Basmele si rolul lor terapeutic
Stim toti cum sunt zmeul, vrajitoarea, Imparatul Verde, Fat-frumos, Sfanta Vineri, Muma Padurii, fara sa ii fi vazut in realitate? Este interesant cum basmele ne fac cunostinta cu o lume imaginara, dar atat de vie. Aceste figuri cunoscute in copilarie continua sa traiasca in noi si cand crestem, atunci cand sefii par a fi niste capcauni, sotiile uneori niste zane, iar alteori niste vrajitoare etc. Oare de ce?
Ne nastem si crestem intr-o poveste, a familiei noastre. Treptat, pe masura ce traim, se contureaza o alta poveste, unica, cea personala.
Privind basmele putem observa ca urmeaza firul vietii: ne vorbesc despre copilaria eroului, relatiile din familie, conflictele, confruntarile si transformarile acestuia, si finalul, care deseori este fericire pana la adanci batraneti.
Este usor sa ne identificam cu eroii din basme, caci semanam cu ei. De aici deriva rolul terapeutic al basmelor. Caci aceasta identificare psihica ne ajuta sa dam glas unor emotii, trairi greu de exprimat, dar pe care personajele, prin modul in care sunt creionate, le intruchipeaza.
De exemplu, un copil care se simte nedreptatit sau neiubit de mama sa va asculta fascinat basme care povestesc despre eroi oprimati de mame vitrege, va cauta sa afle cum se rezolva conflictul.
Pentru acel copil basmul da glas unor trairi conflictuale din el, in care dragostea si ura fata de mama sunt traite foarte puternic.
Basmul ii poate transmite increderea ca problemele se rezolva, il poate ajuta sa isi dezvolte empatia si fata de mama (cand basmul ne povesteste cum acea mama vitrega a ajuns sa fie rea).
Basmul este o imagine a lumii noastre interioare, in care personajele reflecta modul in care ne percepem pe noi insine si pe ceilalti.
De aceea ele au rol vindecator atunci cand le ascultam, ne ajuta sa nu “ingropam”, sa nu blocam stari afective, ci sa le traim, lasand povestea sa curga in noi.
De Stefania Gubavu, psihoterapeut si lector Fundatia Calea Victoriei
