Cum ne vindecam copilul interior

Psihologul Gaspar Gyorgy este autorul cartii Copilul invizibil, lansata la editura Curtea Veche. Un ghid despre copilul interior din noi, despre ranile care l-au marcat si felul in care ne influenteaza viata.

Fiinta umana este configurata neurobiologic pentru legatura. Asta inseamna ca dimensiunea ranilor noastre psihologice variaza in functie de etapa vietii in care nu a fost posibila legatura emotionala dintre noi si ingrijitorii nostri.

Cu cat adultii responsabili sunt mai constienti de nevoile psihologice ale copilului, de ranile pe care le produc, si cu cat intervin mai repede pentru a repara rana sufleteasca, cu atat mai mic este copilul ranit din noi.

Daca viata familiei este caracterizata de o atitudine rece, de momente repetate de respingere sau abandon emotional in situatii de dificultate fizica sau psihica, de indiferenta sau neglijare relationala, atunci marimea psihologica a copilului ranit o poate depasi pe cea a adultului care am devenit intre timp.

Influenta copilului interior

Depinde de trecutul nostru, mai exact de experientele pe care le-am trait in primii ani de viata. Uneori, ne „saboteaza“ fericirea, alteori ne distruge relatiile sau ne transforma in persoane de nerecunoscut.

Sunt tiparele noastre automate si semiconstiente in care ne implicam atunci cand ne pierdem autocontrolul si cand suferinta trecutului ne incetoseaza luciditatea.

Aud nenumarate povesti de viata definite de reactii haotice sau de structuri extrem de rigide, manifestari clare ale faptului ca nu mai dam dovada de flexibilitatea psihologica care defineste o personalitate matura.

O palma necontrolata care atinge obrajii copilului, un ropot de vorbe otravitoare sau critici, care pot reteza chiar si cel mai pasnic individ, dar si tipare comportamentale prin care incercam sa-i controlam, cu orice pret, pe cei de langa noi; sau renuntam la ce avem mai drag.

Acestea sunt momentele in care actionam fara sa gandim si ne lasam purtati de furtuna emotionala coplesitoare care pune stapanire asupra noastra, ajungand, ulterior, sa regretam amarnic comporta mentele in care ne-am implicat.

Costurile cele mai mari se simt la nivelul relatiilor intime, atunci cand fie ne agatam de cei dragi, ca si cum nu am putea respira decat prin intermediul lor, fie ii respingem sistematic, repetand astfel, inconstient, trauma unei respingeri din trecut.

Semne pentru rani vechi

Este suficient sa ne „scanam“ corpul, emotiile sau mintea si, imediat, putem observa ca ceva s-a activat.

Cel mai adesea, sesizam comportamente impulsive sau obsesive, rectii somatice exagerate, emotii care par sa ne arda interiorul ori scenarii mentale, care par sa ne catapulteze intr-un trecut sau viitor de cosmar.

Sunt perioadele in care intram in starea de pilot automat si nu mai suntem ancorati in momentul prezent, deoarece traumele neprocesate ale trecutului ne bantuie si devenim extrem de anxiosi sau evidenti, fuzionali sau distanti, difuzi sau controlori, manipulatori sau perfectionisti, indiferenti fata de semeni ori subjugati in relatiile apropiate.

Sa ne intoarcem in trecut

Exista sanse pentru vindecarea ranilor interioare daca ne asumam responsabilitatea fata de acestea.

Sa ne intoarcem in copilarie, cu mintea adultului din prezent, si sa analizam partile mai putin frumoase ale povestii noastre de viata.

Insa recunoasterea si analiza nu sunt suficiente pentru vindecare, deoarece aceasta este posibila doar daca ne revolutionam raportarea la sine – incepand sa ne vedem cu alti ochi, cu o perceptie definita de autocompasiune si pretuire de sine.

Asumandu-ne, astfel, rolul de parinte iubitor al copilului care tanjeste dupa acceptare neconditionata si empatie, de ani buni.

Analiza si cunoasterea de sine sunt esentiale pentru rescrierea psihologica a povestii noastre de viata, dar, in absenta iubirii de sine, tot procesul poate fi inutil.

Pe canapea, in terapie

Avem nevoie de un parinte iubitor, de un adult intelegator si capabil de acceptare si compasiune. Avem nevoie sa ne activam „parintele interior“.

Deseori, oamenii cad in capcana razbunarii, incercand, la varsta adulta, sa-si abuzeze, sa-si dispretuiasca sau sa-si raneasca parintii pentru erorile facute de acestia in copilarie. Insa asta este o alta strategie a copilului ranit, una in care, din victima, devenim agresor, amagindu-ne cu iluzia vindecarii.

