Care este rolul pe care îl are plictiseala în viața noastră

Că ne plictisim singuri acasă, la birou sau în cuplu, important e să vedem ce ne transmite această senzație și cum o putem folosi în favoarea noastră. Detalii despre plictiseală la Miruna Stănculescu, psihoterapeut.

 

De ce fugim de plictiseală și, din start, îi punem o etichetă negativă?

Miruna Stănculescu: Atunci când vine vorba de condiția umană, plictiseala este universal valabilă. Oricare dintre noi va suferi de plictiseală. De ce are etichetă negativă?

Cantitatea de plictiseală experimentată este un predictor eficient pentru tendința spre însingurare, furie, tristețe sau anxietate. Nu degeaba Kierkegaard o numea „rădăcina tututor relelor.

Eticheta negativă este suficient de puternică, încât să ne motiveze să punem în practică diverse comportamente pentru a scăpa de disconfortul generat de ea.

La capătul dramatic al manifestărilor se află oamenii plictisiți cronic, care ajung la alcoolism, consum de droguri sau jocuri de noroc pentru a-și alina plictiseala. Dar ce e plictiseala, până la urmă?

O să încep cu partea cunoscută, cea emoțională, cum se simte plictiseala, adică. Emoția cea mai comună este frustrarea. Pentru că plictiseala presupune existența unui anumit nivel de energie.

Citește și:

Cum ne putem îmbunătăți imaginea corporală

Ambivalența: Cum apare în copilărie și ne influențează toată viața

Este, de altfel, și una dintre diferențele dintre plictiseală și relaxare. Plictiseala presupune că ai un anumit nivel de energie, dar nu identifici ce anume ai putea face cu ea.

„Nu am ce face, este una dintre verbalizările comune în cazul plictiselii. Relaxarea presupune, și ea, că nu ai ce face, dar, de vreme ce nici energie nu ai, nu-ți pasă.

Din acest motiv, relaxarea se lasă cu odihnă, iar plictiseala cu frustrare, chiar furie uneori, și doar ocazional cu letargie (de regulă, atunci când mă simt obligat să stau undeva unde mă plictisesc).

O altă diferență este sursa. Dacă la relaxare sursa sunt eu (am nevoie de odihnă), la plictiseală vinovatul, aparent, este mediul. „Nu găsesc nimic de făcut sau „nu mă interesează nimic din ce se petrece.

Adevărul este pe undeva la mijloc. În sensul că „vinovatul este în ograda proprie, plictiseala fiind generată de un deficit de atenție. Mediul poate contribui, și el, la plictiseală, dar indirect.

Ideea este că, dacă ne aflăm într-un mediu încărcat de stimuli egali în intensitate, atenția va avea o problemă de focus.

De exemplu, dacă ascultăm un vorbitor pe un fond sonor egal în intensitate, nu ne vom putea ține atenția trează asupra vorbitorului și nici nu vom realiza că fondul sonor ne împiedică să fim atenți.

Concluzia va fi, cel mai probabil, că ceea ce spunea omul era neinteresant, deci plictisitor. Mai avem de adăugat că plicitiseala se poate manifesta cu somnolență (da, da, ce pățești și tu când simți că „îți cad ochii în gură pe la vreo ședință) sau cu agitație (adică starea aia în care îți aștepți nevasta să fie gata pentru petrecere).

Dincolo de mecanismele comune pentru noi toți, este la fel de clar că abilitatea de a ne plictisi sau nu, diferă de la o persoană la alta.

Unele voci susțin că diferența este legată de înclinația către căutarea noului, adică curiozitatea și creativitatea. De unde și concluzia: curiozitatea o fi omorât ea pisica, dar omoară și plictiseala.

Altele susțin că timpul rămas nealocat activităților strict necesare vieții, ar fi și el un factor. Ceea ce explică expresia „nu am cu ce îmi omorî timpul. Pare că avem și o dovadă care le îmbină pe ambele.

Există comunități în Botswana și Namibia care trăiesc în zone unde atenția și curiozitatea sunt un factor de supraviețuire și în care oamenii sunt suficient de săraci, încât să aibă ce face tot timpul.

Nu e de mirare că vocabularul lor nu are un cuvânt care desemnează plictiseala. Concluzionând cu o notă de umor: dacă te plictisești, vestea bună e că ai timp; vestea proastă e că ești destul de bogat, încât să nu ai ce face cu el.

 

Poate avea plictiseala un rol pozitiv?

M.S.: Evoluționist vorbind, toate mecanismele noastre interioare sunt menite să ne ajute, nu să ne încurce. Mie îmi place să spun că pe noi, oamenii, nu emoțiile sau sentimentele ne omoară, ci comportamentele pe care le punem în practică pentru a ne feri de ele.

Gândind așa, înseamnă că, pentru a descoperi utilitatea plictiselii, e necesar să facem două lucruri. Primul: să nu mai fugim de ea, ci să îi ascultăm povestea.

