Cum resimtim inaintarea in varsta
Oare de ce asociem, obligatoriu, inaintarea in varsta cu degradarea? De ce „batranete“ rimeaza cu… „depresie“? Oare asa stau lucrurile realmente? Cateva raspunsuri din ceea ce doamna psiholog Raina Saguna afla la cabinet despre felul cum percep oamenii varsta.
Psychologies: De ce inaintarea in varsta vine la pachet cu o gramada de complexe si de nevroze?
Psih. Raina Saguna: Constiinta de sine este unul dintre darurile supreme, o comoara la fel de pretioasa ca viata insasi. Este ceea ce ne face umani. In acelasi timp insa, are un pret mare: rana mortalitatii.
Existenta noastra este vesnic umbrita de cunoasterea faptului ca vom creste, vom inflori si apoi, inevitabil, vom descreste si vom muri.
Din nefericire, traim intr-o lume in care varstnicii nu sunt vazuti ca purtatori fundamentali ai culturii.
La locul de munca ei pot fi considerati inutili sau blocand calea celor mai tineri. Prin urmare, oamenii care imbatranesc sunt nevoiti sa traiasca sub amenintari tacute, venite din mai multe directii.
In primul rand, exista o deteriorare a functiilor organismului: tesutul celular nu se mai reinnoieste ca in tinerete, astfel incat firul de par se subtiaza, pielea, muschii si incheieturile isi pierd elasticitatea, circulatia sangvina nu mai functioneaza bine.
Celulele creierului mor, iar memoria devine neclara. Deteriorarea fizica, cu slaba sa coordonare, cu garbovirea, rigidizarea si diminuarea corpului si a creierului, inseamna ca, psihic, exista o saracire in functionarea eului si a sentimentului de sine.
Individul se simte mai mic si mai neajutorat, astfel incat lumea exterioara devine mai mare si mai putin controlabila.
Evenimentele tind sa fie traite pasiv si de aceea pot fi mai persecutorii si mai amenintatoare. In al doilea rand, exista expectatia sociala. Pentru multi oameni, batranetea este, de obicei, marcata de pensionare.
Multe persoane se bucura de sansa relaxarii, dar pensionarea ramane totusi o criza existentiala clara. Odata cu im batranirea, devin tot mai raspandite „micile morti“ si pot aparea stari acute si cronice de dispozitie anxioasa si depresiva. Acest lucru se poate intampla in orice moment al vietii, oricand exista o pierdere a placerii.
Dar acum exista mai putine ocazii de speranta pentru viitor. In al treilea rand, apare pierderea prietenilor si a celor dragi.
Batranii cheltuiesc mai multa energie psihica pentru a depasi perioada de doliu dupa pierderea unei persoane dragi si pentru a se adapta la noile conditii. Agresivitatea si rautatea, egoismul, comportamente des intalnite acum, sunt simptome ale neputintei.
Cu toate ca un tratament adecvat ar putea sa determine o incetinire a ritmului dezvoltarii depresiei, batranii refuza, in general, atat tratamentul medicamentos, cat si psihoterapia.
Refuzul are doua motive: teama de a nu fi considerati bolnavi psihic si ancorarea intr-un sablon care considera depresia ca normalitate a varstei.
Este imbatranirea ceva asociat cu scaderea satisfactiei de viata?
R. S.: Daca prin satisfactia de viata intelegem starea subiectiva rezultata din implinirea necesitatilor, lipsa de tensiuni, de anxietate, care se fundamenteaza pe aprecierea pozitiva a modului de desfasurare a vietii, in general, si daca vedem imbatranirea ca un proces de degradare graduala si diferentiala, care implica schimbari din punct de vedere biologic si psihologic, atunci putem spune ca procesul de imbatranire se manifesta diferit, individualizarea fiind determinata de: gradul de autonomie; degradarile fizice si psihologice;
starea emotionala si mentala; gradul de cultura, posibilitatea de a se manifesta comportamental, cum ar fi implicarea in viata comunitatii, modul in care suporta pierderea rolurilor sociale, ca urmare a decesului cunostintelor si a partenerului de viata, a modului in care se adapteaza la noile roluri.
