Ce e complexul Peter Pan
Unii chiar nu vor să crească, să se maturizeze. Li se spune că suferă de „complexul Peter Pan“, dar oare e ceva real? Sau doar societatea pune presiune când tu nu vrei decât să te bucuri de viață și de tinerețe?!
Dacă azi nu se mai cere să bifăm un anumit scenariu social (copii, familie), cum ne desprindem de copilărie?
Miruna Stănculescu: Desprinderea de copilărie are legătură, în primul rând, cu asumarea responsabilității pentru propria persoană și pentru propria existență.
Citește și:
Pentru mai multă fericire scrie zilnic în Jurnalul recunoștinței
Cum e corect să alegi? Iei decizii cu inima sau rațional?
Știm că am terminat cu copilăria și cu adolescența atunci când devenim (la nivel simbolic) proprii părinți. Atunci când înțelegem că orice am fi primit de la părinții noștri, purtăm responsabilitatea pentru ce facem cu ceea ce am primit.
Ca atare, nu cred că, să te căsătorești sau să ai copii, te maturizează implicit. Un pas făcut sub presiunea socială îți poate pune în cârcă niște responsabilități, dar, dacă lucrul acesta se întâmplă doar la suprafață, atunci tot ce obținem este un individ nefericit, cu alegeri pe care nici măcar nu conștientizează pe deplin că le-a făcut singur.
Maturitatea nu vine nici cu buletinul de identitate, pentru că nu are legătură cu vârsta biologică. Carnetul de conducere a propriei existențe nu se obține în mod automat.
La fel ca și la cel auto, obținerea permisului (vezi cartea de identitate) înseamnă, mai degrabă, dreptul de învăța cum să devii un șofer bun.
Până la vârsta maturității, este responsabilitatea părintelui să ofere copilului și (respectiv) adolescentului cadrul în care experimentarea să se îmbine cu responsabilitatea.
Ne supraprotejăm copiii, iar asta va avea ca efect lipsa de asumare a responsabilității de la maturitate. Îi ferim de emoțiile negative și îi privim mai târziu cum evită situațiile tensionate sau conflictuale.
Le oferim tot ce își doresc, iar apoi ne întrebăm de ce nu știu să își gestioneze frustrarea inerentă urmării unui plan de carieră.
Vrem să trăiască în puf în copilărie, iar asta echivalează (deseori) cu a-i scoate în lume cu „o piele existențială“ extrem de sensibilă, care se va irita la orice interacțiune mai aspră cu realitatea. Cum ne desprindem de copilărie?
Bună întrebare! „Complexul Peter Pan“ presupune într-un fel idealizarea avantajelor copilăriei, la pachet cu demonizarea dezavantajelor vieții de adult.
Idealizarea copilăriei presupune atât ignorarea faptului că o copilărie este idilică, pentru că părinții acționează ca un filtru, cât și pe acela că o copilărie nu e lipsită de responsabilitate. Responsabilitatea există.
Este doar gestionată separat de trăitorul copilăriei. De aceea, vine la pachet cu restricționarea gradelor de libertate decizională.
Ne desprindem de copilăriei atunci când ne dorim libertatea decizională a adultului și suntem pregătiți să plătim prețul asumării deciziei.
Roxana Mihăilescu: Istoria devenirii personale dintre momentul naşterii şi cel al morţii poate fi împărţită în trei mari etape sau cicluri: de creştere şi dezvoltare, de stabilitate şi echilibru, de involuţie.
Trecerea de la o etapă la alta este marcată prin perioade de „criză“: adolescenţa, care face trecerea de la copilărie la maturitate, şi menopauza-andropauza, care fac trecerea de la maturitate la vârsta a treia.
Desprinderea de copilărie se face atunci când perioada de creştere şi dezvoltare s-a încheiat şi este marcată de criza adolescenţei.
Până în acest moment, se presupune că individul şi-a consolidat identitatea sexuală şi de rol – în familia de origine, şi-a identificat şi îşi manifestă aptitudinile, şi-a conturat sfera de interese, vocaţia, orientarea profesională şi sexuală.
Cronologic, se consideră că etapa adolescenţei este cuprinsă între 14-16 şi 21-25 de ani. Pentru a atinge maturitatea, individul trebuie să fie pregătit: fizic, mental şi, nu în ultimul rând, emoţional.
Eu aş spune că trecerea la maturitate se face atunci când indiviul uman devine autonom din toate aceste puncte de vedere, când ştie că poate funcţiona pe deplin în toate rolurile sale familiale, sociale, profesionale.
