Ce ascunde hoarding-ul sau acumularea de obiecte
Poate ai văzut filme sau documentare despre oameni cu casele ticsite de obiecte, pe care nu sunt dispuși să le arunce, deși sunt inutile și ocupă aproape toată locuința. Fenomenul este extrem de serios și nu doar ceva ce vezi la televizor. Detalii de la psihologul Roxana Arion.
Ce este hoarding-ul sau adunarea de obiecte în exces?
Roxana Arion: Hoarding-ul (tezaurizarea) sau sindromul lui Diogene este o tulburare psihică mai puțin cunoscută, întâlnită în principal la oamenii în vârstă, și mai puțin studiată.
Denumirea sindromului este însă destul de improprie, având în vedere că filozoful grec Diogene a dus o viață ascetică, fără să existe date care să indice că se neglija pe sine.
Citește și:
7 metode de a sparge gheața într-o conversație
7 moduri de a depăși eficient un eșec
Acest sindrom se alătură celor câteva dintre cele mai ciudate și rar întâlnite boli mintale: sindromul Stockolm, sindromul Lima, sindromul Stendhal, sindromul Ierusalim, sindromul Capgras, sindromul Peter Pan și desigur că am putea continua enumerarea.
În limba engleză, to hoard este un termen care se referă la animalele care adună rezerve de hrană pentru iarnă. După cercetările unui biolog, Tom Waite, din cadrul Universității Columbus (Ohio), gaița cenușie din regiunile arctice deține supremația în ceea ce privește cantitatea uriașă de hrană pe care o strânge pentru iernile lungi și întunecate.
Și ursul negru din Europa și Asia își construiește un adăpost înainte de sezonul împerecherii. Se pare că masculii care au cele mai mari rezerve de hrană au și cele mai mari șanse să găsească o femelă.
Însă singurii care recurg la stocuri exagerate, mult peste ceea ce le este necesar, sunt oamenii. Cei care suferă de acest sindrom au mania de a depozita în casă sute și mii de obiecte.
Pe de altă parte, se estimează că 2 până la 3% din populația globului suferă de hoarding, ce poate fi definit ca achiziționarea precum și imposibilitatea de a renunța la un mare număr de posesiuni și de informații care par inutile și fără valoare.
Spațiul vital devine, odată cu trecerea timpului, atât de aglomerat, încât nu mai poate fi utilizat în scopul pentru care a fost construit inițial.
Oamenii afectați nu-și mai pot folosi locuința, încăperile și, odată cu trecerea timpului, nici măcar obiectele destinate activităților zilnice: masa, patul.
Cercul de prieteni se restrânge, din neputința de a nu mai avea unde să-i primească, nu-și mai găsesc facturile pe care erau nevoiți să le achite, iar prin dezorganizare devin disfuncționali, disfuncționalitate reflectată și mai evident în cazul unui loc de muncă.
Astfel, cu timpul, crește gradul de extenuare psihică, se instalează depresia, devin neglijenți cu ei înșiși, instalându-se achizițiile compulsive și colecționarea gratuită.
Ce le determină pe aceste persoane să acumuleze în exces?
R.A.: Incapacitatea de a renunța la lucrurile inutile și acumularea de obiecte în exces pot indica, pe diferite niveluri, diverse afecțiuni psihologice.
Sau determinismul lor poate avea la bază o serie de factori externi, în funcție de istoricul personal de viață. De cele mai multe ori, acumulează obiecte în exces cei care, în copilărie, nu au avut un domiciliu fix, nu au avut jucării proprii, cameră proprie, prieteni, cei care au avut o copilărie chinuită, care în prima parte a vieții au fost mereu pe drumuri (adopție, internat, părinți care călătoreau tot timpul, mutare de la o casă la alta din pricina divorțului părinților, abandon), astfel încât trăiesc adesea sentimentul că și-au ratat tinerețea.
Obiectele și stabilitatea pe care acestea o reprezintă le dau impresia că-și capătă o parte din fericirea care le-a lipsit întotdeauna.
De asemenea, mai putem vorbi de adulți cu părinți abuzivi, care au fost abandonați, neglijați, dezvoltând logica prin care lucrurile acumulate nu-i vor părăsi niciodată;
de cei care au avut o viață tristă și care se agață de frânturi de fericire; ori de cei care au fost abuzați în copilărie, au preluat prin observație un tipar comportamental al mediului în care au trăit având părinți iresponsabili, alcoolici, drogați, cu tendința de a acumula lucruri.
Și, nu neapărat în ultimul rând, un alt factor ce duce la apariția tezaurizării este travaliul de doliu neîncheiat, când persoanele dispărute ar putea fi înlocuite de unele obiecte, pe care cei rămași în viață ar vrea să le îngrijească în continuare, fiind ținute sub cheie, protejate.
Cum se manifestă hoarding-ul comportamental, emoțional și la nivel de gânduri?
R.A.: De regulă, hoarding-ul este ținut secret. Ceea ce determină acumularea de obiecte e o dorință primară, a cărei origine se află, probabil, în zonele subcorticale și limbice ale creierului.
Oamenii folosesc cortexul prefrontal (regiune a creierului responsabilă cu deciziile și organizarea informațiilor) pentru a determina cantitatea de „rezerve“ de care au nevoie pentru a supraviețui.
