Maestri

Daca ma intreaba cineva cu ce ma ocup, e simplu: sunt arhitect. Am terminat „Ion Mincu” in 2004, am facut un master, un doctorat, am construit cateva case, blocuri, bloculete, cotete. Spun asta, pentru ca realmente imi e greu sa aduc in discutie faptul ca scriu poezii.

Zilnic suntem asaltati, prin mijloacele de comunicare in masa, de tot felul de cazuri in care sunt implicati copii, adolescenti, tineri: sinucideri, consum de droguri si alcool, infractiuni, boli grave pentru care este nevoie de operatii salvatoare, dar extrem de costisitoare. Privim, ascultam, citim, ne minunam, eventual ne facem de citeva ori un semn al crucii grabit si mergem mai departe, vazindu-ne de drumul propriei vieti.

Ce sa si faci in Bistrita daca nu sa colinzi orasul de la dreapta la stinga pina-ti innebunesti picioarele – sa cauti in arhive povesti cu pesti din 1562 sau 1972, sa citesti, sa faci copii luminosi, sa descoperi zona industriala dincolo de calea ferata, sa te uiti la fabricile alea parasite – sa le strabati – sa le fotografiezi – sa le rasucesti – sa le plantezi…

E posibil ca acesta carte sa fi inceput sa se infiripe in momentul in care am ajuns la Bucuresti, la facultate, cu mai bine de zece ani inainte de a sti ca o s-o scriu. Mi-am dat seama, atunci, cat imi lipsesc dealurile din orasul meu natal, cu intinderi nesfarsite de iarba, unde vara infloreau garofite, margarete, clopotei, gura-leului, regina-noptii si atatea alte flori ale caror nume le stiam candva.

Dupa 15 ani de alcoolism, am ajuns, la 29 de ani, in spital cu diagnosticul pancreatita necrotico-hemoragica. M-am trezit intr-o dimineata cu o durere continua, oribila, in zona abdominala; am vomat jumatate de ora tot ce avem in stomac, apoi inca jumatate de ora am vomat aer. Prietena mea a crezut ca sunt doar mahmur si s-a dus la job, sa pregateasca o lansare a unei carti de Marc Levy.

Cu acest roman mi s-a intamplat un lucru de-a dreptul bizar: pana la jumatatea cartii am avut senzatia clara ca scriu eu, insa de la jumatate incolo sentimentul a fost ca textul se scrie singur. Au fost cateva scene pe care le cloceam de mult si pe care as fi vrut sa le introduc la un moment sau altul, insa romanul le-a respins ca pe niste corpuri straine.

Am creionat in „Chipurile”, cu un limbaj verde ca pielea unei vipere – de care simteam ca poezia are nevoie pentru a fi mai usor asimilata – , o lume pe care am cunoscut-o, am iubit-o si-apoi am ajuns s-o detest. O lume fara urma de dumnezeu, unde totul se invarte in jurul banului, unde dragostea si sexul sunt doar moneda de schimb, unde poezia e doar unealta de manipulare si unde omul se simte si e mai presus de orice lege.

De la voci am pornit. Cind am inceput sa scriu „Mireasa cu sosete rosii”, habar n-aveam ca am inceput sa scriu un roman. Imi placea la culme sa le fac (sa le las?) sa vorbeasca pe cele cinci femei, care au devenit personajele primei parti. Sa le dau drumul acestor voci. Sa le urmaresc cu ochii larg inchisi.

N-am prea avut noroc cu cartile de povestiri. Am debutat cu una in 2000, „Cuiburi de visc”, la o editura de buzunar (Outopos), intr-un tiraj mic, cu o coperta oribila (motiv pentru care mi-a si fost rusine s-o si dau altcuiva decit prietenilor). Am mai publicat in 2003 un volum in format electronic, „Sase moduri de a-ti aminti un cal”, la Liternet. Poate si de aici senzatia ca n-am publicat niciodata o carte adevarata de povestiri.

A existat o carte. Numele ei fie de-a viul. O carte care m-a izolat luni intregi in casa, pe care am asteptat-o, pe care am urat-o si de care am fost indragostit in acelasi timp, o carte capricioasa, care nu se lasa incheiata, o carte care atunci cand pleca imi dadea senzatia ca nu se va mai intoarce.

Poate ca intii ar trebui sa raspund la alte intrebari, pentru ca un raspuns ar genera la rindul lui o alta intrebare. La Muzeul Taranului Roman unde a avut loc lansarea romanului „Gluma ruseasca” am fost intrebat daca eu cred, sau daca mai cred, ca literatura poate schimba oamenii. Aveam un bec care imi batea fix in ochi si am raspuns grabit ca da. Apoi am stat sa ma gandesc. In masura in care oamenii vor sa se schimbe, da, literatura poate ajuta. O crusta de indiferenta poate fi sparta doar din interior.

Pentru un scriitor, cartea pe care tocmai a scris-o e si cea mai buna. Desigur, cu trecerea timpului (cu scrierea altor carti) isi va putea da seama ca s-a inselat, sau ca (vai!) a avut dreptate. Judecand astfel, pot spune ca „Apropierea” e cea mai buna carte a mea. Un barbat indragostit cutreiera Europa pe urmele unei femei casatorite, Stapanita si trei prieteni obsedati de poezie, doua femei din Argentina si iubirea lor aproape imposibila – iata tot ce stiam cand am inceput sa scriu „Apropierea”.

Am scris „Cerul din burta” asa cum intr-o dimineata deschizi sifonierul si imbraci rochia cea mai frumoasa. Nu te intrebi daca afara e vremea potrivita, nu-ti pasa daca vei fi discordanta la birou sau in tramvai. Cu flori mari, de vara, vaporoasa sau nu, dreapta sau gen sarafan, e mica ta nebunie care, macar pentru o zi, da pe dinafara. Am scris Cerul… de doua ori pentru o singura carte. Intii din fragmente – plate, fara trucaje literare – ale zilelor in care eram insarcinata. Apoi turnind toate acestea in rescriere fara gen – parte proza, parte poezie – , mizind mai ales pe autenticitate.

Cred ca orice scriitor isi viseaza sa scrie o carte mare – nu neaparat in dimensiuni, ci „mare” in sensul de „cuprinzatoare”. Dupa cum vad eu lucrurile, nu trebuie nici sa fie una care sa contureze un sistem filosofic propriu al autorului, nici sa fie neaparat o fresca a unei epoci. Poate sa fie si asa, si asa. Altceva e important.

Conflictul e sufletul teatrului, literaturii si evolutiei. Fara conflict nimeni n-ar evolua (desi aici ii am in vedere mai ales pe cei capabili de conflict interior). Fara conflict ne-am plictisi de moarte la teatru. Fara vesnicul conflict cu lumea nu s-ar mai naste scriitori si tot asa. Cu toate astea, in viata reala fug cat pot eu de mult de conflict. Sunt capabila de cele mai mari lasitati si compromisuri, ca nu cumva sa supar pe cineva. Si cu toate astea, reusesc destul de des sa supar oamenii.

E un curent acum, dupa 20 de ani de la pirueta de regim, ca occidentalii sa se preocupe de comunism; un regim suficient de sic, in viziunea lor. Un englez de vreo 55 de ani, usor inclinat spre obezitate, m-a privit intr-o zi pe toata suprafata oculara si m-a strapuns cu o intrebare: care e cel mai socant fapt, din punctul meu de vedere, adus de caderea socialismului si de instalarea capitalismului? M-a bagat in cea mai londoneza ceata, facandu-mi mintea sa se invarta ca o manivela de flasneta.

A avut sase frati, si mama le-a murit pe cand fetita Gabrielle Bonheur („fericire“) avea 12 ani. Nu e greu de intuit ce influenta a avut aceasta prima copilarie foarte dura asupra fetei. Tatal pleaca sa munceasca pentru a-si puteaintretine copiii, ea creste la un orfelinat tinut de calugarite, unde invata ocupatii caracteristice femeii acelor vremuri,intre care si croitoria. La 18 ani, pleaca la Paris ca sa devina cantareata de cabaret, dar norocul nu-i suradein aceasta directie. Fara sa fie o frumusete, ba mai curand mi­niona, cu trasaturi dure si forme greu de gasit, Coco areinsa o personalitate puternica, de supravietuitoare, care o face interesanta barbatilor.

Catastrofele istorice ale secolului trecut au facut din multe destine nobile Vai ale Plangerii. Dincolo de nenorocire, exista insa o demnitate morala pe care unele vlastare cu sange albastru nu si-au pierdut-o niciodata. Unul dintre ele este printesa Ileana de Romania, o bruneta cu privire patrunzatoare si frunte inalta, care, dupa ce s-a scaldat in bogatie, a fost obligata sa se reinventeze pe pamant strain.

Cine este misterioasa femeie blonda, cu ochi albastri, pe care Kafka a luat-o drept confidenta? Intr-o epoca a eliberarii moravurilor, a refuzului romantismului, Kafka se indragosteste de o cehoaica frumoasa si pasionala, Milena Jesensk¡. Femeia aceasta a ramas in istorie drept o enigmatica. Ce fel de personalitate putea avea iubita scriitorului? Romanul Ravensbr¼ck, aparut la Editura Humanitas Fiction, restaureaza un personaj complex.

Cu ochii mari si clari, avizi si gravi, cu un par blond si greu, prins intr-un coc, cu o privire de madona inteligenta, Louise von Salomé s-ar fi putut multumi sa straluceasca in saloanele pe care i se permitea sa le frecventeze datorita nasterii sale in aristocratia rusa. Dar cand femeia este inzestrata cu inteligenta, ea cucereste totul.

Psihanaliza este o „ocupatie“ aristocratica, atat prin evolutia sufleteasca pe care o antreneaza in fiecare individ, prin schimbarile „revolutionare“ in felul cum vedem viata si cum functionam, cat si prin calitatea umana si intelectuala a celor care au practicat-ode-a lungul vremii.

In 2005, prestigioasa revista „Foreign Policy” a publicat rezultatul unui studiu asupra celor mai interesanti, cunoscuti si populari intelectuali ai prezentului. Iulia Kristeva era printre primii 50. Criteriile dupa care cititorii revistei au votat au fost in principal prezenta in dezbate­rile publice si influ­en­ta pe care ideile lor o are in mersul general al lucrurilor. Pe locul 48, inaintea unor „monstri sacri“ ai filosofiei sau cerce­ta­­rilor psihologiei actuale…

E in manuale, fiii si fiicele noastre o studiaza cu respect si distanta… scolara. Dar Hortensia Papadat-Bengescu poate da lectii si astazi. Prin intuitia psihologica si prin rabdarea de a-si trai destinul cu mult inainte epocii…