Dincolo de aceste repere, nu trebuie să uităm că fiecare dintre noi este un individ unic; prin urmare, şi aceste treceri de la o etapă de viaţă la alta se fac, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de specificitatea individului şi a istoricului său personal.
Care mai sunt jaloanele maturizării şi maturităţii?
M.S.: Unul dintre principalele semne ar fi capacitatea de planificare a propriei existențe (profesionale sau personale), adică gestionarea eficientă a frustrării generate de orice demers de lung durată, care implică inclusiv să faci lucruri care nu îți fac plăcere (amânarea recompensei).
Urmează apoi capacitatea de a spune „îmi pare rău“, „îmi cer scuze“ și „mulțumesc“. Adică abilitatea de a empatiza cu problemele altei persoane, capacitatea de a înțelege că pot greși și că am resposabilitatea de repara consecințele și pe aceea de a exprima recunoștință.
Următorul semn ar fi reformularea axiomei din „dacă doi îți spui că ești beat, te duci să te culci“ în „dacă doi îți spun că ești beat, asculți ce îți spun, judeci cu mintea ta și apoi, dacă e cazul, te duci să te culci“.
Respectiv, însușirea smereniei, care vine la pachet cu procesarea de feedback negativ și activarea liberului arbitru ca element decizional.
Tot la fel de importantă este asumarea responsabilității pentru propria dezvoltare personală, adică momentul la care înțeleg că, indiferent ce am primit de la părinții mei sau de la viață, depinde de mine ce fac cu ceea ce am primit.
R.M.: Autonomie, autoritate, responsabilitate, prestigiu, statut, rol social şi familial, relaţii sociale şi profesionale – toate acestea sunt jaloane ale maturităţii.
În plan familial, vârsta adultă se caracterizează prin alegerea partenerului, întemeierea familiei, apariţia copiilor. De precizat că un individ poate decide să întemeieze sau nu o familie, să aibă sau nu copii, fără ca acest lucru să împieteze statutul său de adult, atâta timp cât deciziile sale sunt conştiente şi întemeiate pe argumente.
În plan social, maturizarea se manifestă prin: intrarea în competiţie pentru dobândirea autorităţii şi prestigiului, fapt care atrage confruntarea cu succesele şi eşecurile, construirea şi asumarea unui statut sau rol social.
În plan profesional, vorbim despre ocupaţie, profesie, parcurs profesional, carieră. Nu cred că jaloanele maturităţii s-au schimbat foarte mult, ci mai degrabă ordinea în care ele sunt abordate, sistemul de priorităţi, acesta a suferit modificări.
Bunicii şi părinţii tinerilor de astăzi marcau trecerea la maturitate prin căsătorie şi întemeierea unei familii. Dezvoltarea în plan profesional mergea în paralel, iar statutul social venea după ceva timp, ca un corolar al unei vieţi familiale şi profesionale împlinite.
Existau diferenţe de gen în abordarea acestor jaloane: astfel, multe femei renunţau la viaţa profesională în favoarea familiei, a creşterii şi educării copilului, iar bărbatul – „cap al familiei“ – era cel care determina statutul socio-economic al acesteia.
În zilele noastre, ordinea abordării s-a modificat. Adulţii de astăzi pun pe primul loc profesia şi dobândirea unui statut social. Diferenţele de gen s-au redus considerabil.
Emanciparea sexuală a femeii a dus la scăderea presiunii sociale în ceea ce priveşte căsătoria, iar progresele din medicină au redus presiunea „ceasului biologic“.
Astăzi, femeile pot alege (şi chiar o fac) să îşi consolideze cariera şi statutul social înainte de a-şi întemeia o familie, pot avea copii la vârste la care altădată acest lucru era considerat imposibil.
La capitolul „schimbări“ putem vorbi despre apariţia uniunilor consensuale, ca mod de desfăşurare a vieţii de familie, sau căsătorii între persoane de acelaşi gen, schimbări care au dus la redefinirea conceptului de „familie“.
Dinamica individuală presupune schimbare, care, deşi se face într-o notă personală, ţine cont şi de nevoia de identificare cu vremurile.
Aceste schimbări vor avea, cu siguranţă, impact asupra generaţiilor viitoare, care, la rândul lor, vor iniţia alte schimbări. Viaţa este un proces dinamic, schimbările sunt de aşteptat.
Sunt femeile mai mature decât bărbaţii? Fetele, mai mult decât băieţii?
M.S.: În 2013, a apărut un studiu despre legătura dintre conectivitatea structurală a creierului și sex, respectiv, vârstă. Studiul susține că există diferențe de conectivitate cerebrală între bărbați și femei, procesul începând mai devreme în creierul femeilor și producându-se mai rapid.
