Confesiuni
Acum 7 ani am cunoscut o fata, prin intermediul unui sms, care imi spunea „cine esti, ce doresti, ce ganduri te framanta”? I-am raspuns la sms si s-a ajuns sa ne cunoastem mai bine! Acolo unde lucram si lucrez, nu putem pleca oricand, asa ca ne-am vazut fata in fata dupa 1luna jumate. Mi-a placut de ea, avea niste ochi superbi, pur si simplu m-am indragostit pe loc. Denisa cum o cheama mi-a cerut sa raman la ea peste noapte, dar am refuzat, plecand la servici!
Am cunoscut un baiat din liceu (mai mare cu 2 ani ca mine) care imi era foarte drag, dar am aflat k el avea deja o relatie cu o fata… N’am putut sa fac nimic, desi imi statea gandul la el. A trecut timpul, el terminase liceul si mai vorbeam pe mess. Eram amici. Imi povestea de prietena lui, prin cate trece cu ea. Pentru k ea a plecat la facultate, el a ramas in oras.
Ne am cunoscut acum jumatate de an. Totul merge bine..insa am observat la el unele momente, obiceiuri, comportamente, nu tocmai ceea ce putem numi, normale. De exemplu, nu poate tine minte nici o zi de nastere (nici celor din familia sa). Ori: era la mine acasa si spala niste cani si pahare. Toate canile si paharele au un loc pe dulap, unde mai erau si alte cani. El le-a pus in vitrina, langa niste cani de cafea pe care nu le folosesc. Nu avea nici o legatura locul ala. Sau dupa cateva saptamani de cand eram impreuna, pur si simplu nu isi amintea numele meu de familie. Desi i l-am spus si nu e greu de memorat.
Acum 5 ani am cunoscut un baiat….. Eram cu o prietena si am dorit sa ne amuzam pe seama celor care dau anunt in ziar pentru a cauta iubita. Din toata lista de anunturi l-am ales tocmai pe el, pe G. l-am sunat si am stabilit o intalnire langa un magazin din apropierea blocului meu. Locuiam amandoi in acelasi oras, dar in cartiere diferite. Prima intalnire a fost pe o zi geroasa de iarna.
Relatia noastra adurat cam 1an si jumatate si desigur a fost ceva secret, dar ne vedeam zilnic si chiar noptile ma furisam incet pentru a ne vedea cel putin 2 min. Nu-l puteam parasi pe cel la care locuiam deoarece in joc erau niste acte pe care incepusem sa le facem impreuna si riscam sa pierd casa parintesca si atunci sigur era rau de tot… Asa ca am continuat misterioasa mea poveste de amor asa ca nimeni sa nu afle.
Va multumesc din suflet celor care m-au sfatuit in legatura cu ”mirele” meu… Va marturisesc ca nu credeam ca o sa imi dea cineva un sfat pe acest site, am crezut sincer ca e o joaca… Acum m-am convins ca nu e asa chiar sunt oameni cu povesti asemanatoare… Asa ca m-am hotarat sa va impartasesc si voua ultima patanie…
Mi-am scris aici povestea o data, dar acum revin pt ca nu am cui sa ii spun ceea ce ma doare. V-am povestit povestea mea cu baiatul din penitenciar… Din clipa cand eu mi-am scris prima data povestea aici mi-am propus sa fac tot posibilul sa il uit si sa il evit. Mi-am schimbat si nr de tel doar ca sa nu ma mai poata suna.
In urma cu cinci ani de zile am cunoscut un baiat, firesc eram destul de mica si naiva pe vremea aceea. Si totdata eram speriata de-a dreptul de baieti, probabil si din cauza faptul k in preajma mea nu s-au aflat prea multe persoane de gen masculin, pt ca tatal meu ne-a parasit atunci cand eu implinisem un anisor.
Povestea mea a inceput in Spania, eram maritata si am cunoscut un baiat. Spaniol, nu as fi vrut sa imi insel sotul dar nu mai suportam viata care o duceam cu el, batai, injuraturi etc. In 2 luni il iubeam cum nu am iubit pe nimeni in viata mea si el pe mine, la cateva luni i-am cerut divortul sotului meu si atunci pot sa spun ca am scapat ca printr-un miracol ca a vrut sa ma calce cu masina…
Povestea mea nu stiu daca neaparat este o poveste. Mai curand as vrea sa multumesc revistei ca exista. Dar sa o luam cu inceputul. In urma cu cinci ani eram singura cu o fetita, in urma unei relati esuate. Tare mult mi-ar fi placut sa am pe cineva. Singuratatea este cea mai grea povara! Dar unde sa cunosc pe cineva cand eu eram ocupata cu serviciul si fetita.
Traiam o frumoasa poveste de dragoste la doar 19 ani. Iar el, barbatul perfect pentru mine atunci: protector, intelegator si mereu langa mine. M-am indragostit de el fara sa tin cont de diferenta de varsta si fara sa ma intereseze ce imi spuneau cei din jurul meu: ca nu este bine sa continui relatia cu el. Nu vedeam nimic rau in aceasta relatie si nu vedeam de ce ar trebui sa renunt la el.
Hmm… nici nu prea stiu bine cum sa incep atata tristete am in suflet, eu am 20 de ani in prezent si locuiesc cu pretenul meu de 24 de ani si cu parintii sai. Suntem impreuna de 4 ani dar sunt tare nehotarata in tot ceea ce priveste relatia noastra, adica nu stiu daca il iubec sau nu, nu stiu daca sa il las sau nu, nu stiu daca vreau sa ma casatorec cu el sau nu… Intrebari pentru care nu gasesc nici un raspuns, parintii nostri se intreaba cand facem nunta, cand una alta…., eu nimik.
Cand incep sa-mi pun gandurile pe o coala de multe ori am tendinta sa nu ma pot opri. Cuvintele curg atat de repede pt ca am atatea de spus. Am fost parasita de catre mama la cateva luni dupa nastere, am fost crescuta de catre bunici care au facut tot posibilul sa nu simt lipsa mamaei, cu toate acestea nu a putut fi ascuns faptul ca nu fusesem un copil dorit si ca altcineva a fost mai important pt mama.
Am si eu o mica confuzie in inima, pe care logica mea nu o intelege. Problema mea este ca m-am atasat enorm de mult de o profesoara si nu pot nicicum sa mi-o scot din cap. Ea este modelul meu in viata, este perfectiunea intruchipata, reprezinta absolutul. M-a ajutat foarte mult, insa fara sa stie. Ea a avut cel mai mare impact in viata mea, m-a ajutat sa gasesc drumul cel bun, cand toata lumea mi-a intors spatele si a crezut ca sunt un caz pierdut.
Anul trecut m-am casatorit dupa o logodna de 7 ani. In primii 6 ani i-am fost fidela celui care acum imi este sot, pana cand m-am indragostit nebuneste de un alt barbat care mi-a demonstrat ca doar s-a jucat cu mine. Am trecut cu greu peste aceasta dezamagire ramanand impreuna cu cel care mi-a fost mereu alaturi, el bineinteles nestiind ceea ce eu simteam pt celalalt.
Era o seara din noiembrie cand l-am cunoscut pe A, l-am placut de cum l-am vazut, am fost fermecata de el. La 2 zile dupa ce ne-am vazut am inceput o relatie care a durat 5 ani. Dupa 2 ani ne-am mutat impreuna. Ne-am inteles foarte bine, credeam ca el este tot ce isi poate dori o femeie, credeam ca in sfarsit am gasit barbatul potrivit. Parintii mei l-au placut, parintii lui m-au placut asa ca anul trecut prin octombrie am hotarat sa facem si noi nunta.
El este dragostea… A fost dragoste la prima vedere. Eu care nu credeam in ea si totusi Dumnezeu iti deschide un nou drum atunci cand te astepti mai putin. Imi doream iubire si asta nu pentru ca nu eram iubita, ci pentru ca eu nu iubeam si imi doream asta din tot sufletul meu… Da, eram intr-o relatie de aproape 3 ani cu un baiat care ma iubea, ma iubeste si astazi dar care nu m-a facut niciodata sa imi deschid aripile si sa realizez ca in viata sunt lucruri mai importante decat lucrurile materiale…
Eu am aflat cine este tipa si am injunghiat-o de 2 ori cu un cutit in spate si la mai putin de jumatate ce centimetru de inima. Eram aproape de o crima pt el. Il iubeam mai presus ca orice pe lumea asta. Pt el am renuntat la tot. De atunci au trecut 10 luni, el ma mai suna din cand in cand dar nu mai e ce a fost candva. El mai vb si acum cu ea. Mai are doua luni de stat la penitenciar.
immmm…o poveste a multor femei, cred. Dupa 20 de ani de casnicie, cu 2 fete adolescente si un barbat care nu-mi arata pic de tandrete, am inceput o alta relatie cu un alt barbat. Sunt intr-o capcana, nu vreau sa ies, nu mai sunt un cuplu cu sotul meu, nu vreau sa ma despart de el pentru ca avem un „cuib” pentru puii nostri comod si linistit, dar sunt atat de dezamagita de el, atat de „pierduta” in relatia mea de 5 ani cu un barbat singur, care nu ma vrea decat ca iubita, incat nu-mi gasesc locul nici macar pe site-ul asta.