Apoi, să ne asumăm responsabilitatea pentru trăirea în sine, adică să nu mai dăm vina pe mediu. Să încep cu ascultarea poveștii, cea pe care ne-o spunem despre realitate.

Puțini dintre noi conștientizează că ne spun o poveste subiectivă despre realitatea obiectivă, poveste numită „dialog interior. Realitatea obiectivă ne bombardează cu stimuli.

Mintea noastră prelucrează stimulii sub forma unei povești. Emoțiile și sentimentele sunt o consecință a acestei povești. Iar comportamentele, o punere în practică a emoțiilor. Cum se aplică asta concret, la plictiseală?

Păi, să spunem că sunt blocat în trafic. Stau în mașină, merg ca melcul. Sunt nestimulat, deci mă plictisesc. Pot să îmi spun că trăiesc într-un „oraș de rahat, în care nimănui nu-i pasă, înconjurat de șoferi nedisciplinați.

Caz în care, cel mai probabil, o să mă înfurii, o să conduc agresiv și o să-i beștelesc pe colegii de suferință. Pot să îmi spun că sunt prizonierul unei vieți pe care o pierd blocat în lucruri inutile și triste și, implicit, să fiu trist și să ajung acasă să mă consolez la televizor, pe canapea cu o bere (sau mai multe).

Sau pot să îmi spun că aleg să lucrez unde lucrez și să trăiesc în București, iar asta vine la pachet cu trafic și să mă gândesc ce pot face util cu timpul petrecut acolo.

Caz în care, probabil, îmi sun prietenii sau ascult audio-book-uri, încercând să îmi fac „șederea cât mai plăcută. Așa că, poate următoarea dată când ești captiv în trafic, îți asculți dialogul interior și te întrebi dacă te ajută să rezolvi problema sau îți creează altele.

Până la urmă, plictiseala este doar un semnal că nu mă simt stimulat suficient. Altfel spus, e momentul să îmi pun în practică antidotul cu care am fost echipat, sub forma unui cocteil preparat (în părți egale) din curiozitate și creativitate.

Eu cred că dacă noi, oamenii, nu ne-am fi plictisit, mult din tehnologia sau arta care astăzi ne ușurează sau înfrumusețează viața, nu ar fi existat.

 

Când capătă plictiseala conotații cu adevărat negative, distructive pentru sine și pentru cei din jur?

M.S.: Atunci când nu îmi asum responsabilitatea pentru ea și adopt rolul de victimă. Cum funcționează? Când dau vina pe altceva sau altcineva, dau responsabilitatea (adică nu sunt eu în culpă), însă dau și controlul.

În cazul plictiselii, dacă dau vina pe mediu, pe partenerul de cuplu sau pe grupul meu de prieteni, atunci schimbarea pare că are nevoie să vină tot din afara mea.

Asta mă face să ajung rapid la sentimentul de neajutorare și de lipsă de control al propriei stări (sau vieți). De aici și până la a pune în practică diverse comportamente de compensare, distructive pentru mine sau pentru ceilalți, mai am doar un pas.

 

Ce ne transmite plictiseala la serviciu? Ce lecții să învățăm și ce e de făcut?

M.S.: Las acum să vorbească fostul om de resurse umane din mine. Plictiseala profesională are trei mari surse.

(1) Nepotrivirea de caracter – adică, mai serios spus, neintegrarea omului în mediul organizațional. Omul nu își găsește locul pentru că organizația îi oferă un mediu opus celui cu care este compatibil. Pentru că nu se regăsește, omul încetează să se mai implice, devine indiferent, blazat și plictisit.

(2) Invizibilitatea, respectiv folosirea angajatului sub competențele și capacitățile sale. De vreme ce primește doar muncă pe care o simte nesemnificativă, în raport cu ce are de oferit, omul se simte invizibil și inutil pentru organizație, neapreciat. Devine inutil să se mai implice. Aici, plicitiseala este însoțită deseori de un sentiment de nonvaloare și de depresie.

(3) Încarcerarea – adică lipsa de oportunități de creștere și dezvoltare. Angajatul se simte „încarcerat în rutina de zi cu zi, fără vreo soluție concretă de ieșire din situație. Devine plictisit, lipsit de creativitate și frustrat.

Ce avem de învățat? Primul lucru ar fi să realizăm că nu numai organizația ne alege pe noi, ci și noi o alegem pe ea. Și că, dacă simt că m-am plictisit într-un post, am de făcut două lucruri.

Primul: să îmi asum responsabilitatea pentru plictiseala mea. O fi ea organizația de vină, dar, dacă eu mă plicitisesc, atunci eu am o problemă și (implicit) responsabilitatea să o rezolv.

Dacă accept că am o problemă, atunci mă deschid spre căutarea de soluții. În interiorul organizației sau în afara ei. Și îmi fac un plan concret de acțiune.

Nu vreți să știți câți angajați cred că e de datoria organizației să se „prindă că sunt nefericiți. Într-o lume ideală, ar fi frumos să fie așa, dar în cea în care trăim (fie ea organizațională sau de orice alt fel), avem nevoie să ne asigurăm că semnalăm problema, însoțită de o propunere de soluție.

