Calitatile celor mai putin vorbareti

A fi introvertit difera de a fi timid, caci primii prefera o stimulare exterioara mai mica, pe cand timizii se tem de judecata celorlalti. Cei mai putin vorbareti au o serie de calitati din care putem invata.

 

Cunoastere de sine

Persoanele mai tacute isi aleg cu grija vorbele si iau decizii mai bune, intrucat isi rezerva suficient timp pentru analiza propriilor ganduri, nevoi, dorinte.

O persoana mai tacuta va sti sa filtreze informatiile pe care le primeste si va interveni intr-o conversatie cand raspunsul este formulat atent.

Fiind mereu atenti la propriile semnale si dispozitie, ei vor sti mai bine si ce situatii sa caute si pe care sa le evite.

Daca un extrovert socializeaza usor si constant cu toata lumea, o persoana mai tacuta va alege mai bine oamenii cu care se inconjoara.

In plus, tacerea este benefica pentru creier, intrucat si acesta are nevoie de pauze binemeritate, avand in vedere ritmul alert in care traim.

Asadar, o persoana mai tacuta poate fi un rezervor de energie si calm psihic si o companie extrem de placuta.

 

Deschidere catre ceilalti

Persoanele care vorbesc mai putin sunt, in primul rand foarte buni observatori. Obisnuiti sa nu intervina in exces in conversatii, vor fi foarte atenti la cei din jurul lor.

Au o puternica sete de cunoastere si in niciun caz nu sunt antisociali. In mod exceptional, mare parte dintre aceste persoane evita judecatile. Din contra, ei sunt capabili de o mai mare empatie decat extrovertii.

Daca o astfel de persoana neimplicandu-se foarte tare poate lasa impresia ca nu se simte in largul ei, este o iluzie. Nu toti simtim nevoia exteriorizarii in exces si putem aprecia compania altora si altfel decat in mod exploziv sau… verbalizat.

Astfel de persoane sunt mai inclinate sa intre in vorba cu cei retrasi, cu cei care par stingheri.

Pentru ca spiritul lor de observatie le va atrage atentia cand exista un disconfort si, empatizand, vor veni in intampinarea celuilalt.

 

Foto: 123rf.com

 

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Calitatile celor mai putin vorbareti
Calitatile celor mai putin vorbareti

A fi introvertit difera de a fi timid, caci primii prefera o stimulare exterioara mai mica, pe cand timizii se tem de judecata celorlalti. Cei mai putin vorbareti au o serie de calitati din care putem invata.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste