Ce ne face să dezvoltăm un stil de atașament evitant

Se implică în relații, dar cu măsură, urăște conflictele și crede că prea multă apropiere emoțională strică. Simte nevoia să păstreze distanța, iar libertatea sa este esențială. Cineva drag are stil de atașament evitant? Sau poate tu…

 

Atașamentul este definit ca o legătură emoțională profundă și de durată, care conectează o persoană la alta, în timp și spațiu.

Teoria atașamentului fa­ce referire la trei stiluri de ata­șa­ment: securizant, anxios și evitant. Pe scurt, atașamentul evitant în­seamnă că persoana respectivă pune semnul egalității între intimitate și pierderea independenței și, astfel, încearcă în mod constant să limiteze apropierea.

Citește și:

5 capcane dacă ai un iubit cu stil de atașament evitant

Stilul de atașament evitant și capcanele sale

Cu alte cuvinte, cei care dezvoltă acest stil de atașament nu au suficientă încredere în ceilalți și, chiar dacă stabilesc relații pe termen lung, nu ajung la relații intime profunde.

Sunt reticenți în a-și manifesta emoțiile care pot duce la o conectare profundă, iar prin neimplicare și refuzul conectării emoționale își exprimă teama de apropiere sau dependență, deoarece au, în istoricul lor, o serie lungă de respingeri din partea persoanelor care ar fi trebuit să aibă grijă de ei – și asta încă de la vârste foarte mici.

 

Cum se formează stilul de atașament evitant

Când a fost formulată teoria atașamentului, se credea că stilul de atașament al adulților este un produs al propriei educații.

Studiile noi înclină foarte mult spre ideea că stilul de atașament din prezent este determinat de modul în care am fost îngrijiți în copilărie.

Dacă părinții au fost disponibili și atenți, dacă au răspuns nevoilor noastre emoționale, atunci vom dezvolta un stil de atașament securizant.

Dacă, dimpotrivă, atenția pe care ne-au acordat-o a avut un caracter inconsecvent, atunci vom avea un stil de atașament anxios, iar dacă părinții au fost distanți, rigizi, insensibili, vom dezvolta un stil de atașament evitant.

Stilurile de atașament de la vârsta adultă sunt influențate de o varietate de factori: modul în care părinții au răspuns nevoilor noastre emoționale și ne-au educat, natura interacțiunilor cu ei din timpul copilăriei, apoi experiențele de viață, temperamentul, condițiile maternale pozitive – o relație de cuplu satisfăcătoare a celor doi părinți, un nivel scăzut al stresului și depresiei părinților, suport social. În ultimii ani, este vehiculată tot mai mult teoria conform căreia suntem genetic predispuși să avem un anumit stil de atașament.

În concluzie, există o diversitate de factori care contribuie la formarea unui stil de atașament: relația pe care am avut-o cu părinții în primii noștri ani de viață sau cu o persoană care a avut grijă de noi, genele noastre și, în plus, experiențele de cuplu pe care le-am trăit la vârsta adultă.

Se pare că relațiile de cuplu de la maturitate au un efect atât de puternic, încât pot schimba cu totul convingerile și credințele noastre fundamentale despre ceea ce înseamnă apropierea dintre oameni.

 

Cum se manifestă evitanții

Persoanele cu un stil de atașament evitant tind să-și reprime emoțiile, nu sunt dispuse să și le dezvăluie, nu se simt foarte confortabil în intimitate cu cineva și sunt și mai puțin dornice să solicite ajutorul celorlalți.

De asemenea, au tendința să fie pesimiste și au tendința obsesivă de a crede că se pot baza doar pe ele și pe nimeni altcineva, fiindu-le dificil să solicite ajutor, deoarece și-ar pune la îndoială independența.

Cu cât o persoană va încerca să se apropie emoțional de un evitant, cu atât mai mult va simți respingerea și ostilitatea acestuia.

Evitanții fac tot posibilul să nu intre în conflicte, deoarece soluționarea acestora și împăcarea de după presupun mai multă intimitate și vulnerabilitate decât își permit să simtă.

Nu se pune problema că nu-și doresc apropiere și intimitate emoțională, dar le este foarte teamă că vor fi răniți, astfel că oscilează între conectarea emoțională și evitarea situației în care pot fi răniți.

Le este foarte teamă de suferința pe care ar simți-o dacă lucrurile nu funcționează cum  trebuie pentru ei.

Sunt prinși într-un joc de „vreau și nu vreau, de apropiere-distanțare, care îi obosește și le creează un sentiment de ambivalență ce îi derutează pe ceilalți.

Persoanele cu un stil de atașament evitant par să nu sufere atunci când se despart ori se ceartă, par că sunt reci și nu au nevoie de afecțiune, dar asta e doar o mască, pe care o poartă pentru a evita apropierea.

Caută mereu motive de dispută, tocmai pentru a-i ține pe ceilalți la distanță și simt nevoia să se retragă. Își suprimă în mod constant nevoile de atașament și de aceea vorbesc despre nefericirea și insatisfacția din relații.

Evitanții sunt percepuți ca persoane dificile, pe care nu te poți baza în situații intense emoțional și cu care nu poți stabili relații de durată.

 

Legile atracției personale

În cele mai multe cazuri, o persoană cu un stil de ata­șament evitant va intra în relație cu un anxios. Iar evitanții se simt independenți și puternici doar când partenerul lor se simte neajutorat și neputincios.

Extrem de rar doi evitanți ajung împreună. Evitanții nu se simt puternici și independenți lângă cineva cu aceleași nevoi emoționale.

Prin nevoia lor de afecțiune, anxioșii le întrețin modelul de interacțiune – cum evitantul nu suportă prea multă intimitate, se retrage și astfel începe jocul.

 

Dinamica în cuplu cu un evitant

Este obositoare și complicată: cu cât partenerul va încerca să se apropie de evitant, cu atât mai mult acesta se va îndepărta.

Retragerea continuă și constantă a evitantului îl poate face pe celălalt să se simtă neapreciat, neiubit, astfel că nemulțumirile și criticile vor crește, iar lipsa comunicării emoțiilor va face ca unele conflicte să fie și mai puternice, oricât de mult încearcă evitantul ca ele să nu aibă loc.

De cele mai multe ori, conflictele rămân nerezolvate, pentru că presupun multă încărcătură emoțională, iar acest aspect este dificil pentru evitanți: să ducă la bun sfârșit un conflict.

Pentru a evita apropierea, evitanții devin ostili și distanți. Tendința de a-l respinge pe celălalt este o sursă de nefericire și, dacă problema nu este rezolvată, ea se va înrăutăți în timp. Relația cu un evitant nu are un parcurs constant.

Dacă la început acesta îi permite partenerului să se apropie și e disponibil pentru el, în scurt timp, toată apropierea devine o amenințare iar evitantul are nevoie să ia o gură de aer, să se retragă, pentru a putea continua relația și a se asigura că totul este în regulă cu integritatea lui fizică și psihică.

Pe tot parcursul relațiilor de lungă durată ale evitanților va domina o nemulțumire, o frustrare, deoarece nu se atinge niciodată un nivel de intimitate confortabil pentru ambii parteneri. E precum un dans în care cei doi nu reușesc să se sincronizeze, indiferent cât încearcă.

În relația cu un evitant, este important să creăm o atmosferă de siguranță în cuplu, să îi comunicăm ce observăm la el și să avem răbdare – asta, dacă avem un stil de atașament securizant.

E important să conștientizăm și să ne asumăm decizia de a trăi lângă un evitant, iar modalitatea eficientă de a îmbunătăți relația cu el este să creăm o atmosferă plină de siguranță  și încredere.

 

Se schimbă stilul de atașament?

Deși stabil în timp, stilul de atașament este flexibil. De exemplu, dacă un evitant este într-o relație cu un securizant, evitantul are tendința de a deveni, și el, mai sigur pe sine.

Relațiile au puterea de a schimba, de a deveni resurse de vindecare atunci când li se oferă ocazia și se creează un climat sănătos, în care relația să crească.

Cu alte cuvinte, partenerii se pot schimba unul pe altul atunci când este stimulată dezvoltarea siguranței în cuplu. Dar este o muncă continuă și o decizie zilnică.

Există evenimente dureroase, dificile emoțional, situații pe care nu am știut cum să le gestionăm eficient, pentru că ne-au depășit puterea de înțelegere sau, pur și simplu, ne-au copleșit emoțional, care ne pot face să adoptăm comportamente specifice unui alt stil de atașament.

Dar stagnarea în acea situație ne poate bloca atât de puternic, încât singura modalitate de apărare și de supraviețuire emoțională este crearea unor mecanisme de apărare, retragerea în sine, exact ceea ce face un evitant atunci când emoțiile sunt prea multe sau prea puternice.

 

Sfaturi pentru evitanți

Dacă îți dorești schimbarea, identifică în jur persoane cu un stil de atașament securizant și observă-le.

Apoi, amintește-ți evenimente specifice, care arată exact modul în care interacționează ele, ce spun, cum reacționează la ce li se întâmplă, cum se comportă când partenerul lor este într-o situație dificilă din punct de vedere emoțional.

Alege de la acestea trăsăturile pe care vrei să le dezvolți și tu. De asemenea, este important să identifici modul în care stilul de atașament îți influențează gândurile de zi cu zi, emoțiile și comportamentele în diferite relații și situații.

Fă un tabel, în care să-ți treci gândurile din anumite situații și observă ce element din situație te face să reacționezi și cum. O altă tehnică te invită să-ți relatezi povestea de viață într-o manieră securizantă.

Această modalitate de a-ți reaminti povestea vieții și relațiile pe care le-ai avut încă din copilărie cu persoanele importante pentru tine are efecte benefice.

Este esențial să înțelegi că tratarea celorlalți cu indiferență, retragerea constantă, refuzul de a depăși un anumit nivel al intimității nu vor crea mai multă siguranță, stabilitate, în nicio relație în care vei intra sau pe care o ai deja.

Poți învăța să comunici direct și asertiv cu ceilalți, să-ți rezervi dreptul de a cere o pauză și de a-i explica partenerului de ce ai nevoie de acea pauză.

Să înveți să-ți identifici, respecți și exprimi nevoile emoționale, să înveți să rezolvi conflictele. Desigur, acest lucru poate fi dificil, iar ajutorul unui specialist e mai mult decât indicat.

 

De Daniela Mitrofan, psihoterapeut sistemic de cuplu și familie, tel.: 0740 907 690, dmitrofan@yahoo.com.

 

 

 

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Ce ne face să dezvoltăm un stil de atașament evitant
Ce ne face să dezvoltăm un stil de atașament evitant

Se implică în relații, dar cu măsură, urăște conflictele și crede că prea multă apropiere emoțională strică. Simte nevoia să păstreze distanța, iar libertatea sa este esențială. Cineva drag are stil de atașament evitant? Sau poate tu…

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste