Uncategorized

Simptome colective de dezgust, laolaltă cu o stranie adaptare la climatul general bolnav și un scepticism tot mai răspândit. Aceasta e impresia mea când citesc online reacțiile oamenilor la politica de azi. Un fel de depresie colectivă, iritabilitate surdă și senzația de lipsă de perspectivă. Dar iată de ce eu cred că nu ar trebui să cădem pradă acestor senzații.

În 2003, când România a anunțat că va participa la coaliția SUA de invazie a Irakului, Chirac, oponent fervent al ideii de a-l ataca pe Saddam, a spus că România a pierdut o bună ocazie să tacă. E util să medităm din când în când la ocazia de a tăcea, atunci când vrem să ne exprimăm pe niște subiecte complexe, cu multe nuanțe și implicații. Acesta este sfatul meu pentru Magda Vasiliu, femeie cu vizibilitate, care a postat pe Facebook, spațiu public, enormitatea aceasta despre femei și feminism:

Pentru că am mai scris un editorial despre incidentul din 4 februarie de la Muzeul Țăranului Român, reiau acest subiect, de data aceasta pentru a reproduce integral comunicatul de presă dat de regizorul Cristian Mungiu în această privință. Vă recomand să îl citiți și să meditați la ceea ce singurul regizor român laureat cu Palme dOr spune despre această nefericită întâmplare, care ne mânjește peste tot în percepția lumii (și nimănui din oficialii de aici nu pare să îi pese):

Ce legătură au cele trei concepte din titlu, veți întreba. Să vă explic: ieri se proiecta la Muzeul Țăranului Român filmul „120 de bătăi pe minut”, un film despre comunitatea gay din Paris, în anii 90, și ACT UP, grupul de acțiune civică, alcătuit din tineri gay, ce lupta prin acțiuni de stradă și uneori prin acte de vandalism, pentru vizibilitatea comunității gay și a problemelor sale (respectiv accesul la tratamentele antiretrovirale, care erau în etapa de cercetare la acel moment). În timpul proiecției filmului de la Muzeul Țăranului Român (film care a fost premiat la Cannes cu Marele Premiu), un grup de tineri ortodocși, apărători ai valorilor conservatoare, a intrat în sala de proiecție și a început să cânte imnuri religioase cu intenția clară de a boicota proiecția unui film neconform cu valorile lor.

Duduie internetul de vestea că Harvey Winstein le-a hărțuit sexual pe actrițele de la Hollywood. Asia Argento, Ashley Judd, Rose McGowan, Mira Sorvino, Gwyneth Paltrow, Angelina Jolie, Lea Seydoux, Ambra Guterrez, și multe alte femei îl acuză pe producătorul unor succese de film majore, precum „Shakespeare in Love“ sau „Pulp Fiction“, de comportament inadecvat.

Când mai moare câte o personalitate, eventual punându-și singur capăt zilelor, oamenii încep să-și dea cu părerea despre ce avea omul pe suflet, cum trăia, ce necazuri avea și uneori, să-l culpabilizeze pe respectivul pentru că nu a știut să se descurce în viață și a ajuns să îi pună capăt. De curând, doi muzicieni excepționali, Chester Bennington și Chris Cornell s-au sinucis. Un bun motiv pentru a vorbi corect despre acest gest extrem, și de a afla ce unii oameni deprimați ajung să-l facă.

De-a lungul istoriei, politicienii au folosit mesaje pentru a dezumaniza inamicul. I-au convins pe oameni că dușmanii trebuie stârpiți, că sunt ucigași, violatori, sau pur și simplu ființe inferioare, care nu merită să trăiască. Prin asta, poporul era convins să se angajeze în luptă și să elimine dușmanii fără vreo umbră de conștiință sau de regret.

Dacă nu aș fi fost jurnalistă, dacă nu aș scrie pentru acest site și încă vreo câteva, probabil că mi-aș fi închis până acum contul de Facebook. Dar sunt jurnalistă, și scriu pentru ca mesajele mele să ajungă la cât mai multă lume. Astfel că am cont de Facebook și îmi promovez textele pe Facebook tocmai în acest scop: ca să ajungă la public ceea ce scriu. Altfel, Facebook e o pierdere de vreme pentru mine.

Am citit și eu cu îngrijorare despre incidentul de ieri de la Gay Pride din Cluj, când actrița Oana Mardare, a fost ridicată de jandarmi pe motiv de „tulburare și întrerupere a adunării publice“. Am urmărit înregistrarea video a incidentului, ca să nu mă las influențată de ceea ce citeam pe la unul sau altul. Filmarea e o experiență nemediată, și am putut să îmi fac o idee. Trăiască social media.