Eram foarte fericit ca o cunoscusem. Isi doarea aceleasi lucruri pe care si eu mi-le doream. Uramatoarea saptamana vorbeam in fiecare seara pe messenger vineri seara a venit ea la mine acasa, eram foarte fericit. Am mai intarziat putin la serviciu dupa care am ajuns si eu intr-un final acasa. Ma astepta, era foarte timida asta imi da foarte multa incredere ca pot face eu primul pas.
Totul a inceput in septembrie acum 2 ani (deci a trecut peste 1 an jumate). O mica problema intre noi ar fi fost varsta, dar niciodata nu ne-am certat sau „criticat” pe aceasta tema (eu avand 27, iar prietena 17 in prezent). Stiu k o sa ziceti k e o copila si am facut rau sa ma bag in asa ceva, dar eu vedeam un om foarte matur in gandire, si, intr-adevar, la inceput cu teama (din cauza varstei), m-am implicat intr-o relatie care a fost si este foarte frumoasa pana la un anumit nivel.
Daca fericirea s-ar bea, iti doresc o cupa plina! Si acuma aceste cuvinte se astern peste mine, se astern usor, ca un voal, asa cum se poate caracteriza si povestea mea. O poveste primavertica, o poveste despre maturitate, despre inselare, despre familie, nebunie, despre dragoste. L-am cunoscut intr-un moemnt acut al decadentei proprie-mi persoane, cand imi pierdusem notiunea despre realitate, despre adevar.
Totul a inceput atat de frumos! Intr-o seara de mai in anul 2005, l-am cunoscut pe el, el care avea sa ma faca fericita dar nu pentru mult timp. Eram atat de fericiti, am trait impreuna multe clipe frumoase, ne petreceam serile de vara prin parcuri plimbandu-ne, facundu-ne planuri de viitor, visam la o familie alaturi de el. Primii 2 ani jumate au fost minunati, dupa care am inceput sa ne certam din lucruri marunte, lucruri fara sens.
Buna, de foarte multi ani am un vis care se tot repeta. Este vorba despre un mormant in care intru, impreuna cu mai multi „vizitatori”. Inauntru descopar tot felul de incaperi la care ajungi intrand prin tot felul de scobituri. Dupa multe incaperi, dau de una in care se alfa oase… oasele a unor morti… Totusi incapera nu ma sperie, este o senzatie ciudata doar. Dar nu este nici de bine nici de rau.
Inainte de toate vreau sa spun ca am folosit un nume fals pentru ca vreau sa imi pastrez anonimatul. Povestea mea a inceput de multiusor, de vreo 4 ani de zile, doar ca in ultimele 5 luni a inceput sa fie mai complicata, daca pot sa zic asa. Eram intr-o seara intr-un parc cu unul dintre cei mai buni prieteni de-ai mei de atunci… Abia intrasem la liceu, parea ca oarecum vietile nostre au inceput sa o ia pe cai diferite pentru ca pana atunci noi fusesem colegi de clasa 8 ani…
Am patit-o si eu… Mi-am gasit sufletul pereche. In cine? Persoana total nepotrivita. Prietenul sotului meu, prietenul de familie. A existat mereu o chimie intre noi. Ceva fantastic. Ceva ce refuzam. Pana intr-o zi. Cand l-am privit profund in ochi. Si am vazut acolo… ce n-am vazut intreaga viata traita pana acum (am 34 de ani!).
Stiu ca nu e bine ce fac pt ca am jurat in fata lui Dumnezeu cand m-am casatorit dar nu mai stiu ce sa fac cu sotul meu… Inainte incontinuu imi spunea ce frumoasa sunt, acum imi spune doar defectele… Poate ma judecati dar voi femeile care ati trecut prin asa ceva stiti ce inseamna sa nu fii bagata in seama, sa nu primesti complinente, cate un gest frumos din partea partenerului… Noi femeile avem nevoie sa fim iubite, sa simtim ca degeaba ni se spune ”te iubesc” daca nu simtim… Tanjim dupa iubire si daca nu ne ofera sotul acest lucru cautam in alta parte.
