Timp liber
Selectii de carti, filme, teatru, evenimente culturale, interviuri si articole despre maestri care au schimbat lumea pentru totdeauna.
In august 2000, cind am inceput primul roman, am crezut c-a fost o intimplare. N-a fost. Pentru ca nu m-am mai putut opri. Romanul a devenit un reflex al placerii de-a imagina, care m-a contaminat pe viata. O placere simpla, omeneasca, brutala. Nimeni nu ma avertizase dinainte de violenta ei.Cu Pudra, mi se intimpla a treia oara. Tot ce faceam recunosteam, pentru ca mai facusem, desi ma simteam la fel de inocenta ca la prima incercare. E placut sa traiesti a doua oara.
…Confesiunea lui fusese franca, scurta, violenta. Prin urmare, glorioasa. Asa au aflat cu totii ca Boris „al nostru” – Carasiniu strinse mina Ginei –, adorabilul frate mai mare si protector al lui Flaviu pe tot parcursul copilariei si adolescentei lor, cedase nervos in ziua in care a fost chemat la morga sa-si recunoasca tatal. Se dusese in locul mamei, afectata si asa prea mult de agresiunile alcoolice ale unui sot disparind de-acasa, ca si-atunci, cu saptaminile.
„Pudra” evoca un caz cutremurator de revenire la viata. Vlad Carasiniu, un restaurator de arta in virsta de douazeci si sapte de ani, se trezeste, in mijlocul noptii, dintr-o moarte clinica si evadeaza din capela cimitirului, tirindu-se pe strazi pina dimineata, intr-o zbatere chinuitoare de auto-regasire, de reacomodare cu lumea viilor, la nivel fizic si psihologic. Socul „invierii“ ii declanseaza o dureroasa criza de constiinta, in care autoscopia este intreprinsa cu intransigenta de procuror si cu precizie chirurgicala.
Tehnicile sint ilustrate cu numeroase exemple si studii de caz ce pun in evidenta componentele-cheie ale oricarei terapii eficiente: o relatie copil-terapeut bazata pe incredere, o buna comunicare, jocul ca metoda terapeutica, evitarea unei posibile dependente afective a copilului de psihologul sau.
,,Infidelitatea poate fi considerata una dintre cele mai mari provocari ale relatiei de cuplu, dar mai ales a timpurilor noastre. In practica psihoterapeutica, mare parte a pacientilor vin in cabinetul de psihoterapie cu probleme legate de relatia de cuplu, si un procent semnificativ este dedicat celor care se confrunta cu infidelitatea (inseala sau sunt inselati). Astfel ca in timp am inceput sa ofer o atentie aparte acestui fenomen social. Am observat ca din multimea de probleme cu care fiinta umana se confrunta la un moment dat in viata sa, infidelitatea este una dintre cele mai devastatoare si dureroase experiente pe care o poate suporta, si aceasta datorita sentimentului de tradare si a unui profund sentiment de pierdere a increderii rezultat din violarea codului etic al cuplului.’’ Scopul a fost acela de a evidentia una dintre perspectivele asupra acestui fenomen complex.
Curtea Veche Publishing si Muzeul Municipiului Bucuresti va invita la evenimentul de lansare a volumului „Bucurestiul european” de Bogdan Andrei Fezi. Lansarea va avea loc marti, 8 februarie, ora 17.30, in holul central de la parterul Palatului Sutu (B-dul I.C. Bratianu, 2, Bucuresti – Piata Universitatii).
Sa ma intorc la Pauza dintre vene e ca si cand as pleca intr-o calatorie lunga, lunga, la capatul capului meu. Am scris volumul asta in vreo 2 ani, in transe. Eu cand scriu, scriu mult dintr-o data. Adesea mi se intampla sa umplu toate colile albe pe care le am pe masa in acel moment. Cand se termina colile, se termina si poemele. E foarte simplu. Unul din poemele din Pauza imi aduc bine aminte ca l-am scris intr-un bar de pe Lipscani, dupa ce am iesit de la facultate.
Ma mutasem pentru o vreme intr o camera de spital. Ii ingrijeam pielea, lacrimile, ii duceam gesturile pana la capat. Ii sosise varsta in care simtea nevoia sa se sprijine pe intuneric, fara alte lanturi. El nu ma putea vizita acolo. Nu avea voie sa intre. I se scurtasera venele. Baga degetele prin grilaj, asteptand. Se vedeau deja frunzele pe sfarsite, eu deschideam ferestrele si era o liniste noua. Doua dintre femeile bolnave din camera urinau in pat. Zambeau stingherite.
As spune ca fondul obsesional al poemelor Mirunei Vlada e al unui duh romantios de la sfirsitul postmodernismului, in vremea unei libertati juvenile, pusa pe demitizari si contestatii in serie. Si nu e vorba doar de superioritate cinica, ci mai ales de o anume voluptate a deziluzionarii, ce trimite in limbaj impulsurile unei feminitati ce-si clameaza toate libertatile si toate decomplexarile.
Pornind de la date concrete, acest volum despre bani, egalitate, libertate si lacomie demonstreaza ca piata libera nu doar lucreaza in defavoarea oamenilor, ci este si o cale ineficienta de a gestiona economia. Rind pe rind, principiile unei doctrine economice primite de-a gata sint prezentate in contextul istoric al formarii lor, inainte de a deveni de la sine intelese…
Asa ca a trebuit sa ma apuc de scris ca un Ferrari. Ziua scriam pe unde apucam: la munca, in autocar, in tren etc, iar noaptea scriam in pat, visand. La editura tot spuneam ca fac retusuri, dar, de fapt, eu scriam ca apucatul. Emotiile la predare au fost imense. Insa editoarea, doamna Madalina Ghiu, posesoarea unui colosal simt al umorului, m-a sunat entuziasmata peste cateva zile. Eram deja cu cortul in Vama Veche si stateam la coada la clatite – in slip.
Parintii ei cumparasera apartamentul de la tanti Mizi acum treizeci de ani, apoi le luasera in ingrijire pe cele doua batrane refugiate in apartamentul de la doi. Ziceau ca, la cat de chitibusare si aprige sunt surorile, sigur pe una dintre ele o s-o loveasca damblaua. Pe cea ramasa o s-o scoata ei din transee cumva. Intre timp, parintii lui madam Istrate se curatasera si nici ea nu se tinea prea bine. Neamul Istrate carase la etajul doi atatea pastile, vinete, rosii, curmale si antricoate, incat platisera indoit valoarea apartamentului pe care-l asteptau de treizeci de ani.
Tandru pentru ca e greu sa rezisti exuberantei feminitati balcanice. Rece intrucat realitatea se arata a fi vorace si splendid de perversa. Tandru pentru ca un barbat traieste de la o dragoste la alta, indiferent de formele pe care le imbraca pasiunea. Rece intrucat nimic nu e sigur: nici sexul personajelor, nici sexul obiectelor. Nici macar un motan nu este ceea ce pare, ci un birmanez electronic, o camera de filmat spion.Daca exista un Graal romanesc, atunci el se ascunde in mintile tranchilizate ale personajelor. Nimeni nu-si poseda identitatea.
Romanul lui Kafka, „Procesul”, incepe prin arestarea personajului principal. Romanul meu, care este si un omagiu adus lui Kafka, incepe prin punerea in libertate a unui anume Kosef J. despre care nu stim prea bine de ce a fost inchis si daca inchisoarea i-a provocat cu adevarat o mare suferinta. Punerea sa in lebertate insa il obliga la o confruntare teribila cu lumea si cu el insusi, il arunca in multe dileme si ii aduce multe nefericiri si momente de panica.
Intr-o buna dimineata Kosef J. fu eliberat. Mai intii zanganira lanturile de la cele doua lacate care ferecau liftul. Apoi se deschisera usile de la capatul coridorului. In sfirsit, se auzira citeva injuraturi si imediat scirtiitul caruciorului pe care se aduceau tavile cu micul dejun. Abia cind cei doi batrini gardieni trecura pe linga celula lui Kosef J. fara sa se opreasca, acesta din urma isi dadu seama ca se intimpla ceva ciudat.
Acuzat cindva pentru o vina obscura, inchis de ani buni intr-un penitenciar cu misterioase ramificatii subterane, unde se dovedeste un detinut rabdator si constiincios, Kosef J. se trezeste intr-o dimineata eliberat. Fara sa-si fi dorit. Fara sa i se spuna de ce. Fara sa i se explice macar ce presupune „a fi liber”.
Citind confesiunile lui Jerome K. Jerome despre arta de a scrie sau a nu scrie un roman am invatat ca, lucrand la un text, singura intrebare careia trebuie sa-i raspunzi este: oare ce-i va placea cititoarei? Cu alte cuvinte, daca cititoarea va fi multumita, atunci si cititorul va fi. Un ochi atent descopera fara urma de indoiala ca toate marile carti au in miezul lor un plot, o infruntare in care supravietuieste sau moare o eroina.
Culoarea fetei il facea sa semene cu unul dintre oamenii locului. Sangele negru si gros, inghitit cu pofta de pamantul ars de seceta, se scurgea din obraji lasandu-i alburii ca pielea dovlecilor. Barna presara un pumn de nisip pe ceafa mortului invadat de furnici, mormaind cuvintele care trebuiau suflate peste cel care pleaca, asa cum facusera stramosii lor ingropandu se unii pe altii in pustiul stepei. Ii spuse apoi inca o data numele, Culma, pentru ca batranii lor sa-l recunoasca si sa-i faca loc in corturile din nisipurile neinserate.
In anul 1068, istoria Transilvaniei se scria la Chirales. In batalia de pe dealul Cserhalom, pecenegii si cumanii au fost infrinti definitiv, iar printul invingator a devenit Sfantul Ladislau. Cronica pictata de la Viena o aminteste ca pe una dintre bataliile cruciale ale Evului Mediu, iar in poemul care i-a fost dedicat ani mai tirziu Cserhalomul a fost numit piscul victoriei. Unde sint si ce faceau romanii acelor veacuri?
Cei care vor binevoi sa deschida cartea, mai exact sa dea deoparte coperta „Orchestrei portocalii”, vor descoperi pe prima pagina un subtitlu: „Povestiri cu coada”. Sa incepem cu coada, asadar. Mi-am dorit o carte cu coada. Cu coada adevarata, sub forma semnului de carte, un semn de matase sau de piele. Virful sau sa zvicneasca, sa se legene sau sa zaca. Dupa dispozitie. O carte animal, de pus cu botul pe umar pe inserat, de scarmanat intre urechi la cite o pagina, cu ochii in tavan. O carte ciine sau o carte soarece. Cu trup si cu suflet.
Aceasta zi ne-o vom aminti impregnata de aroma piersicilor rostogolindu-se ca niste bile de biliard, turtind cu zemoasele lor trupuri iarba inalta, pe-ale carei varfuri obraznice se sprijinea, facand valuri moi, pledul galben. Darianei ii va fi usor sa invoce mirosul seara de seara, caci acesta va ramane imbibat in tesatura cu care ea isi va acoperi patul. Cu nasul afundat in pledul daruit de el, cu ochii tintind peretele intunecat, isi va aminti intocmai cum piciorul lui a lovit cosul de rachita din colt, facand piersicile sa invadeze voioase terenul de joaca.
Ce poate face o femeie care se teme sa nu il piarda pe barbatul iubit? Cum sa se apere de „orchestra” de trupuri ademenitoare care cinta de jur imprejur? Dar ce va face cind, scaldata in divina lumina a dragostei, sub acest neasteptat urias reflector, va auzi cintind nu imprejur, ci in ea insasi o intreaga orchestra, pe o mie de voci? Carei voci i se va supune?
„Tinuturile sudului” sunt atat tinuturile inconjurate de ape, cat si tinuturile de sub ape. Am scris volumul uitandu-ma ore intregi la culorile unor ape aproape opace. Si, pe masura ce scriam mai mult, cu atat apele aduceau mai multe corpuri si aluviuni, inapoi, la mal.
zilele astea incep cu zilele de altadata:
cineva se asaza pe marginea patului
ma intreaba daca noptile sunt imprimate pe piele,
daca am visat cum ma acopera nisipurile.
[mirosul tau de brad se raspandeste in camera mea.]
Cel mai nelinistitor dintre toate elementele care populeaza viziunile Andrei Rotaru e apa; o buna parte din poemele ei sunt variatiuni pe marginea Lacustrei bacoviene, exprima teroarea in fata lichiditatii ostile, iar existenta personajului liric e marcata de amenintarea permanenta a disolutiei in elementul acvatic, sta sub semnul inecurilor potentiale.
De la Maestrul lui spiritual, J., Paulo stie ca desertul nu este un loc pustiu, ci ascunde sansa unor intalniri neasteptate. Acolo, departe de valtoarea vietii de zi cu zi, se afla un tanar Maestru al Traditiei si un grup de femei razboinice, „Walkiriile”, care cutreiera calare desertul. Iar ele il vor ajuta pe Paulo sa-si implineasca visul.
Scrisul e unul dintre gesturile importante de prietenie pe care mi le fac. E ca o concentrare in vis (adica in nimic concret), din care „decupez” un vers sau mai multe. Scriu putin, nu sunt un habotnic al literaturii, sunt lucruri care merita mai multa atentie decat o pagina goala. Fetita mea, de exemplu.
aproape o vacanta de vara
am cautat prin podul casei
diplomele bunicii
imi spusese
ca si ea a fost premianta la scoala
iar asta chiar nu-mi venea sa cred
Citita in cheie liric-biografica, poezia lui Robert Serban releva un dublu paradox: evoca fara sa nostalgizeze si edifica deconstruind. Forta ei provine dintr-un amestec de ironie sentimentala si memorie necrutatoare, explorate cu luciditatea eului pentru care trecutul nu mai exista, iar viitorul nu conteaza.
Am, cred, sapte ani, stau in bucataria de vara. E seara, iar bunicii s-au dus sa aduca din gradina ultimele lazi cu rosii. Sint singura, stau pe pat si-mi balansez picioarele. Filamentul becului tremura. Nu se aude nimic. Bucataria de vara imi apare limpede, atit de limpede de parca mi-ar cresta ochii.
