Carte

Aceste carti ne scot la lumina angoasele: crima, rapire de copii, viol, tortura… Si totusi, tot mai multi dintre noi citesc aceste carti cu nedisimulata placere. Dar ce cautam in aceste carti? Decriptam si facem o selectie.

Cartile pe care le-am scris au pornit intotdeauna de la lucruri pe care am vrut sa mi le clarific. Nu neaparat de la fapte intimplate, dar intotdeuna simtite. E ca atunci cind te trezesti dupa ce ai avut un vis ciudat, in care se amesteca fete cunoscute, locuri prin care ai trecut si le stii bine, amintiri vechi, dar care s-au ordonat intr-un fel neasteptat. Dimineata e apoi tulbure, ramine de peste noapte un zat gros si nelinistitor.

Cind am aflat ce se intimplase, aveam deja de vreo jumatate de ora bagajul facut si ma prega¬tisem sufleteste sa beau urmatoarea bere la terasa de pe plaja. Imposibil sa nu ma fi gindit la cit de bine se potriveste halba cu guler de spuma cu marea alaturi…

Ceea ce pare a fi inceputul unei fulgeratoare istorii de amor, intilnirea dintre Vali si Ramona, aluneca pe nesimtite intr-un fals policier cu implicatii terifiante: personajul principal al acestui roman-confesiune se dovedeste a fi o sexagenara cu veleitati de vampir, care-si retraieste pasiunile cu ajutorul tinerei sale chiriase. Va reusi oare fata tot mai lipsita de viata si energie sa scape din paienjenisul otravit al povestilor din casa doamnei Manea?

„Demonii vantului” este cartea fricilor mele, a umbrelor proprii, de care m-am indepartat. In fiecare an, la 1 noiembrie, cand e ziua mea, imi fac bilantul si ma gandesc daca dorinta cea mai importanta, pe care mi-am pus-o in gand cu un an in urma, s-a implinit. Anul acesta mi-am dorit cu ardoare un singur lucru: sa fiu in stare sa public cea de a opta carte, un roman care ma urmarea de mult. Cat despre opt, ca numar are pentru mine o semnificatie speciala si face parte dintr-o mistica personala.

Pentru Saiyed, un cuvant ca mama era inceputul lumii. Insa nu il stia, fiindca nu il spusese decat in gand. Bonei lui ii zisese Berthe, asa cum ii zicea toata lumea, pe cand dansatoarei aceleia care il acostase la Hatta nu ii spusese nicicum pentru ca nici nu aflase cum o chema. Erau femei prea putine in viata lui ca sa poata imprumuta de la fiecare cate ceva pentru maica sa.

In Dubai, la sfirsitul deceniului unu din mileniul al treilea, Burj Khalifa, cel mai inalt si mai luxos turn din lume, tocmai a fost inaugurat. Recesiunea mondiala se simte ca un vint rece sub usa, dar asta nu tulbura opulenta spectacolului: zece mii de artificii se urca pina sub talpile lui Allah.

Avem niste vieti neinsemnate, obisnuia sa spuna mama mea, peste care a venit un razboi mondial, apoi comunistii care un schimbat un regim si visele ei au ramas neindeplinite. Dar cu toate astea, continua ea, nimeni n-are dreptul sa ne distruga.

Avea treisprezece ani si era o adolescenta rebela. Aparent nu se deosebea de fetele de varsta ei, ii placeau petrecerile, cocheta cu baietii, visa la actorii din filme, avea un caiet in care copia versuri amoroase si un altul in care strangea ganduri romantice si profetii ale cole¬gelor care faceau aidoma, li se spunea oracole.

„Ceea ce surprinde in scrisul lui Stelian Turlea este diversitatea registrelor prozastice. Excelent profesionist, autorul abordeaza specii diferite si subvariante distincte ale aceluiasi gen. Romanul politist si romanul pentru copii (cu deschidere, voita, catre perceptia unui public matur), romanul de dragoste si cel politic-istoric sint abordate si conduse, de fiecare data, pe cite un vector specific.”

Biografia interioara a Iuniei, personajul central al acestei carti, este de fapt propria mea biografie interioara. As risca sa afirm ca Firesc este, in buna masura, un alibi al propriilor mele esecuri, asadar un roman autobiografic. Pe vremea cind il scriam, eram tinar inginer stagiar, iar primele mele experiente, in mediul dur si totodata fascinant al profesiei pe care mi-o alesesem, mi-au dezvaluit o lume noua, despre care trebuia neaparat – si urgent! – depusa marturie.

E noapte. Afara ploua. Eu stau in aceasta camera si privesc pe fereastra. Nu prea am ce vedea, deoarece e, bineinteles, intuneric. Doar constat ca ploua: un fisiit. O ploaie mai mult ipotetica, pe care padurea o absoarbe in intregime. Singurul indiciu, bobitele de apa lovind rar geamul, spargindu-se de el si prelingindu-se apoi incet in jos…

„Romanul e incontinuu hranit – de aici forta lui – cu o sumedenie de observatii din acelea ce dau substanta prozei adevarate si arata ca autorul stie foarte multe despre lumea – din jur si cosmica, exterioara si interioara – in care traieste.” (Valeriu Cristea)

Adevarul este ca n-am chef sa vorbesc cu tine. Nu aici. Nu asa. Ce sa-ti (mai) spun? Adica, mi se da de inteles, ai vrea sa afli de ce scriu (aceasta-i intrebarea!), in ce cred (in ce cred? Cred? Cred cu adevarat in ceva, in cineva, cred macar ca nu cred?), cum scriu…

Ea intra in camin, rugindu-ma sa o astept cinci minute, ca sa se schimbe. Un ianuarie incarcat de zapada, geros. Umblu, din nonconformism, fara caciula si manusi. Ma plimb, dupaind, pe cealalta parte a strazii, cu miinile in buzunarele paltonului si urechile din ce in ce mai inghetate.

Intinderile si fragmentele, infinitezimalul si enormul sint deopotriva stapinite de acest strateg al campaniilor epopeice care, avansind in pasi de haiku, reuseste sa urzeasca o poveste unica, ce subjuga atentia si elibereaza contemplatia. (Chris Tanasescu)

Daca ar fi sa ma privesc la modul serios intr-o oglinda – care, bazandu-ne pe ce spunea vecinul nostru, Socrate, e una din caile veritabile spre cunoastere – as vedea pana departe si as descoperi ca, intr-o existenta anterioara, meseria mea de baza ar fi fost dresura de melci.

Este destul de cald pentru o zi de sfarsit de toamna, drept pentru care ferestrele catorva imobile, in care locuiesc inalti functionari marzi, sunt deschise. Dinauntru razbat voci amestecate intr un cocktail delicios, caruia i se adauga, dupa preferinte – imi dau seama dupa parfumul ce buieste in afara, cand dau sa trec pe sub fereastra – si rotocoale de fum aromat de tigara. Pe deasupra, dupa cate aud, se presara pudra fina de muzica invaluitoare.

Este povestea unei societati terifiante, anchilozata intr-o stratificare sociala inflexibila ce transforma defectele in reguli de functionare. Un narator neobosit basculeaza mecanica tragica implacabila si o contrapune rememorarii unor sarbatori fabuloase din sinul familiei sale, cind fictiunea baleiaza neasteptat, intre comic si sarcastic sau intre parodie si fabula.

Vineri, 30 iulie, la ora 12.00, la Catedrala episcopala „Sfinta Treime” din Baia Mare va avea loc lansarea volumului „Intre viata si carti” de N. Steinhardt, aparut de curind la editura Polirom.

Opere I: „Mari sub pustiuri” de Dumitru Radu Popescu, cu o prefata de Cornel Ungureanu (cronologie de Florea Firan), este cel mai nou titlu aparut in colectia „Opere” a editurii Polirom • Dumitru Radu Popescu este unul dintre cei mai cunoscuti si apreciati prozatori din generatia ’60, distins cu Premiul Academiei Romane si Premiul Uniunii Scriitorilor din Romani.

cand am iesit amandoi
incremeniti
cativa copii se stropeau cu apa la cismeaua din spate
altii asezati in careu
repetau pe rand
poezii

„Lipsita de stridente si visceralitati gratuite, fragilitatea acestor poeme vine dintr-un mixaj foarte bine proportionat de tristete si bucurie; citindu-le, ai impresia ca sub ochii tai se inalta un copil de nisip care la cea mai mica atingere se imprastie, se reface la loc si iar se imprastie – la infinit.”  V. Leac

Miercuri, 23 iunie, la ora 18.00, la Clubul Taranului, Muzeul Taranului Roman, va avea loc lansarea celui mai recent roman al Gabrielei Adamesteanu, „Provizorat”, aparut in colectia „Fiction Ltd.” a editurii Polirom. Prezinta: Carmen Musat si Bogdan-Alexandru Stanescu. Actorii Alexandra Fasola si Alin State vor citi un fragment din roman.

Marianei ii placea sa se laude in fata invatatoarei si a colegilor de clasa cu mami, care sudeaza electric, autogen si chiar sub apa, si cu ziarul Scinteia de acasa, unde scrie despre mami si apare-n poza cu tovarasul Ceausescu cum ii stringe mina cind ii da diploma si medalia.

Mama Anei Maria, Mariana, a fugit din Romania in 1987 si a locuit la Viena douazeci de ani. Cei mai importanti ani din viata ei. O perioada in care, alaturi de fiica ei, a incercat sa-si infrunte destinul si sa lupte cu boala necrutatoare a copilei. O boala cu nume de fiara: Lupus. O viata de om, la sfirsitul careia ramin amintiri si o marturisire facuta intregului univers.