Aceasta ar putea fi dovada științifică a credinței conform căreia femeile se maturizează mai devreme decât bărbații. Evoluționist vorbind, rostul acestei maturizări ar putea să-și aibă rostul în asumarea maternității. Oricare ar fi motivul, se pare că știința confirmă credința.
R.M.: Una dintre condiţiile esenţiale ale trecerii la maturitate este maturizarea sexuală, care îmbracă caracteristici diferenţiate, în funcţie de genul biologic.
Dinamica este diferită, fetele ajungând la pubertate mai devreme decât băieţii de aceeaşi vârstă. Dorinţa sexuală la bărbat are un caracter imperios, uneori brutal, şi este însoţită de sentimente de posesiune, egoism, pudoare, gelozie, dar şi de nevoia de a fi „liber“.
La femeie, vorbim despre „apropiere erotică“, un amestec de erotism şi cerebralitate. Prin natura şi statutul său, bărbatul este proactiv, el iniţiază, cucereşte, în timp ce femeia este elementul pasiv, ea atrage, primeşte.
În timpul actului sexual, femeia renunţă la personalitatea sa intimă, primindu-l pe celălalt. Putem vorbi simbolic de o rană psihosexuală a femeii, care se cere compensată; de aceea, femeia depinde de tandreţea şi bunăvoinţa partenerului, nevoi pe care bărbatul nu le are în aceeaşi măsură.
La femeie, dorinţa de a procrea apare şi se dezvoltă mult mai devreme. Sentimentul matern are un pronunţat caracter fiziologic şi se manifestă precoce – vezi relaţia fetiţelor cu păpuşile lor, ca un preambul al maternităţii de mai târziu.
Pentru femeie, maternitatea apare ca stadiu ultim şi definitiv al evoluţiei sexuale, iar rolul ei matern are o conotaţie afectivă de protejare, educare, formare a copilului.
Bărbatul acceptă greu şi târziu rolul de procreator, sentimentul patern se formează în timp şi este legat de grija privind viitorul copiilor, educaţia, situaţia economico-materială, integrarea lor socială.
Da, există diferenţe, dar ele nu ne îndreptăţesc să vorbim despre un grad mai mare de maturitate la femei decât la bărbaţi, ci doar despre o abordare diferită.
În final, însă, atât bărbatul cât şi femeia ajung să simtă nevoia unei stabilităţi afective, bazate pe o apropiere tandră, pe siguranţă şi încredere în partener.
Aţi avut în terapie oameni care nu voiau să iasă dintr-o copilărie demult terminată? Cum se comportau ei?
M.S.: Nu știu dacă nu vrem să ieșim din copilărie… Cred că mai degrabă, câteodată, rămânem prizonieri acolo. De aceea nici nu cred că putem rezolva singuri situația și e util să apelăm la ajutorul unui psihoterapeut.
Să spui cuiva „maturizează-te“, e ca și cum i-ai spune „fii spontan!“. În spatele oricărui adult care nu se maturizează, este un copil speriat, care habar nu are cum să se descurce singur, fie pentru că are impresia că nu e destul de bun pentru a reuși să se afirme și să fie acceptat, fie pentru că îi percepe pe ceilalți ca fiindu-i împotrivă.
De aceea, e nevoie de o strategie terapeutică menită să restructureze credințele disfuncționale care stau la baza neasumării responsabilității și care să ajute la exersarea de comportamente noi, adaptate vieții de adult.
Am în cabinet, constant, atât oameni care nu știu cum să se descurce cu responsabilitățile vieții de adult, cât și părinți care își pregătesc copiii pentru candidaturi de succes la „complexul Peter Pan“.
Cei ajunși adulți au probleme în a se disciplina, fie că e vorba de asumarea unui stil de viață sănătos, fie de ducerea la bun sfârșit a sarcinilor profesionale percepute ca fiind de rutină sau neplăcute.
Și lipsa de disciplină financiară intră tot aici. Un alt tip de poveste este aceea a adultului care se tot întoarce în trecut și alocă responsabilitatea neîmplinirilor prezente greșelilor făcute de părinți în copilărie, fără a putea să își asume demersul schimbării și responsabilitatea asociată cu acesta, ceea ar reprezenta, de altfel, singura cale de a vindeca trecutul, adică lipsindu-l de consecințe.
La fel de dureroasă este și povestea adultului care încă se mai refugiază în imaginație, acolo unde toate realizările au grandoare cu mare ușurință.
Odată ce își imaginează Taj Mahal-ul personal în detaliu, orice ieșire în realitate devine dezamăgitoare, iar distanța dintre imaginație și realitate face să pară inutil orice demers realist de realizat.
În ceea ce privește părinții, ne uităm la ușurința cu care prea mult dintr-un lucru bun devine, pe tăcute, un lucru prost.
Supraprotecția incapacitează, iar asta se petrece într-o lume care oferă puține repere și, implicit, face ca rapiditatea alegerii și curajul experimentării și devină factori diferențiatori.
Micromanagementul relațiilor copilului (începând de la grădiniță), protejarea excesivă împotriva feedback-ului negativ și a emoțiilor „negative“ toate acestea asigură candidați de succes pentru un adult frustrat și incapabil să își asume responsabilitatea maturității.
R.M.: Se numeşte „sindromul Peter Pan“. Nu este o boală, ci mai degrabă o tipologie umană complexă, cu anumite caracteristici, pe care le numim „simptome“, deoarece produc suferinţă persoanei.
Am întâlnit astfel de oameni şi se pare că incidenţa acestui sindrom este în creştere. Această suferinţă începe în anii copilăriei, între 12 şi 17 ani.
Primele simptome manifestate în diverse grade sunt: iresponsabilitate, singurătate, anxietate şi conflict de rol sexual, adică imposibilitatea de a-şi exprima latura feminină a personalităţii, marea sensibilitate care îi caracterizează, deoarece cultura noastră încă nu permite cu adevărat acest lucru.
Adulţii tineri sunt comunicativi şi prietenoşi, genul de oameni cu care îţi doreşti să îţi petreci timpul liber, să pleci în vacanţă, pentru că sunt întotdeauna puşi pe glume şi hotărâţi să se distreze chiar şi în situaţii mai puţin prielnice.
Par să fie foarte iubitori şi animaţi de cele mai bune intenţii, până la prima provocare, când constaţi că nu te poţi baza pe ei şi că, de fapt, nu le pasă.
Acest gen de persoane se comportă ca niște copii răsfăţaţi, consideră că totul li se cuvine şi că nu trebuie să ofere nimic, la rândul lor.
Lipsa de implicare, neasumarea responsabilităţii, amânarea la nesfârşit a sarcinilor sunt câteva dintre trăsăturile distinctive, alături de gândirea magică care le înlesneşte fuga din realitate.
O altă trăsătură a lor este îngheţarea afectivă, lipsa totală a empatiei, din pricina căreia nu pot întreţine relaţii de prietenie durabile. În spatele acestei afectivităţi blocate proliferează narcisismul şi şovinismul.
Frica de respingere îi face să îşi ascundă sensibilitatea în spatele unei atitudini crude şi nemiloase de macho man. Deşi au fost cândva nişte copiii extrem de sensibili, aceşti barbaţi sunt egoişti până la cruzime.
Uneori, ei par să refuze să îşi împărtăşească sentimentele; adevărul este că au pierdut legătura cu emoţiile lor şi pur şi simplu nu ştiu ce simt.
După 45 de ani, comportamentul lor lipsit de empatie şi implicare îi izolează de ceilalţi şi ei trăiesc, măcinaţi de angoasa singurătăţii, în spatele unor ziduri ridicate chiar de ei înşişi, dar pe care nu le pot dărâma.
Deşi acest sindrom se manifestă în special la bărbaţi, el apare ocazional şi la femei. De regulă, ajung la terapie copiii aduşi de părinţi, din cauza atitudinii nepăsătoare şi iresponsabile şi a rezultatelor şcolare mult sub capacităţile lor intelectuale.
Mulţi dintre ei termină studiile medii greu şi într-o perioadă mai mare de timp decât cea normală. Cei cu vârste între 23 și 25 de ani ajung la terapie din proprie iniţiativă, din cauza sentimentului vag de insatisfacţie, care devine atotcuprinzător, şi a acutizării crizelor de anxietate.
Rar, se prezintă la terapie cei trecuţi de 45 de ani, deşi la această vârstă suferinţa lor este deja foarte mare, pierd sensul vieţii, tristeţea este copleşitoare şi singurătatea – din ce în ce mai apăsătoare. Vestea bună este că, indiferent de vârstă, cu toţii pot fi ajutaţi.
Miruna Stănculescu este psihoterapeut, psihologie cognitiv-comportamentală și hipnoterapie, www.mirunastanculescu.ro, [email protected]
Roxana Mihăilescu este psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ; tel.: 0726.291.491, [email protected], http://psihologroxanadanamihailescu.ro
Foto: Shutterstock