Asta nu înseamnă automat că soluția mea va fi acceptată și nici măcar că voi primi o contrapropunere, dar chiar și așa tot obțin o informație. Aceea că am nevoie să fac un pas în afara organizației.

 

Ce ne transmite plictiseala în cuplu? Poate fi distructivă?

M.S.: Asta e o discuție spinoasă… În viață, fiecare dintre noi își găsește echilibrul între predictibilitate și siguranță (pe de-o parte) și aventură și noutate (pe de altă parte).

Și să-mi spuneți voi că, de la un moment dat, nu se bat chestiile astea cap în cap în cuplu! Că nu ne dorim noi să ne cunoaștem la perfecție partenerul, în timp ce ne surprinde în fiecare zi!

Spun „la un moment dat, pentru că la începutul unei relații nu ne cunoaștem și, de vreme ce miza nu-i prea mare, balanța se înclină de partea aventurii și noutății.

Pe măsură ce relația evoluează, timpul trece și investiția mea emoțională devine semnificativă, instinctul începe să tragă și de celălalt taler al balanței și vrea garanțiile derivate din predictibilitate și siguranță.

Și, uite așa, vine o vreme când declarația „ești perfect(ă), să nu te schimbi vreodată, devine „la naiba, o să mă mai surprindă vreodată?. Prea multă predictibilitate poate duce la indiferență. Ce este de făcut? Aceiași pași…

Asumarea responsabilității: mulți dintre noi suntem tributari himerei numite „suflet-pereche. Povestea spune că trebuie doar să-l găsim, apoi lucrurile merg ca unse.

Ei bine, vestea proastă e că dragostea e (vorba filozofului) „ceea ce rămâne după ce ai terminat să te îndrăgostești. O relație de lungă durată, funcțională, are nevoie de investiție, de efort. De primii ani ai relației se ocupă hormonii.

Apoi devine management. Există o linie foarte fină între o relație bună care a dat de greu și una proastă în care am stat prea mult. Și linia asta o pot trage doar partenerii de relație, fiecare pentru el.

Dacă este o relație bună care a dat de greul plictiselii, atunci fiecare partener are nevoie să se întrebe ce a făcut pentru a întreține curiozitatea și interesul partenerului de relație. Și ce poate face pe viitor.

 

Lăsăm copiii să se plictisească sau îi menținem constant activi?

M.S.: Ne creștem copiii într-o bulă, la adăpost de orice emoție sau interacțiune considerată ca fiind negativă. Aici se încadrează și plictiseala, care a ajuns să fie un soi de sperietoare parentală.

De cele mai multe ori, e percepută ca o dovadă a incompetenței parentale. Alteori, ca o dovadă a unei probleme a copilului. Dacă nu ne asumăm responsabilitatea pentru ea, plictiseala ajunge să fie percepută ca un vid, ca o absență.

Un fel de regat în care domnește nimicul (împreună cu nimeni) – nimic de făcut, nimic de învățat, nimeni de văzut sau de cunoscut.

Ajungem să ne temem de ea și să ne angrenăm copiii într-un iureș de hiperactivitate, că doar nu i-om lăsa să se plicitească, Doamne iartă-mă! Engleză, balet, tenis, școală…

Și când nimic din toate astea nu se întâmplă, îl „mufezi la tabletă, că doar nu l-oi lăsa să se uite în gol! Ce nu știm deseori, e că uitatul ăla în gol stimulează creativitatea, imaginația și îl împinge din spate pe copil să se conecteze la propria persoană și la mediu în alt fel decât cel cu care este obișnuit.

Versiunile noastre mai bune stau (din păcăte sau din fericire, cum doriți) în spatele disconfortului. Versiunile mai creative și mai interactive ale copiilor noștri se află (printre altele) și în spatele disconfortului derivat din plictiseală, care îl va împinge finalmente să se conecteze la mediu și la propria persoană înarmat cu creativitate și imaginație.

Și, da, dacă faceți pasul ăsta, vopsiți pereții cu lavabilă rezistentă la carioci (o alternativă mai bună decât cea cu ioni de argint).

Un mediu care să încurajeze creativitatea și imaginația, ca antidot al plictiselii, e mult mai important decât unul antiseptic (care descurajează anticorpii).

 

Miruna Stănculescu este psihoterapeut, psihoterapie cognitiv-comportamentală și hipnoterapie, terapie@mirunastanculescu.ro, www.mirunastanculescu.ro

 

Foto: Shutterstock

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Care este rolul pe care îl are plictiseala în viața noastră
Care este rolul pe care îl are plictiseala în viața noastră

Că ne plictisim singuri acasă, la birou sau în cuplu, important e să vedem ce ne transmite această senzație și cum o putem folosi în favoarea noastră. Detalii despre plictiseală la Miruna Stănculescu, psihoterapeut.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste