„Cum nu cred în familia perfectă, nu cred nici în familia tradițională“

Tiberiu e fotograf, este gay, este căsătorit cu un bărbat, și luptă împotriva discriminării. Are un cuvânt greu de spus, deci, în favoarea unei viziuni mai moderne, mai incluzive și, în ultimă instanță, mai iubitoare, asupra familiei. Noua sa expoziție de fotografie are un titlu simplu: •FAMILY•.

 

Ce înseamnă pentru tine familia?

Tiberiu Căpudean: Iubire. Liniște. Grijă. Căldură. Încredere. Ajutor. Mângâiere. Înțelegere. Un grup de oameni pe care îi iubești și care te iubesc. Eu nu vin dintr-o familie unită. Părinții mei au divorțat când aveam 17 ani.

Mama mea a fost minunată și a compensat lipsa tatălui și a bunicilor paterni. Pe bunicii materni i-am pierdut foarte devreme.

Mamei nu i-a fost ușor, însă ea a fost cea care m-a încurajat să fiu eu însumi, chiar dacă asta însemna să nu mă conformez majorității.

Ea a fost sufletul meu pereche și împreună am format o familie. Noi doi. Sigur că am unchi și mătuși, verișori și, deși cred că țin la mine, nu suntem prea apropiați.

Acum 13 ani l-am întâlnit pe Andrew și m-am îndrăgostit. El e familia mea. Acum aproape 7 ani și jumătate, în ziua în care mama împlinea 60 de ani, am încheiat un parteneriat civil la Ambasada Britanică din București.

A fost o zi perfectă. Un an și ceva mai târziu a urmat decesul mamei. Din fericire, nu am fost singur. Andrew a fost lângă mine tot timpul și datorită lui am reușit să mă mențin pe linia de plutire.

Sunt foarte norocos să fiu înconjurat de un grup de prieteni incredibili. Și ei sunt familia mea. Familia mea urbană. Sunt oameni extrem de diferiți ca vârste și background, sunt de diverse etnii și orientări sexuale, cu copii sau fără, căsătoriți sau nu, însă avem aceleași valori.

Sunt oamenii cu care mă sfătuiesc și cărora le împărtășesc îngrijorările mele, dar și cei cu care sărbătoresc în momentele fericite. Sunt familia pe care mi-am ales-o.

 

Ce noi definiții ai descoperit (ale familiei) colecționând poveștile celor fotografiați?

T.C.: De când am început să lucrez la proiectul •FAMILY•, am înțeles că nu există one-size-fits-all atunci când vorbim despre familie. Oamenii sunt diferiți și prin urmare au nevoi diferite…

Și am mai înțeles că, dacă mie îmi place ceva, iar ție altceva, nu înseamnă că e ceva greșit cu unul dintre noi. Diversitatea e ceva normal. Și așa cum nu cred în familia perfectă, nu cred nici în „familia tradițională.

Nu cred că există așa ceva. Cred că există familie și atât. Cu momente de fericire intensă, dar și cu greutăți: cu emoții puternice și temeri, cu surprize plăcute, dar și cu eșecuri. Familia este formată din persoanele alături de care te simți acasă.

Ce familii inedite ai cunoscut în periplul tău european?

T.C.: Am cunoscut familii frumoase și oameni foarte deschiși. Am întâlnit bărbați care trăiesc alături de alți bărbați de mai bine de 20 de ani și bărbați care formează un cuplu de puțină vreme; bărbați care s-au căsătorit cu alți bărbați și bărbați care formează un cuplu fără să simtă nevoia să-și oficializeze relația.

Am întâlnit și bărbați care au fost căsătoriți cu femei, care au copii și care, la scurt timp după căsătorie, și-au acceptat orientarea sexuală și au înțeles că nu pot fi fericiți decât alături de un alt bărbat.

Am întâlnit bărbați care trăiesc alături de bărbați de altă etnie sau religie și bărbați între care există o diferență de vârstă de 20 de ani. Cu toții au reușit să treacă peste diferențele dintre ei și să fie fericiți. Și asta mi se pare minunat.

 

Ce impact crezi că a avut referendum-ul pentru familie?

T.C.: Pentru mine a fost o traumă profundă. Mi s-a părut incredibil că într-o țară membră a Uniunii Europene, drepturile omului și libertățile fundamentale pot fi supuse la vot.

Nu e ușor să te trezești peste noapte transformat în „dușmanul poporului și să ajungi să fii momeala dintr-un joc politic, deși ți-e foarte clar că nu tu ești miza. A fost îngrozitor să văd cum au dezbinat o țară întreagă.

Cum niște oameni care nu mă cunosc, își permit să decidă dacă bărbatul pe care îl iubesc și cu mine formăm sau nu o familie.

Să decidă pentru mine dacă parteneriatul civil pe care l-am semnat acum șapte ani și ceva și care e recunoscut aproape peste tot în lume, la mine acasă e doar decorativ.

Sigur că referendumul ăsta nu a avut nicio legătură cu „redefinirea familiei în Constituție. A fost ceva aberant. Cum să spui că vrei să aperi „familia tradițională, neamul, strămoșii și copiii României? Să-i aperi de cine? De gay?