Nu este usor sa traiesti fiecare moment al vietii avand constiinta mortii. Asa cum spunea Yalom, este ca si cum ai incerca „sa privesti soarele drept in fata“: nu poti rezista mult. Si pentru ca nu putem trai inghetati de frica, gasim metode sa atenuam teroarea mortii.
Ne proiectam in viitor prin copiii nostri, devenim bogati, faimosi, crestem tot mai mult, dezvoltam ritualuri compulsive care sa ne protejeze sau imbratisam credinta de neclintit intr-un salvator ultim.
In ciuda incercarilor noastre ferme si remarcabile de aparare, nu putem inlatura total anxietatea mortii: ea este mereu acolo, adapostindu-se intr-un colt al mintii noastre.
Oricum ar fi primita, batranetea pare intotdeauna insotita de cel putin un anumit nivel de depresie dureroasa. Aceasta poate varia de la suferinta absoluta, la o resemnare linistita, impacata. Poate parea straniu ca ma refer la depresie ca fiind impacata.
Totusi, dupa prima durere a pierderii, acceptarea poate aduce cu sine un sentiment demn, de pace, cu o alternanta de fericire si nefericire.
Dar ce inseamna de fapt satisfactie de viata? Care sunt parametrii?
R. S.: Satisfactia fata de viata este masura in care oamenii isi evalueaza „viata ca intreg“. Masurarea satisfactiei se realizeaza prin utilizarea unei palete largi de indicatori privind aspectele concrete ale vietii:
satisfactia fata de serviciu, satisfactia fata de viata de familie, satisfactia fata de nivelul material, satisfactia fata de petrecerea timpului liber etc.
Aristotel afirma ca nu exista un model unic de ajungere la fericire si nicio unica forma de manifestare a ei, deoarece semnificatia acesteia depinde de fiecare subiect: „unii cred ca ea (n.n. – fericirea) face parte din bunurile vizibile si clare, ca placerea, bogatia sau onoarea; altii cred altfel si, adesea, unul si acelasi om o priveste diferit (bolnavul ca sanatate, saracul ca bogatie) (…).
Unii, insa, cred ca, dincolo de multele bunuri (de acest fel) se afla un altul, care exista prin el insusi, fiind in acelasi timp cauza ce conditioneaza calitatea tuturor celorlalte de a fi bunuri“.
Marele filosof grec surprinde faptul ca atingerea fericirii si, in principiu, a unui nivel ridicat al bunastarii subiective este un proces determinat de particularitatile fiecarui individ.
Cu alte cuvinte, subiectivismul, modul fiecaruia de a fi, influenteaza perspectiva pe care individul o are asupra vietii.
Satisfactia de viata poate creste odata cu inaintarea in varsta sau batranetea este ceva de privit mereu cu compasiune?
R. S.: Oamenii intreaba mereu: care este scopul vietii daca oricum totul este sortit pieirii? Chiar daca multi dintre noi cautam raspunsuri la aceasta intrebare in afara noastra, cel mai bine ar fi daca am urma metoda lui Socrate si am privi in interiorul nostru.
Scopul nostru cel mai important ar putea sa fie o sanatate buna si bogatie intelectuala; acestea ne pot oferi o rezerva inepuizabila de idei, independenta si o viata morala.
Echilibrul interior rezulta din constientizarea faptului ca nu lucrurile in sine ne deranjeaza, ci interpretarea pe care noi stim sa le-o dam.
Un studiu care si-a propus sa descopere in ce fel se schimba starea noastra de bine de-a lungul anilor, arata ca fericirea si satisfactia in privinta vietii tind sa creasca odata cu varsta.
Cu toate astea, bunastarea sufleteasca a unei persoane depinde si de momentul in care s-a nascut. Teoria implicita a imbatranirii vorbeste despre existenta unei relatii stranse intre activitate si satisfactia vietii, astfel incat, desi individul trece printr-o serie de modificari, nevoile psihosomatice raman aceleasi.
Persoanele varstnice care imbatranesc in conditii optime sunt cele care raman active, rezistand astfel retragerii din lumea sociala. Erikson ne spune ca ultima perioada din viata reprezinta o integritate in lupta cu disperarea.
Integrarea acestui conflict presupune dragoste fata de ceilalti si absenta egoismului, acceptarea propriei vieti si asumarea intregii vieti asa cum a fost, absenta regretelor, acceptarea mortii, acceptarea propriilor imperfectiuni si pe cele ale celorlalti.
La batranete, individul priveste cu satisfactie realizarile din trecut si cu regret ceea ce nu a realizat, traieste esecul nerealizarilor din viata, iar toate acestea duc la o limitare progresiva a capacitatilor de adaptare.
Este batranetea automat asociata cu depresia, frica de moarte etc.?
R. S.: Cei mai multi dintre noi, pe masura ce inainteaza in viata, au un simt al varstei lor comparativ cu varsta celor care ii inconjoara. Copilul are notiunea lui „cine e mai mare“; el este constient ca este mic, dar totodata aspiratia sa este de a fi „mare“.
Dispretul adolescentilor fata de dorinta parintilor de a-i ajuta si ghida, precum si respingerea dependentei marcheaza acest sentiment de „cine sunt in relatie cu sinele meu de copil si adultul care ma straduiesc sa fiu“.
Adultul care are in jur de 30 de ani, contribuie la societate prin munca, relatii si formarea familiei. Adultii, daca fac aceasta alegere, isi ocupa locul care li se cuvine – barbat si femeie – si isi asuma responsabilitatea intemeierii unei familii si confruntarii cu sarcina de a creste acea familie pana la maturitate.
Atitudinea de ansamblu a acestor ani este aspiratia catre realizarea stabilitatii si progresului unitatii familiale, individului la munca si in profesie, a dezvoltarii sanatoase si sigure a copiilor, care isi vor incepe propriul drum in viata.
Odata cu sosirea varstei mijlocii, apare totusi un mod de a fi diferit. Poate ca unul sau doi prieteni mor de timpuriu. Brusc, exista un soc care aduce in prim-plan ideea mortalitatii.
Sunt prezente semnele imbatranirii fizice, insotite probabil de sentimente de depresie sau de rusine exacerbate si de preocuparea culturii actuale fata de idealizarea, chiar idolatrizarea, tineretii.
Aceasta constientizare a imbatranirii fizice aduce cu sine, oricat de mult ar incerca individul sa nege, o constientizare a mortii.
Indiferent de cat de multe mai sunt de realizat (si exista intr-adevar multe ucruri ce pot fi realizate in perioada varstei mijlocii pana in faza batranetii), constientizarea fiecarui individ aseaza, incontestabil, un punct final, si este important ca individul sa recunoasca acest lucru, deoarece aceasta ii influenteaza sentimentul identitatii personale.
Pe de alta parte insa, atata vreme cat oamenii pot gandi, se pot misca si isi pot pastra independenta judecatii, ei se pot bucura inca de individualitatea lor.
Avansarea procesului de deteriorare este insa inevitabila, astfel incat persoana in varsta isi pierde mult din libertatea de alegere si trebuie sa se scufunde in dependenta fata de altii. Si, la fel ca in cazul oricarei pierderi, se declanseaza un proces de doliu.
In aceasta situatie, teama, furia, ideile paranoide si amaraciunea pot fi urmate de gasirea unor satisfactii de substitutie, ceea ce poate determina o tristete impacata privind schimbarea.
Este varsta ceva diferit pentru femei si pentru barbati? Adica ele sunt mai dezavantajate sau este doar o ingerinta culturala?
R. S.: Atat femeile cat si barbatii se confrunta in timpul procesului de imbatranire cu trei crize specifice. In primul rand, diferentierea dintre eul intim si eul profesional – varsta impune renuntarea la cariera si regasirea propriilor atribute ale eului.
Acesta este motivul pentru care pensionarea e traita ca o trauma si are efecte destructurante. In al doilea rand, transcendenta sanatatii fizice si acceptarea simptomelor inerente involutiei fizice.
Persoanele care se vor concentra pe starea de sanatate fizica risca sa dezvolte sentimente depresive, spre deosebire de cei care accepta ca sanatatea fizica nu mai poate fi cea de la 20 de ani sau se orienteaza spre alte activitati, cum ar fi relatiile sociale.
In al treilea rand, transcendenta eului versus preocuparea pentru eu – aceasta criza se asociaza sentimentului mortii. Neacceptarea mortii se asociaza cu trairi depresive, iar acceptarea mortii, cu un fapt inevitabil si natural, ce confera o stare de bine si de echilibru.
Sentimentul privind caracterul finit al vietii impune o reevaluare radicala a ceea ce inseamna viata si cum trebuie ea traita acum.
Negarea anxietatii privind viitorul nu mai e posibila; este momentul, in egala masura pentru barbati si femei, sa gaseasca o viitoare rearanjare interioara a prioritatilor din viata lor.
Stim noi sa imbatranim senin? Sau mostenim nevrozele si comportamentele tipice de la parintii nostri?
R. S.: Persoanele in varsta tind sa substituie rolurile pierdute cu unele similare, continuand sa mentina modalitati tipice de adaptare la mediu, asigurandu-si astfel echilibrul interior.
Se porneste de la premisa ca fiecare individ, indiferent de varsta, are o personalitate si un stil de viata diferite de ale celorlalti, ca personalitatea joaca un rol major in adaptarea la procesul de imbatranire.
Astfel, se justifica diversitatea modelelor de imbatranire, daca se ia in considerare probabila continuitate a stilurilor anterioare individuale. Persoanele care au fost intotdeauna pasive sau retrase este prea putin probabil sa devina active dupa pensionare.
Pe de alta parte, persoanele care au fost intotdeauna active, asertive si implicate social nu isi petrec varsta a treia stand acasa. Pe masura ce trec anii, fiecare individ devine mai asemanator cu ceea ce a fost in tinerete.
Un individ imbatraneste cu succes daca mentine o personalitate matura, integrata pe toata perioada vietii, aceasta fiind conditia satisfactiei in viata.
Bucuria de la varsta batranetii pare a se baza, la fel ca si in cazul intregii vieti, pe imbinarea dintre satisfacerea impulsurilor centrate pe sine si contributiile fata de altii.
In mod firesc, mediul le delimiteaza pe amandoua, in aceeasi masura ca si caracterul individului. Ca psihoterapeut, stiu ca insasi constientizarea mortii poate integra intunericul in scanteia vietii fiecaruia si poate imbunatati viata pe care fiecare o are de trait.
Calea spre aprecierea vietii, spre gasirea compasiunii fata de ceilalti, calea spre a iubi totul cu o mai mare intensitate este sa fii constient ca aceste experiente sunt facute sa dispara.
Ce sfaturi ati da cuiva care vine la cabinet si se plange ca ii este teama de imbatranire?
R. S.: Pentru multi oameni in varsta este vitala dorinta de a continua sa isi aduca contributia fata de altii. Asta poate aduce o fericire adevarata, pastrand totodata, la distanta, rigiditatea batranetii.
Pe de alta parte, barbatii si femeile in varsta, in egala masura, devin deseori ajutoare nepretuite pentru tinerii parinti.
Intre copii si bunici se pot crea legaturi foarte frumoase, adesea bunicii nefiind atat de impovarati de responsabilitati cum sunt parintii.
Ei pot fi mai rabdatori si au timp sa se relaxeze si sa se joace. Intre cei batrani si cei mici, apare adeseori un sentiment de egalitate, care-i face sa se ataseze in mod deosebit unii fata de altii.
Varstnicii isi pot aduce contributia fata de tineri prin voluntariat pentru cauze bune, pot lucra cu jumatate de norma sau pot fi istoricii vii ai societatii.
Pentru ca au trecut prin multe, varstnicii se pot exprima adeseori cu o claritate calma, obiectiva, lipsita de grandoarea catre care pot fi inclinate persoanele mai tinere.
