Dezvoltare personală
Dezvoltarea personală – aspect important în viața fiecărui om. Cum să evoluăm în permanență, cum să ne autodepășim limitele și să obținem rezultate maxime în tot ceea ce ne propunem. Echipa Psychologies a adunat o sumă de informații utile în domeniul dezvoltării personale pentru a veni în ajutorul cititorilor.

Pana numai demult eram precum o umbra pe acest pamant,fara prea multe vise sau dorinte,convinsa ca nu voi avea parte niciodata la fericire.Asta pana intr-o zi cand prin explorarea pe internetul de pe telefonul primit in dar de ziua mea de la mama am dat de un chat in care am descoperit un om ce mi-a captat intreaga atentie.
Te iubesc si pentru tot iti multumesc, mama! Marturisesc ca nu ti-am spus-o prea des, dar asta simt si ca in fiecare an, imi intorc inca o data sufletul spre tine. Te iubesc pentru ca m-ai inconjurat mereu cu iubirea ta, ca ai fost mereu alaturi de mine, ca nu m-ai lasat niciodata singura la greu si ai avut mereu o vorba buna pentru mine.

Intr-o alta existenta am fost floare de cires pentru buzele barbatilor insetati de puritate. Fruct invapaiat m-am daruit in bratele hotilor de diamante. Cand a venit toamna m-am ascuns sub aripa unui greier hoinar si am pornit amandoi prin iarna – doi menestrei – fugari sa-mi duc cat mai departe povestea de dor si uitare.
Am crescut intr-o familie modesta, cu un tata mult prea aspru si cu o mama supusa, dar care a incercat mereu sa ne ajute si sa ne indrume. Cat timp am copilarit nu am fost apropriata de mama, deoarece mi-am creat o lume a mea, pe care o credeam perfecta. Am crescut fara prieteni, m-am dedicat in totalitate studiului si sportului de performanta.
Nu cred ca am apucat sa-i spun vreodata mamei mele cat de mult o iubesc. Poate pentru ca sunt o fire mai dura, poate ca nu am avut destul curaj – e nevoie de putin curaj s-o spui. Realitatea asta cruda mi-a deschis ochii si sufletul, cand vad lacrimile unui copil orfan, atatea boli necrutatoare; ma simt norocoasa ca o am pe mama langa mine!!

Aveam 25 ani cand m-am casatorit si trecuse deja un an si bebele pe care ni-l doream amandoi nu mai aparea, cu toate ca facusem analize peste analize si totul parea in regula, asa ca ne-am hotarat sa mergem la un control, undeva in afara orasului nostru, la Timisoara (unde auzisem noi ca ar fi mai sigure analizele si tratamentul). Zis si facut, ne planificasem plecarea la sfarsit de saptamana, dar in ziua respectiva am mai cumparat inca un test de sarcina, cu speranta ascunsa ca, de data asta va fi mai norocos.

Nu pot sa ma las provocat de sabloanele generate de cliseele si stereotipiile romanesc-promovate ale prezentei, importantei, indispensabilitatii a tot ceea inseamna femeia – respir, lacrima, intangibil, geneza, plenitudine, supravietuire,… Voi incerca sa creionez, insa, ceea ce s-ar intampla, ceea ce ar inexista, ceea ce ar aduce o viata fara EA – femeia.

Am auzit multe povesti despre iubire si de fiecare data cand aud acest cuvant ceva ma loveste, ceva ma izbeste de un zid rece, de un vid total sau de simpla realitate! Nu am inteles de ce! De ce simt un vid in loc ca sufletul sa imi zambeasca, de ce simt durere in loc ca inima mea sa tresare si sa zburde?
O poveste trista, banala – dureroasa. O familie formata din patru persoane – mama tata si doi frati. Un fiu, cel mare, plecat in strainatate cu familia, celalalt ramas langa parinti. Din nenorocire, cel mic, profitand de viata din plin, moare la 29 de ani, lasand in urma o fetita. Fetita care nu a avut norocul sa fie crescuta de mama ei – de ce?