De lesbiene? Da ce le-au făcut? Cum îi amenință? Cum să spui că vrei să te asiguri că va fi ilegal ceva ce în momentul ăsta nu e legal.

Că înainte de referendum, în România, două persoane de același sex nu se puteau căsători. Și-atunci care a fost rostul? Pentru ce s-au cheltuit zeci de milioane de euro?

Dacă ar fi trecut, ar fi schimbat ceva în viața mea? Nu. Aș fi locuit în continuare alături de un bărbat, aș fi iubit în continuare un bărbat… aș fi fost gay în continuare.

A fost dezgustător să văd cum un guvern corupt schimbă regulile jocului după ce jocul a început. Să văd cum România s-a transformat într-un circ în care clovnii sunt de fapt mafioți.

O țară în care prostia, hoția, minciuna și incompetența sunt la putere. Oamenii ăștia au făcut tot ce le-a stat în putință ca acest referendum al urii să treacă.

Au modificat procentajul pentru cvorum, au decis să nu se folosească sistemul electronic, au renunțat și la declarația pe proprie răspundere în cazul în care votai în altă localitate, încurajând astfel binecunoscutul turism electoral.

În plus, sistemele de supraveghere existente nu au putut fi folosite în secțiile de votare, nu s-au lipit nici măcar amărâtele alea de autocolante pe cardurile de identitate, au schimbat legea care spunea că este interzisă campania electorală cu 48 de ore înainte de ziua votului și-au decis că e ok să se prelungească perioada de campanie până la închiderea urnelor, au prelungit până și perioada de votare la două zile, astfel încât preoții să-și „facă treaba și să mobilizeze credincioșii în timpul slujbei.

Nu contează că i-au intimidat sau manipulat luni întregi. Nu contează că au organizat „agape vizavi de secțiile de votare sau că au mers din casă în casă spunând oamenilor că, dacă nu votează, nu sunt creștini. Pentru ei, scopul scuză mijloacele.

A fost sinistru să văd cum BOR este marioneta unui dictator în devenire și cum bisericile se transformă în săli de conferințe de la al căror pupitru (că numai altar nu mai este…) se instigă la ură, în loc să se vorbească despre iubirea aproapelui, despre acceptare sau toleranță.

Dacă eu iubesc un alt bărbat și vreau să fiu protejat de legea din țara mea – țara unde plătesc taxe și impozite la fel ca și prietenii mei straight – cu ce deranjez? Sau pe cine deranjez?

Dorim noi interzicerea căsătoriilor cuplurilor heterosexuale? Nu! Dorim noi ca bărbații heterosexuali să nu-și poată vizita iubitele sau soțiile la spital, sau ca femeile să nu fie protejate de lege în cazul decesului soțului lor? Nu! Tot ce dorim sunt drepturi egale. Nu speciale. La fel.

Cu ce se simte amenințat un bărbat heterosexual dacă eu vreau să mă căsătoresc cu bărbatul pe care îl iubesc? Cam ce-ar prefera? Să mă căsătoresc cu fiica lui?

Sau cu sora lui? Așa ar fi mai bine? Sau o femeie? De ce s-ar putea simți amenințată? Că ar părăsi-o soțul pentru un alt bărbat? Pe bune?

Am obosit îngrozitor să aud aceleași întrebări sau justificări inepte ale urii. De pildă: „Ce îi spun eu copilului meu dacă vede doi bărbați sărutându-se pe stradă?, Păi e vina mea că ești incapabil(ă) să-i explici copilului tău lucruri elementare?

Sau ți se pare normal ca libertatea mea să fie condiționată de ignoranța ta? Când vede că un bărbat sărută o femeie ce îi spui?

Eu i-aș spune că este o manifestare firească dintre doi adulți care se iubesc, și că unii oameni se îndrăgostesc de persoane de sex opus, iar alții – de persoane de același sex. Dacă tu, ca adult, prezinți lucrurile firesc, și copilul tău va învăța să accepte diversitatea.

Mă întreb ce le-ar răspunde copiilor lor, în cazul în care i-ar întreba de ce, pe cei doi bărbați pe care i-a văzut sărutându-se pe stradă puțin mai deveme, acum îi bat sau îi scuipă alți bărbați?

Sau deja obsesivul: „Să facă ce vor la ei acasă. Da de ce?! Tu te ții de mână doar la tine acasă? Sau te săruți cu iubitul/iubita doar în sufragerie?

De ce ți se pare normal ca eu să îmi cenzurez gesturile? Ți se pare ok să fiu luat la bătaie sau insultat pentru că îmi exprim afecțiunea față de bărbatul pe care îl iubesc? Care e treaba ta în toată povestea asta?

Sau: „Orice, dar să nu înfieze copii. Da de ce? Nici acum nu ai înțeles că sexualitatea nu e o alegere? Că nu se învață?

Că majoritatea membrilor comunității LGBTQI+ au crescut lângă doi părinți heterosexuali care nu le-au influențat în niciun fel sexualitatea?

Chiar toată lumea uită că cei peste 40.000 de copii care trăiesc în orfelinatele din România au fost abandonați de cupluri heterosexuale, în marea lor majoritate „tradiționale și ortodoxe?

Sper ca societatea românească să se schimbe și să învețe din exemplele unor țări către care ar trebui să ne dorim să ne îndreptăm…, nu să urmeze exemplul unor țări precum Rusia, Polonia, Ungaria și Belarus.

Mi se pare josnic să te folosești de o minoritate care e și așa discriminată, pentru a-i face pe oameni să uite că 48,6% dintre morțile din România ar fi putut fi evitate (Eurostat, 2015),

că 38,5% dintre elevii de 15 ani nu ating un nivel minim de cunoștințe științifice (Comisia Europeană, 2017), că România are cel mai mare procentaj al mamelor adolescente din UE (Eurostat, 2016), că 42% dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți funcțional (Organizația Economică pentru Cooperare și Dezvoltare, 2015),

că 1 din 4 români locuiește și muncește în afara țării (Banca Mondială, 2018), că 46,8% dintre copiii din România trăiesc în pragul sărăciei și excluziunii sociale (Eurostat, 2016), că 1 din 4 români nu are acces la îngrijire medicală de bază (Reuters, 2017),

că peste 40% dintre școlile din mediul rural nu au autorizație sanitară și au toaleta în curte (Banca Mondială, 2017), că în fiecare zi, mii de copii din România trăiesc singuri și fără adăpost (UNICEF, 2018),

că între 2010 și 2015, infecțiile intra-spitalicești au crescut cu aproape 50% (CNSISP, 2016), că din 2008, numărul copiilor care nu au fost înscriși la școală a crescut cu 113% (UNESCO, 2016),

că 1 din 10 copii din mediul rural merge la culcare flămând (World Vision, 2016) și că 1 din 4 românce este agresată fizic de către partenerul său (Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE, 2014).

 

Democrația nu e tirania majorității…

„•FAMILY• s-a născut la un an după N•A•K•E•D. A fost o continuare firească a ultimului meu proiect, având în vedere contextul referendumului.

Am vrut să surprind intimitatea și dragostea dintre doi bărbați, să arăt firescul unei astfel de relații și să le spun poveștile.  Am fost extrem de fericit că N•A•K•E•D a fost atât de apreciat la nivel internațional.

Pe lângă expozițiile de la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, proiectul a fost expus și la Bruxelles, Paris și Madrid, iar anul acesta am primit din partea Forumului Cultural European, Premiul European pentru Toleranță.

Este o foarte mare onoare pentru mine, cât și o la fel de mare responsabilitate în a continua – în felul meu – lupta împotriva homofobiei, rasismului, xenofobiei, body-shaming-ului și ageism-ului.

Eu încă mai sper că oamenii vor înțelege că diversitatea înseamnă normalitate și că nu suntem mai puțin umani dacă nu suntem straight.

Mi-ar plăcea să înceteze să ne privească prin prisma sexualității noastre, pentru că nu asta ne definește ca persoane. Viața mea sexuală nu ar trebui să preocupe pe nimeni în afară de mine și de partenerul meu.

Și atâta vreme cât sexul anal și cel oral sunt practicate și de cuplurile heterosexuale, nu înțeleg de ce sunt condamnate și transformate în «perversiuni» dacă sunt practicate de doi bărbați.

Photo Credit – Guido Vermeulen

Comentează și tu
Recomandări
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Atacul de panică: simptome și tratament
Atacul de panică: simptome și tratament

Atacul de panică sau stările intense de anxietate sunt stări în care simțim o teamă foarte mare, ca o amenințare la adresa vieții noastre. Iată ce gânduri ne copleșesc în astfel de situații și ce stări fizice, pentru a le putea identifica în mod corect.

Citeste
„Cum nu cred în familia perfectă, nu cred nici în familia tradițională“
„Cum nu cred în familia perfectă, nu cred nici în familia tradițională“

Tiberiu e fotograf, este gay, este căsătorit cu un bărbat, și luptă împotriva discriminării. Are un cuvânt greu de spus, deci, în favoarea unei viziuni mai moderne, mai incluzive și, în ultimă instanță, mai iubitoare, asupra familiei. Noua sa expoziție de fotografie are un titlu simplu: •FAMILY•.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste
Cum poți da dovadă de asertivitate
Cum poți da dovadă de asertivitate

Când vorbim despre asertivitate, ne referim la calea sănătoasă de comunicare, prin care știm să ne exprimăm opiniile fără a deveni agresivi, știm să ne susținem un punct de vedere și să ținem cont de noi înșine în interacțiunile cu ceilalți, dar și să știm să refuzăm, renunțând la sentimentele de vină sau rușine. Totuși, atunci când trebuie să punem în practică toate sfaturile bune în acest sens, ne regăsim în sintagma frecvent utilizată „da, dar…” și aducem argumente pentru a justifica limitarea asertivității sau nepracticarea ei.

Citeste