Calatoreste singura

Autocarul tocmai a plecat. E. si-a pus rucsacul la umbra unui eucalipt. Ea priveste piateta, decoratiunile de pe fatadele albe. La fiecare etapa, simte o bucurie amestecata cu un fior care ii traverseaza inima.

Portugalia este o incantare pe care trebuie sa o savureze singura. „Daca as fi putut, as fi plecat cu o prietena“, ne asigura ea. „Dar in momentul in care a trebuit sa imi iau concediu, nu mai era nimeni dispus sa ma insoteasca.“

La 34 de ani, E. traieste singura. Ea are in vedere un timp in care vrea sa ramana la Bucuresti doar pentru a se plimba pe strazi si a se intalni cu prietenii seara.

„Dar pur si simplu am fost scoasa din minti cand am fost privata de ideea de evadare, sub pretextul ca era necuviincios sau periculos pentru o femeie sa calatoreasca singura. Chiar daca asta nu ma bucura prea tare, mi-am facut bagajele aproape ca un act politic!“

Ea a ales atunci o destinatie „usoara“, unde sa fie „soare, mare si o cultura apropiata de a noastra. Ideea era sa ma simt bine, in ciuda singuratatii, nu sa ma supun la tot felul de provocari suplimentare“.

Spirit de aventura

O alta femeie, o alta calatorie: P., 28 de ani, este o aventuriera. In iunie 2009, a plecat de la Hanoi, din Vietnam, pentru a ajunge la Lhassa, capitala Tibetului, apoi la Calcutta, in India.

Un periplu de 5.000 de kilometri pe urmele exploratoarei Alexandra David-Neel, pe care l-a parcurs pe jos. „Pentru mine este o alegere de viata. Aspir la nomadism, sase luni aici, sase luni in alta parte, cat mai detasata de orice atasament.“

Inca de mica, ne marturiseste ea, a refuzat „parcursul pe care suntem fortati sa il luam, de pe bancile scolii pana la viata de birou“. Ea viseaza la orizonturi indepartate, la spatii mari si deschise si isi si face cunoscute toate mijloacele visului sau: isi publica reportajele si carnetele de calatorie. Dar de ce sa plece singura?

„Pentru ca este cea mai buna metoda de a te face una cu sufletul unei tari. In doi, oamenii indraznesc mult mai putin sa ma abordeze. Singura, depun mai multe eforturi pentru a merge eu spre ei, in limba lor, in obiceiurile lor.“

P., 41 de ani, a incercat sa calatoreasca singura dupa un divort. A fost acum zece ani. „In fuziunea cuplului, sfarsisem prin a uita de mine“, comenteaza ea. „Am simtit nevoia sa plec pentru a ma regasi.“

Dupa un prim sejur in Thailanda, a decis sa isi ia un concediu sabatic „pentru a aprofunda ceea ce doar vizitase la suprafata, pentru a pierde notiunea timpului, reperele educatiei sale si pentru a avansa cat mai mult cu dorintele sale proprii“, din Bali in Laos si in Nepal. Astazi, P. traieste din nou intr-un cuplu, dar nu exclude posibilitatea de a pleca din nou singura.

„Inainte, poate ca nu mi-as fi permis sa imi duc la bun sfarsit proiectele in afara cuplului. Dar calatoria mi-a intarit independenta. Fara indoiala, in acelasi timp m-a invatat sa respect si independenta partenerului meu.“

O experienta initiatica

Pana acum cateva decenii, a calatori singura constituia o provocare masculina. Astazi, o multime dintre femeile care aleg aceasta cale o fac mereu, in ideea de a sfida conventiile pentru a gasi libertatea.

Dar ele se opun, poate, mai putin barbatilor si mai mult unui mod de viata urban, in care simt ca se sufoca. Majoritatea sunt, de altfel, cadre „independente, care se simt in largul lor in cautarea unei forme de autenticitate“.

Pentru multe dintre ele, nu este vorba doar de a-si lua concediu. „In timp ce barbatii sunt, mai degraba, in competitie sportiva si pleaca pentru a se antrena in 4×4 impreuna, femeile calatoresc cu un proiect: sa intalneasca samani, sa ajute o structura umanitara sau sa cumpere materiale, tesaturi.