Acest gen de intelepciune poate deschide minti, facandu-ne umili. Ea le comunica tinerilor ca „asa ceva ti se va intampla si tie intr-o zi!“.
Persoanele care isi prelungesc activitatile din perioada maturitatii, isi inlocuiesc prietenii disparuti cu altii noi, vor fi mai bine adaptate pentru anii pensionarii.
Batranii traiesc un grad inalt de satisfactie daca: se bucura de activitati zilnice, vad propria viata ca implinita, valoroasa, au o imagine de sine pozitiva, au simtul umorului dezvoltat, au un stil de viata moderat, prezinta capacitatea de a vedea lucrurile in perspectiva.
Un avantaj al batranetii este ca acum sunt asteptate mai putine responsabilitati, iar individul se poate bucura de scopurile sale egoiste, fara prea multe invinuiri.
Aceasta absolvire de vina, cel putin partial, se afla adesea in miezul placerilor vietii traite de multi varstnici. Probabil ca cele mai comune piedici in calea unei atitudini de lipsa de griji sunt starea proasta a sanatatii si lipsa banilor sau teama de aceste lucruri.
Oricine ii cunoaste bine pe batrani va fi intalnit cazuri de saracie reala sau de sanatate precara.
De unde nevoia asta de a avea, dupa 40 de ani, parteneri sexuali mai tineri? E ceva biologic sau este tot o frica personala?
R. S.: Criza varstei de mijloc este deja un termen devenit la moda, gata sa explice o depresie, o aventura extraconjugala, schimbarea carierei si aproape orice alt eveniment care apare in viata unei persoane de varsta mijlocie.
Criza varstei mijlocii este recunoscuta ca etapa a dezvoltarii normale, marcata in special de recunoasterea faptului ca cel putin o jumatate din viata a trecut. Imbatranirea corpului si realitatea mortii nu mai pot fi negate.
Varsta mijlocie este, atat pentru barbati cat si pentru femei, o perioada de autoevaluare, de estimare a propriei situatii familiale, ocupationale si, bineinteles, a prezentei fizice si, totodata, o perioada de reorganizare a prioritatilor vietii.
Atunci cand sunt prezente, anxietatea si depresia nu sunt de obicei patologice. Patologia, in aceasta perioada, tinde sa apara doar atunci cand exista o tendinta a persoanei de a incerca sa se agate de tipare cognitive si emotionale, de un mod de viata si de imagini ale sinelui care apartin stadiilor anterioare ale dezvoltarii, inadecvate acum din punctul de vedere al varstei.
O recunoastem cu totii pe femeia care se imbraca in acord cu sinele ei adolescent sau pe barbatul care insista sa se implice in ispravi fizice, dincolo de capacitatea lui actuala.
In ambele situatii este prezent esecul de a confrunta inevitabila renuntare la sinele mai tanar din trecut, alaturi de o atitudine de dispret fata de sinele mai batran, al carui cadru asteapta sa fie ocupat.
Jung a sustinut ca schimbarea de la orientarea spre exterior (insertia profesionala, familiala si obtinerea recunoasterii sociale) la orientare spre interior (stabilitate profesionala si familiala, acceptarea diminuarii fortei fizice si a modificarilor relatiilor familiale si sociale) este cruciala pentru adaptare. Trecerea de la tinerete la senectute, la varsta mijlocie se asociaza in plan emotional cu stres.
Factorii de stres sunt, pe de o parte, solicitarile exterioare specifice noii varste si, pe de alta parte, trairile asociate conflictelor reprimate la varstele anterioare.
Rezolvarea acestor conflicte reprezinta o adaptare, ce presupune optiunea pentru noi solutii la trebuinte vechi, revizuirea atitudinii fata de sexualitate, rezolvarea conflictelor cu parintii.
Raina Saguna este psihoterapeut integrativ & psiholog clinician si are cabinet individual de psihologie in Bucuresti, str. Biserica Enei, nr. 2, bl. D2, sc. B, ap. 28; tel. 0758055891; email: [email protected].