Vindecarea presupune o munca constienta, in care noi acceptam ca parintii nostri au facut ceea ce au stiut cel mai bine in momentul respectiv.

Furia pe care o simtim in prezent, este o dovada a faptului ca drepturile noastre psihologice in copilarie au fost incalcate, iar daca procesul terapeutic decurge fluid, ura va fi urmata de tristete si apoi de frica, dupa care vom ajunge la bucuria faptului ca suntem niste eroi care au supravietuit provocarilor dure ale trecutului.

Acesta este scopul vindecarii, reconectarea la latura puternica din noi si la dobandirea curajului de a merge mai departe, eliberati de umbrele trecutului.

Dialogul plin de compasiune

Putem aveam o relatie sanatoasa cu copilul interior ranit dialogand cu acesta intr-o maniera plina de respect si compasiune. Acesta este momentul in care clientii mei se intreaba nedumeriti: „Cum adica, dialogand? Ma pui sa vorbesc singur?“.

Copilul invizibil din noi are nevoie sa fie auzit, vazut si simtit – abia dupa aceea isi va gasi linistea in istoria noastra personala. Pana nu ne asumam curajul acestei intalniri, suntem doar sclavii unui trecut care ne perturba momentul prezent.

Metafora copilului este utilizata in psihologie tocmai pentru a-i ajuta pe oameni sa-si exprime compasiunea fata de partile lor urate, lezate si aflate in suferinta.

Cand vom indrazni sa ne iubim pentru ceea ce suntem si nu pentru ceea ce „trebuie sa fim“, atunci putem spune ca relatia cu sinele noastru este pe cale de vindecare, atunci vom putea renunta la armura perfectionismului, ne vom elibera de sub tirania rusinii si vom vedea frumusetea sufletului nostru.

Ne conectam la noi si la cei dragi noua

Beneficiul major este la nivel relational!

Cercetarile recente spun ca cel mai important factor – atunci cand vine vorba despre sanatatea noastra fizica, psihologica, starea de bine si fericirea personala – este relatia. Mai exact, maniera in care ne conectam la sine si la cei dragi noua.

Este o amagire uriasa credinta ca-i putem iubi pe ceilalti mai mult decat ne pretuim pe sine. „Nu exista compasiune in absenta autocompasiunii“, spune Dalai Lama, iar adevarul este ca, inainte de a ne „repara“ copiii, partenerii, prietenii sau colegii de serviciu, avem nevoie sa ne acceptam pe noi insine.

Deoarece ceilalti nu au nevoie ca noi sa-i schimbam, ei au nevoie ca noi sa-i iubim, iar pentru a ne putea exprima deplin iubirea, avem nevoie sa ne impacam cu noi insine.

Exercitii de linistire

Exercitiile de mindfulness (sau de cultivare a starii de prezenta constienta) se numara printre cel mai bine sustinute stiintific tehnici de imblanzire a furtunilor emotionale si a momentelor de suferinta psihica sau fizica.

Cel mai simplu exercitiu de acest fel este respiratia abdominala – o forma a respiratiei in care procesul se desfasoara in trei timpi: inspiram, numarand pana la patru; ne asiguram ca aerul ramane in abdomen timp de patru secunde si apoi expiram in acelasi interval.

Printre variantele mai complexe ale acestor tehnici se numara: meditatia de dimineata, exercitiile de recunostinta inainte de culcare, tehnica fotografiilor din copilarie, prin care ne desensibilizam psihologic fata de traumele din trecut si deja obisnuitele sedinte de psihoterapie.

Fiecare isi poarta copilaria

Putem spune ca in fiecare adult exista un copil ranit.

Fiecare dintre noi poarta in suflet experiente traumatice din copilarie, care sunt bine stocate in memoria emotionala, si care se activeaza automat atunci cand intalnim persoane care ne frustreaza in aceeasi maniera in care au facut-o si parintii nostri, in copilarie.

Adesea, aceste persoane sunt partenerii de viata, copiii, prietenii sau cunoscutii nostri. Si dupa ce, in interactiunea cu acestia, experienta dureroasa a iesit la suprafata, automat, avem tendinta de a spune: „Ce-mi faci? Ma ranesti!“.

Insa aceasta este vocea copilului suferind din interiorul nostru, care a fost uitat si acum a capatat glas datorita interactiunii relationale, percepute negativ.

Este partea din noi de care am incercat sa fugim cu disperare, la care am vrut sa renuntam si care tanjeste sa „ajunga acasa“. Insa copilul interior isi va dobandi linistea doar daca-i acordam atentie, daca-i indeplinim nevoile si daca indraznim sa dezvaluim povestea noastra unei persoane de incredere.