Pentru cele mai tinere, a pleca la drum are o dimensiune initiatica. Se despart de mediul lor, se aventureaza intr-un loc misterios in care isi asuma anumite riscuri si din care revin mai puternice, cu recunoasterea de sine. Pe aceasta schema se deruleaza ritualurile de trecere in societatile traditionale.“

„Dar, din ce in ce mai mult, spre varsta de 35-40 de ani, femeile se aventureaza in primele lor plecari in singuratate, intr-un moment in care si-au construit deja viata profesionala si amoroasa, in care copiii lor au crescut deja si sunt autonomi.

Este vorba atunci de o pauza pentru a face bilanturi“, continua psihiatrul. Calatoria le permite sa se sustraga de la constrangerile cotidianului si de la privirile celorlalti. Ele isi gasesc sentimentul de libertate, chiar de atotputernicie, precum acela din copilarie. Aflate in alte parti, ele recreeaza un fel de arie de joc, in care isi vor redefini persoana proprie si vor face alegeri noi.

O criza existentiala

Toate cele trei amice ale noastre vorbesc despre maturitate si evoca „sentimentul unui inainte si al unui dupa“, de a fi putut sa faca niste schimbari importante.

Dar cu pretul unor episoade penibile, in dezordinea singuratatii si in valsul demonilor interiori. „Suportam cu greu intrebarile oamenilor, acelea de tipul «ce face o tanara ca tine singura in vacanta?», pline de compasiune sau de punere in garda.

Cateodata, era atat de dureros, incat preferam sa mananc un sandvis din mers decat sa suport un nou comentariu pe terasa unei cafenele.“

Fara aceasta singuratate oferita ochilor unei culturi care se mira, fara acele ore lungi de dialog cu sine insasi, E. crede ca ar fi ratat o ocazie de a reflecta la „ceea ce trebuia sa indeplinesc pentru a ma simti implinita, cu sau fara un barbat alaturi de mine“.

Pe langa angoasele existentiale, trebuie sa avem in vedere si frica de agresiune. „Ideea de viol face parte, in mod indubitabil, din imaginarul feminin“, afirma P. „Dar de ce ar fi mai multe riscuri in strainatate decat in propria tara?“

Tanara a fost totusi agresata atunci cand calatorea de una singura in alta tara. „Dar acest lucru mi s-ar fi putut intampla oriunde altundeva! Acolo am facut cunostinta cu toate masurile instinctului de supravietuire. M-am ridicat, mi-am luat lucrurile, in timp ce ii amenintam pe barbatii care ma inconjurau, si am plecat. Am avut noroc, dar in acelasi timp mi-am si luat masuri de precautie, invatand o tehnica de lupta.“

Nu i-a fost niciodata frica? „Ba da, desigur! Am avut momente de panica, in care ma incovrigam de plans! Dar am dezvoltat un anume fatalism: daca viata mea trebuia sa se afarseasca acolo, atunci asta era! Asteptand asta, refuz sa fiu limitata de frica. Prefer sa o cunosc si sa o traversez. Este frica de frica cea care ne impiedica sa avansam.“

Exploratoarele unei lumi noi

Putem sa pretextam tot felul de lucruri care ne sperie pentru a nu ne pune fata in fata cu necunoscutul: boli, insecte, atentate… Aceste frici convenite ascund adesea temeri mult mai profunde… Teama de abandon, de cadere sau de moarte… Dar nu avem decat o viata. Merita efortul sa ne depasim fricile pentru a vedea dincolo de granite!

P. a fost incantata „de descoperirea ca nu suntem niciodata singuri, datorita a tot ceea ce trece printr-un gest, datorita incredibilei fraternitati a celor care ne ofera un bol de orez sau o rogojina pentru noapte“.

In incercarile pe care le-a infruntat, ea spune ca, putin cate putin, a reusit sa discearna esentialul de accesoriu, si ca a descoperit ca exista in ea o forta de care nu se credea capabila. Mai bine inca: „am fost in contact cu o lume interioara care se dezvaluie atunci cand ramanem nemiscati sa contemplam un peisaj, sa ascultam freamatul unei frunze… si le-am adus pe toate aici“.

P. este foarte dezamagita sa auda mereu aceasi fraza: „Mi-ar placea si mie atat de mult sa calatoresc in acest fel, intr-o zi!“. „De fiecare data, raspund: «Nu tine decat de voi sa faceti asta. Totusi, nu e ca si cand as fi fost pe Luna!». Daca in minte va rasuna deja o fraza de genul „da, dar…“, nu va lasati prada acesteia, ci urmati-o, vedeti unde va duce.