Cunoaste-te

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Când vorbim despre asertivitate, ne referim la calea sănătoasă de comunicare, prin care știm să ne exprimăm opiniile fără a deveni agresivi, știm să ne susținem un punct de vedere și să ținem cont de noi înșine în interacțiunile cu ceilalți, dar și să știm să refuzăm, renunțând la sentimentele de vină sau rușine. Totuși, atunci când trebuie să punem în practică toate sfaturile bune în acest sens, ne regăsim în sintagma frecvent utilizată „da, dar…” și aducem argumente pentru a justifica limitarea asertivității sau nepracticarea ei.

Teama de respingere se formează din copilărie, de regulă în relație cu părintele de același sex. Acesta ne învață cum să iubim, cum să ne iubim și să dăruim iubirea. Poate apărea și în relație cu părintele de sex opus care ne învață cum să acceptăm iubirea altora. Atunci când nu avem o relație armonioasă cu părinții, ne simțim respinși, dezvoltând un comportament de evitare sau fugă.