Ce înseamnă să fii matur
Ce înseamnă să fii matur? Să îți depășești complexele și ceea ce în copilărie te-a făcut să te împiedici? Un mic eseu, minunat scris de psihoterapeuta Miruna Stănculescu.
Trăim pe două planuri: pe de-o parte, avem realitatea din afara noastră, cea obiectivă; pe de altă parte, avem realitatea dinlăuntrul nostru, cea subiectivă.
Citește și:
Cum să faci compromisuri sănătoase
Suntem permanent forțați să găsim un echilibru între cele două – dacă pierdem complet și cvasipermanent contactul cu realitatea externă, ne ducem pe drumul psihozei, pentru că inventăm o realitate care nu există în afara noastră.
Dacă pierdem contactul cu lumea noastră interioară, ne pierdem identitatea. Echilibrul se numește „realitatea subiectivă a fiecăruia dintre noi“ și este, de fapt, povestea care pune laolaltă lumea noastră conceptuală și interioară, cea concretă și exterioară. Echilibrul acesta este foarte subtil și sensibil la influențe.
Ne naștem cu o lume interioară pregătită pentru colonizare. Părinții noștri sunt cei care pun acolo primele valori și repere prin intermediul interacțiunii dintre noi și ei, și prin educație.
Așa se construiesc și primii piloni ai lumii noastre interioare: prin încredere, valorizare, acceptare și dragoste, toate – necondiționate. Acești piloni sunt imaginea, încrederea și stima de sine.
Dacă avem noroc și primim cele patru ingrediente, intrăm în faza de adult cu piloni solizi, meniți să reziste eșecurilor și imperfecțiunilor inerente ale existenței.
Dacă nu, suntem nevoiți să trecem prin viață cu o lume interioară susținută precar și foarte sensibilă la influențele din afară.
Primul simptom al unei lumi interioare instabile sunt complexele de inferioritate, ca efect al unei imagini de sine negative.
Termenul de „complex“…
… a fost adus în lumea psihologiei de către Alfred Adler. Exponent al unei copilării bolnăvicioase, Adler a ajuns la concluzia că pornim la drum cu un sentiment de inferioritate. Cum se explică acest lucru?
Ne naștem cu un filtru de non-judecată a părinților noștri. Pe de-o parte, din punct de vedere cognitiv și comportamental, dobândim capacitatea de a le face față abia la începutul adolescenței.
Pe de altă parte, din punct de vedere evoluționist, un copil cu părinți (fie ei și disfuncționali) are mai multe șanse de supraviețuire decât fără ei.
Ca atare, în prima parte a existenței noastre, părinții sunt un fel de zei. Sunt puternici, superiori mie, copilului și, mai ales, au întotdeauna dreptate.
Atitudinea și educația părinților ar trebui să asigure „ridicarea“ treptată a personalității copilului până la nivelul matur al adultului, egal al părinților lui.
În contextul acesta, devine clar de ce criticismul, standardele nerealiste sau, dimpotrivă, supraprotecția sau controlul exagerat menține personalitatea copilului la un nivel inferior.
Dacă părintele meu are întotdeauna dreptate, atunci dacă, de pildă, mă critică, înseamnă că nu sunt destul de bun. La fel, dacă părintele mă supraprotejează și nu mă lasă să experimentez, înseamnă că nu sunt în stare să mă descurc.
Dacă nu rămâne lângă mine, înseamnă că nu am suficientă valoare și deci nu merit să fiu iubit. Dacă îmi spune că nu sunt suficient de frumos, de deștept sau de descurcăreț, înseamnă că așa este.
Așadar, scăpăm mai mult sau mai puțin imperfecți din mâinile părinților noștri. Cu complexe. Fie ele de inferioritate sau de superioritate. Oricum, singura diferență dintre ele e modul în care cooperăm cu nesiguranța.
Prin supunere sau supracompensare. În funcție de numărul „tinichelelor“ legate de coada noastră de tânăr adult, plecăm la drumul maturității cu un anumit nivel de stimă de sine și de încredere în propria persoană.
Partea bună este că tot Adler ne spune că, în fiecare dintre noi, există posibilitatea de a ne șlefui imperfecțiunile în căutarea variantei noastre cu potențial maxim.
Primul pas al adultului…
… care vrea să aibă acces la varianta lui îmbunătățită este să își privească copilăria cu ochi de adult, adică cu înțelegerea faptului că părinții sunt, și ei, oameni și (în consecință) sunt imperfecți.
Asta înseamnă că ceea ce s-a petrecut în copilăria mea este o dovadă a abilităților lor de părinți (sau a lipsei lor) și nu a valorii mele.
Acest prim pas îmi va da acces la convingerile achiziționate în copilărie cu privire la propria persoană și la felul în care se învârtesc roțile lumii înconjurătoare.
Acesta este prețul obținerii maturității emoționale: încălcarea tabuului atotputerniciei părintelui. Demersul nu va fi unul de învinovățire a părinților, ci unul de atribuire corectă a responsabilităților.
Atitudinea critică a părintelui, de exemplu, devine astfel neputința acestuia de a acorda valorizare și nu dovada că eu sunt lipsit de valoare.
Efortul investit în demers va avea drept recompensă identificarea și resemnificarea credințelor achiziționate în copilărie.
Stimă de sine vs încredere în sine
Următorul pas este să înțeleg diferența dintre stima de sine și încredere în sine. La prima vedere, sunt similare și merg mână în mână. Dar nu e întotdeauna așa.
Pot avea încredere în abilitățile mele, le pot pune în practică, pot obține și rezultate și, în ciuda tuturor acestor lucruri, să am o părere proastă despre mine.
Adică pot avea, în același timp, încredere că mă descurc și credința că nu contează. Încrederea în sine vine din „a face lucruri“ și din a „le duce la bun sfârșit“.
Stima de sine se capitalizează din validarea internă a efortului depus și din valorizarea (tot internă) a rezultatului obținut.
Dacă încrederea se poate capitaliza din dovezi externe (de la diplome, la măriri de salariu), stima de sine are nevoie de susținere internă.
De aceea, primul simptom al unei stime de sine scăzute este constatarea că „tot ce am făcut bine a fost pentru că am avut noroc și tot ce a ieșit prost a fost vina mea“.
Cuvântul „stimă“ își are originea în latinescul „aestimare“, care înseamnă „a prețui, a valoriza, a estima, a cântări“. Așa încât stima de sine este capacitatea noastră cognitivă și (mai ales) emoțională de a ne evalua propria valoare.
Mai mult decât atât, este lentila prin care acționăm, gândim și ne poziționăm în raport cu lumea exterioară.
Așadar, pentru a se putea clădi și manifesta, încrederea în sine are nevoie de acțiune, iar stima de sine are nevoie de un dialog interior care să îmi recunoască și valorizeze eforturile, care să aprecieze reușitele și să accepte greșelile și imperfecțiunile.
Și aici ajungem din nou la importanța copilăriei, pentru că dialogul meu interior este, de regulă, internalizat de la unul dintre părinții mei.
De multe ori, deși la nivel rațional înțeleg că părintele meu greșea, îi perpetuez greșeala printr-un dialog interior asemănător.
Mai concret explicat, deși înțeleg că am un nivel redus al stimei de sine, pentru că am fost criticat intens în copilărie, odată ajuns la maturitate, fac exact același lucru cu propria persoană, păstrând un dialog interior critic și dur.
Obțin în final, de la mine, exact ce obținea și părintele meu: sentimentul de descurajare a celui care crede că nu va fi niciodată destul de bun.
Carevasăzică, pentru a avea acces la varianta mea mai performantă, am de făcut trei pași: – o incursiune în copilărie cu ochi de adult și atitudine de părinte înțelept, pentru a incapacita credințele disfuncționale achiziționate atunci;
exersarea unui dialog interior care să îmi transmită „că sunt ok deja, dar că pot mai mult“ și punerea în practică a curajului, care să facă posibil să am dovada că pot ajunge acolo unde îmi doresc.
Maturitatea nu vine la pachet odată cu obținerea cărții de identitate. Atunci primesc doar drept de vot. Maturitatea presupune asumarea faptului că orice aș fi primit de la părinții mei, depinde de mine ce fac cu ceea ce am primit.
Miruna Stănculescu este psihoterapeut, psihologie cognitiv-comportamentală și hipnoterapie, www.mirunastanculescu.ro, [email protected]
