Cum ne afectează mesajele negative primite în copilărie de la părinți

Mesajele negative primite în copilărie, deseori ajung să devină vocea criticului interior de la maturitate. Iată influența lor și cum ne eliberăm de această povară.

Citește și:

Cum înveți să-ți accepți vulnerabilitatea

Ce mesaj transmiți când ești prea entuziasmată

Orice copil care vine pe lume are nevoie să primească de la părinții săi dragoste, cu alte cuvinte, dăruire, atenție, protecție, bunătate, grijă, disponibilitate.

În urma acestor daruri primite, psihicul și corpul său – devenite astfel puternice – își vor păstra amintirile pozitive și îi vor permite individului devenit adult să ofere aceeași dragoste copiilor și semenilor săi.

În absența acestui lucru însă, copilul va păstra mereu vie înăuntrul său dorința neîmplinită a acestor prime nevoi vitale, dorință pe care, în viitor, o va proiecta asupra altor persoane, în forme diverse.

Un copil care a fost bine tratat, respectat, acompaniat în viață de către părinți cu tandrețe și iubire, nu va putea face rău, pentru că sentimentele pe care le-a conservat încă din copilărie îl vor împiedica să facă acest lucru.

În fond, fiecare ființă umană vine pe lume fără intenții rele, în fapt, vine cu o nevoie clară, puternică și lipsită de ambivalență: să rămână în viață, să iubească și să fie iubită.

Multe dintre caracteristicile de mediu în care trăiește copilul se construiesc în principal prin raportare la personalitatea părinților, în special la mamă.

Caracteristicile psihice ale acesteia, capacitatea de comunicare, disponibilitatea pe care o manifestă, abilitățile de protecție, dorința și putința de a asculta și de a avea grijă sunt de neînlocuit în modelarea structurii psihice a noii ființe umane, a identității sale personale și sexuale, a abilităților sale sociale și relaționale precum și a sănătății sale mentale.

Mama este cea care facilitează un anumit mediu ce poate permite proceselor naturale de creștere și interacțiunilor copilului cu mediul să evolueze conform modelului ereditar individual.

Astfel mama, fără să știe uneori, pune bazele sănătății mentale a copilului, pune bazele forței, caracterului și bogăției personalității acestuia.

Mamele care suferă de tulburări de personalitate, moderate sau severe, pot contribui nu doar la o dizarmonie familială, cât și la dezvoltarea unor tulburări de comportament ale copiilor lor.

În același timp, nu trebuiesc subestimate caracteristicile psihologice ale tatălui, precum nici cele ale oamenilor pe care copilul îi întâlnește în viața socială și educațională sau ale oricărei persoane prezente în mediul în care trăiește și se dezvoltă copilul, toate acestea contribuind pozitiv sau negativ la calitatea existenței sale, la nașterea și construcția forței Eu-lui însuși și a caracteristicilor fundamentale ale noului om.

Deoarece copiii nu pot fi separați de influențele părinților lor, există un proces continuu de influență reciprocă între generații.

Este foarte probabil ca acei părinți mulțumiți, satisfăcuți de viața lor și care își îndeplinesc adecvat funcțiile sociale, să aibă copii bine adaptați.

De asemenea, este extrem de probabil ca acei copii care depășesc cu bine stresul copilăriei și adolescenței să devină la rândul lor, într-un mod satisfăcător, persoane bine adaptate în viața lor viitoare.

Mesajele afective pe care copilul le primeste din mediul extern îi pot colora și întări Eu-l cu sentimente pozitive cum ar fi dragostea, bucuria, speranța, plăcerea, dorința, afecțiunea. Dacă totul merge bine, rezultatul va putea fi un bun echilibru psihic.

În caz contrar însă, dacă mesajele psiho-afective vor fi negative, confuze sau ambivalente, lumea lui, ca și cea înconjurătoare, va fi investită cu elemente negative, cum ar fi furie, agresivitate, instabilitate emoțională, neliniște, frică, anxietate, depresie, tristețe, respingere, închidere în sine, conflict, slabă adaptare la viața relațională.

Copilul devenit ulterior adult, va învăța că nu merită respect, că violența, mesajele negative sau umilirea fac parte din manifestarea dragostei, că negarea emoțiilor este sănătoasă, că ceea ce este considerat a fi bun sau plăcut se poate obține și prin aplicarea de pedepse, că suferința nu trebuie simțită ci ignorată, fiind astfel distrusă capacitatea de compasiune și empatie față de ceilalți precum și capacitatea de a iubi cu adevărat și prin urmare, cea de a fi iubit.

În cazul în care nevoile vitale ale copilului nu au fost recunoscute ci au fost evitate, negate sau respinse, reacția acestuia va fi de furie și durere.

Pentru că în mediul sau familial manifestarea furiei a fost o acțiune interzisă, copilul va învăța să reprime atât aceste sentimente cât și amintirea traumei, toate acestea și ca o consecință a faptului că experiența durerii a fost trăită ca fiind insuportabilă în singurătate.

Copilul ce primește mesaje afective negative în copilărie va fi predispus la dezvoltarea simptomelor de depresie, anxietate, panică, sentiment de gol, dependențe, actiuni impulsive, euforii, retragere socială, lipsă de empatie, chiar și oboseală cronică.

Toate acestea sunt, de cele mai multe ori, doar reacții simptomatice – adică simptome false care ascund ceea ce el nu a putut manifesta – dezvoltate ca urmare a sentimentelor de furie și supărare față de cei care ar fi trebuit să îl iubească și să îl accepte necondiționat.

Doar printr-o capacitate suficient de mare de cunoaștere de sine sau prin ajutor specializat se pot depăși orice represiune sau negare suferite, iar prin recunoașterea realității copilăriei sale cât mai onest și lucid posibil, se creează în sinele persoanei propria capacitate de a-și satisface nevoile, cele care nu au fost satisfăcute de către părinți.

Astfel, persoana va fi în cele din urmă capabilă de a-și oferi singură atenția și respectul, își va înțelege emotiile, își va oferi protecția indispensabilă precum și iubirea necondiționată pe care părinții i le-au negat.

Trebuie realizată totodată și separarea de părinții internalizați al căror joc distructiv se perpetueaza înăuntrul persoanei. Numai în acest fel își va putea afirma sinele și va învăța să se respecte pe sine însuși.

 

De Mirela Antonache Gheorghiță, psiholog și psihoterapeut psihanalitic

Tel.: 0744.566.808

cabinet@psihologmirelagheorghita.ro

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Cum ne afectează mesajele negative primite în copilărie de la părinți
Cum ne afectează mesajele negative primite în copilărie de la părinți

Mesajele negative primite în copilărie, deseori ajung să devină vocea criticului interior de la maturitate. Iată influența lor și cum ne eliberăm de această povară.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste