape o luna prin spitale si medicii i-au tot facut analize sa isi dea seama ce e cu ea, ce i se intampla – are probleme cu tensiunea, care oscileaza, simptome de menopauza, ceva si cu tiroida – insa printre altele i-a fost pus si diagnosticul acesta, nevroza depresiva. Acum este acasa, de cateva zile, insa tot nu se simte bine, cu toate medicamentele pe care le ia, tot timpul spune ca simte ca are capul greu, nu poate sa stea prea mult in picioare… simte ea ca nu mai e asa cum a fost.
Mama a fost un om foarte activ, a muncit mult si acum munceste mult, ca sa putem avea noi un viitor, insa de un timp nu mai e asa cum era… si nu stiu cum sa facem sa o ajutam. Nu stiu ce sa ii spun, cum sa ii spun sa inteleaga ca unele lucruri nu sunt asa grave cum par, ca avem motive de bucurie, ca suntem sanatosi si ca avem, cat de cat, din ce sa traim.
Intr-adevar, am avut perioade grele, o perioada nu am avut eu serviciu, apoi sora mea, insa acum suntem bine, avem un job din care ne putem plati chiria si altele… Ea ia totul in tragic, orice se intampla, si as vrea sa inteleaga ca lucrurile isi gasesc o rezolvare, insa daca noi facem tot felul de scenarii urate in mintea noastra, ne facem mai rau.
Acum si tatal meu incearca sa se scuze cumva fata de ea, desi intelege ca si din cauza lui mama e asa cum e, ca nu a respectat-o si nu a avut grija de ea, asa cum ar fi trebuit, mege cu ea la medici, etc, insa ea nu poate uita cum a fost el, si modul urat in care s-a comportat cu ea, cel mai adesea din cauza alcoolului.
Iar eu simt ca nu sunt persoana care sa poata sa o ajute pe mama, cred ca ar fi mai potrivit un psiholog, care sa o ajute sa caute in sufletul ei si sa se faca bine, care sa o faca sa vada si partea plina a paharului, nu doar pe cea goala. Iar intrebarea mea rea, ca sa concluzionez, cum putem sa o ajutam sa treaca peste asta? Va multumesc ca ati avut rabdare sa cititi mesajul meu, nu am dorit sa fie asa lung, asa a iesit si va marturiesc sa mi-a facut bine sa scriu toate astea 🙂

De aproape un an, nu mai pot citi nici macar carti usoare. De fapt, citesc si nu inteleg aproape nimic, uit ce am citit pana la sfarsitul paragrafului. Sincera sa fiu, nu-mi mai place nimic. Imi vine sa cumpar numai reviste cu poze. Ce fel de afectiune este cea pe care o am eu si cum se poate trata?

Am 44 de ani si nu reusesc sa am pe nimeni. Am lucrat mai multi ani in strainatate sperand ca poate il intalnesc acolo pe the one. In afara de cateva aventuri, nu m-am ales cu nimic. Nici in tara nu prea mai am pe nimeni, parintii nu mai sunt si nici cu prietenii nu am tinut legatura. Nu sunt deprimata, ci caut o solutie.