În cazul sindromului, dorința firească de adaptare la mediu ar fi, așadar, dereglată. În plan emoțional discutăm de frică, ambalată sub forma temerilor și angoaselor:
a temerilor de a nu trece prin viață drept un fiu risipitor, de a nu fi asociat cu ceea ce se găsește în coșul de gunoi, temeri de a se gândi la viața lor, temeri legate de războaie, catastrofe, temeri legate de vidul interior, de moarte etc.
Majoritatea gândurilor este legată de deținerea controlului: „eu sunt cel care deține controlul“, „trebuie să-i protejez pe alții, să le ofer ceva“, așa că preferă să nu schimbe nimic, ca să nu se confrunte cu realitatea.
Care sunt scuzele după care se ascund?
R.A.: Deși păstrează în secret comportamentul, de cele mai multe ori destăinuirea este împărtășită cu prudență, având scuze comune legate de:
atașamentul emoțional față de lucruri care le amintesc de o perioadă importantă din viața lor, valoarea sentimentală, valoarea estetică (obiectul este considerat frumos sau atrăgător), teama de a nu pierde bani, faptul că obiectele ar putea deveni valoroase într-o zi.
Cum e să trăiești alături de o astfel de persoană?
R.A.: Într-un fel, în mod tacit, ți-ai exprimat acordul să trăiești în dezordine și murdărie și nu există granițe ale conviețuirii într-un climat familial propice dezvoltării armonioase.
De aceea, unii membri ai familiei se îmbolnăvesc fizic (ulcere, creșteri excesive în greutate, crize de plâns, amenințări cu divorțul) și, apoi, după îndelungă răbdare și speranță într-o ameliorare, se văd obligați să ia o decizie iremediabilă.
De cele mai multe ori, partenerul ia decizia separării cuplului. Rari sunt subiecții care acceptă concesii în favoarea celuilalt, chiar dacă pretind că-l iubesc.
Sunt conștienți că-și fac partenerii, frații sau părinții să sufere (știu că aceștia au nevoie să trăiască într-un loc curat și spațios), dar nu sunt dispuși spre schimbare, întrucât ei nu se consideră în disfuncționalitate.
Ce greșeli pot face apropiații astfel încât să încurajeze hoarding-ul?
R.A.: Orice sistem prezintă granițe, iar acest lucru este valabil și în sistemul familial. Fiecare dintre noi are nevoie de un spațiu personal. Iar acest spațiu se negociază și e de preferat să se și respecte.
De aici, posibilele greșeli întreținute de apropiați, prin abordarea și acceptarea unei comunicări submisive („bine, cum spui tu“) sau prin abordarea unei comunicări pasiv agresive („bine că știi tu mai bine“).
În familie nu există dependență și nici independență, funcțională este interdependența, de aceea este importantă delimitarea granițelor.
Atunci când alegem să conviețuim în cadrul unor granițe rigide caracterizate printr-o comunicare liminară („Ce faci? Ești bine?“ – „Da“), comunicarea cu exteriorul are un grad scăzut de permeabilitate.
Un astfel de climat are ca avantaj autoindependența, însă fiecare își trăiește izolat realitatea, având ca dezavantaj lipsa de afecțiune.
Cum o graniță difuză, cu o permeabilitate exagerată, merge „de-a valma“, membrii familiei nu sunt singuri niciodată, și asta poate avea ca dezavantaje lipsa intimității emoționale, nerespectarea regulilor, imposibilitatea selectării informațiilor și dependența de alții. Greșelile făcute pot fi întreținute tocmai de aceste abordări și delimitări.
Care este comportamentul corect?
R.A.: Putem încadra hoarding-ul la polul opus al tulburării obsesiv-compulsive. Dacă luăm în calcul compulsia ca element comun al persoanelor suferinde, pe de o parte, de a acumula, iar de cealaltă parte, de a verifica și de a ține totul într-o anumită ordine, comportamentul corect e cel de mijloc, echilibrat.
De aceea, este de preferat ca membrii familiei să aibă o comunicare asertivă („știu ce vreau, ce nu vreau și ce-mi doresc“) și totodată „negociez“ delimitarea unei granițe clare, cu un nivel optim de semipermeabilitate.
Cu toții vor dezvolta deschiderea de a selecta informațiile și, implicit, nevoile, vor respecta regulile de conviețuire, învățând să respecte intimitatea fiecăruia și să funcționeze liber.
O soluție ar fi ca fiecare partener să-și rezerve o parte din casă, iar părțile comune (dormitorul, intrarea principală) să fie decorate și mobilate de comun acord.
Ori partenerul să-și păstreze o cameră din locuință, a lui și numai lui, goală și luminoasă, astfel încât celălalt să se simtă îndemnat să-și transforme spațiul după model.
Cum își poate controla comportamentul o persoană care suferă de hoarding?
R.A.: Controlarea comportamentului se traduce, în prima etapă, prin acceptarea disfuncționalității și, ulterior, prin gestionarea ei.
Așadar, acceptarea este cea care deschide calea spre identificarea soluțiilor și apoi spre un comportament funcțional. Probabil că mulți oameni continuă să trăiască într-o casă care, cândva, adăpostea patru, cinci sau șase persoane și ei păstrează toate obiectele din interior, ca și cum ar rămâne agățați de trecut.
Însă e de preferat ca spațiul în care locuim să fie adecvat nevoilor noastre. O locuință plăcută contribuie la creșterea calității vieții și, cu cât o eliberăm, cu atât realizăm că avem nevoie în amintirile noastre de mai puține obiecte și de mai multă prezență emoțională.
Roxana Arion este psiholog clinician specialist, psihoterapeut, tel.: 0768494914. [email protected],
www.roxanaarion.ro.
