Ambivalența: Cum apare în copilărie și ne influențează toată viața

Ambivalența este dezvoltată în copilărie, odată cu trecerea de la împărțirea lumii exclusiv în bine și rău. Cât de greu este de menținut și cât de fragilă, aflăm în cele ce urmează.

Citește și:

Gestalt terapia: o soluție pentru anxietate

Mituri despre mindfulness

 

În momentul în care desenăm ceva observăm doar două culori: culoarea neagră a creionului și cea albă a hârtiei. Pe măsură ce desenul prinde contur, observăm că avem posibilitatea de a folosi și alte culori fără de care obiectul desenat nu ar arăta bine.

De fapt, acele culori par a se potrivi într-un anumit loc pe foaie. Sunt invitate de desen să îl coloreze și să îi ofere o nouă aură.

Din anumite puncte de vedere așa este și cu dezvoltarea umană. La naștere, copilul vede doar două culori.

Datorită dezvoltării fiziologice precare și datorită unui psihic nu foarte structurat care nu îi permită să țină minte persoanele, el trăiește orice emoție sub forma unor sentimente fie de bine organic fie de rău organic.

Practic, orice experiență care îi aduce plăcere (supt, căldură îndeajuns, iubire de la mamă etc.)  este percepută ca fiind o îngrijire, o protecție, o salvare de la o posibilă amenințare a vieții sale, iar orice experiență de neajuns (frig, zgomote puternice, lipsa mamei, foame etc.) este percepută ca fiind o amenințare la viața lui.

Datorită faptului că cel mic nu are o putere atât de mare precum cea a adultului de a rezista sentimentelor puternice, el consideră că atât plăcerea cât și durerea vin din afara corpului lui, de la mediul exterior.

Datorită faptului că vorbim de vârsta de până în 3-4 luni, iar copilul nu are încă psihicul foarte bine pus la punct, el nu își poate de seama de faptul că atât lucrurile care îi aduc plăcere cât și cele care îi provoacă neplăcere vin de la aceeași persoană: de la mama. Astfel, el percepe obiectele sau persoanele ca oferind fie plăcere maximă, fie neplăcere maximă.

Această împărțire între bine și rău începe să fie rezolvată odată cu dezvoltarea psihică ce oferă copilului o memorie mai bună.

Având o memorie, el își recunoaște mama și pe cei din jur și încet încet observă faptul că mama, cea care îi provoca neplăcere prin absențele ei sau prin faptul că atunci când îi era foame nu era acolo pentru el, este aceeași care îi oferea alinare și iubire.

Aici este momentul în care binele și răul se îmbină, iar conceptul poartă denumirea de ambivalență.

Ca să poată exista această ambivalență și să fie menținută, copilul trebuie să primească de la cei din jur îndeajuns de multă iubire și dăruire, care de fapt reprezintă hrana sufletului.

În cazuri mai puțin fericite, aceste două lucruri nu vin în cantitate și calitate îndeajuns de mari, iar reminiscențe ale acelei perioade se păstrează.

Acest lucru presupune faptul că persoana trăiește fără probleme majoritatea vieții experimentând ambivalența, însă în situații dificile el se întoarce la acel moment de separare a binelui și a răului.

Aici putem oferi foarte multe exemple, iar majoritatea sunt legate de relația dintre angajați și șefi, de elevi și profesori, de copii și părinți, în general de persoane în relație cu figuri de autoritate.

Putem observa un angajat care își percepe șeful ca fiind foarte bun și grijuliu, iar când acesta are un moment prost și devine nervos pentru puțin timp, el poate fi perceput de același angajat ca fiind „o cu totul și cu totul altă persoană'.

Această împărțire între bun și rău se manifestă deseori în cazurile persoanelor diferite. Putem vedea un elev care simte un profesor ca fiind cel mai rău dintre toți, în timp ce pe altul îl apreciază enorm.

Mama unui copil poate fi cea mai bună persoană de pe lume, însă atunci când este dus de către aceasta la vaccin, ea se transformă în cel mai mare dușman.

O întrebare, care ar trebui să fie în mintea fiecăruia dintre noi în prezent, este: în ce mod suntem manipulați din această perspectivă spre a servi intereselor altor persoane?

 

De Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist în formare

Tel.: 0761.517.763

www.seeberger.ro

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Ambivalența: Cum apare în copilărie și ne influențează toată viața
Ambivalența: Cum apare în copilărie și ne influențează toată viața

Ambivalența este dezvoltată în copilărie, odată cu trecerea de la împărțirea lumii exclusiv în bine și rău. Cât de greu este de menținut și cât de fragilă, aflăm în cele ce urmează.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste