Cum să faci față când cineva te critică

În ce fel ne schimbă critica personalitatea? Cum ajungem să criticăm sau să fim criticaţi? Dar, mai ales, cum să facem față când vine din partea familiei, partenerului sau șefului?

 

Există mai multe motive pentru care unele persoane sunt critice cu tot ce le înconjoară: au învăţat să critice, au probleme emoţionale, de exemplu, stimă de sine redusă şi atunci folosesc criticismul ca mecanism de adaptare.

Citește și:

Ce denotă nevoia de a-i critica tot timpul pe cei din jur

Când partenerul te critică în mod constant

Alții se cred superiori („Eu ştiu ce vorbesc, fac cel mai bine) și nimeni din jur nu se ridică la nivelul lor. Mulţi încearcă să-şi distragă mintea de la suferinţa existenţială şi de la durerea interioară cu care se confruntă.

Oamenii mai critică şi pentru că nu pot accepta diversitatea celorlalţi, nu acceptă faptul că cineva poate gândi sau se poate comporta diferit în anumite situaţii. Și, astfel, vor manifesta un anumit nivel de intoleranţă.

 

Tipuri de critică

Aici putem distinge critica brutală, directă şi critica subtilă, critica la adresa altora sau critica îndreptată către propria persoană.

În literatura de specialitate, există câteva concepte unde criticismul e condensat în instanţa de „părinte critic (prezent la Eric Berne) sau în tipologia „acuzatorului (din formele de comunicare ale Virginiei Satir).

De exemplu, Eric Berne propune conceptul de „stări ale eului şi relevă trei instanţe care guvernează psihicul uman: Părinte, Adult şi Copil.

Modul în care ne raportăm la problemele noastre emoţionale, sociale sau de mediu îşi are rădăcinile în modul în care am gestionat trăiri şi situaţii încă din primii ani de viaţă.

Părintele critic este cel care dictează, conduce, impune, emite principii, protejează, judecă, critică, devalorizează, agresează.

Cum cea mai mare parte a informaţiilor se înregistrează în copilărie şi în adolescenţă, apoi tinerii încep să le reproducă, imitându-i pe cei mari, mai târziu, „starea de părinte va reproduce înregistrările respective, cu o acurateţe mai mare sau mai mică.

Virginia Satir, terapeută recunoscută pentru activitatea sa în domeniul psihologiei de familie, şi-a adus contribuția la procesul de programare neurolingvistică, prin asocierea dintre poziţiile corporale şi stilurile de limbaj.

Unul dintre aceste stiluri de comunicare este  „Acuzatorul, iar în această categorie întâlnim persoanele care încearcă să găsească un vinovat, când lucrurile nu merg exact cum şi-ar dori.

Acuzatorul va pune propriile gânduri şi sentimente pe umerii celorlalţi. Cei care se regăsesc în această categorie, folosesc gesturi hotărâte şi arată cu degetul.

Vorbesc la modul general, folosesc comparaţii complexe şi dovezi inexistente pentru a crea confuzie în mintea interlocutorului, moment oportun pentru a arunca vina pe el, critică excesiv şi acuză.

Aceste persoane rămân, de obicei, singure, deoarece nimeni nu îşi doreşte să fie învinuit, mai ales când nu este cazul. Indiferent de motiv sau de forma de manifestare, critica nu este nici plăcută şi nici utilă, excepţie făcând critica subtilă, care are drept scop îmbunătăţirea diferitelor aspecte.

 

Familia mea critică

Criticismul se învaţă când figurile reprezentative: mama, tata, bunica, bunicul, bona, sau orice adult în preajma căruia creştem îşi manifestă comportamentul şi criticismul în prezenţa noastră.

Dacă un copil creşte într-o familie foarte critică, va avea o stimă de sine scăzută şi nivelul criticismului crescut, în conformitate cu modelul preluat de la membrii familiei.

Părinţii consideră că dacă îşi critică copilul, acesta va învăţa şi îşi va schimbă comportamentul, însă până la 12 ani copilul nu învaţă deloc din critică, pentru că nu are structurile cerebrale necesare ca să proceseze informaţia în sens invers.

Deci, până la 12 ani, copilul nu învaţă decât din feedback pozitiv, încurajări şi aprecieri. Asta înseamnă să scoţi în evidenţă ce a reuşit să facă şi să minimizezi, pe cât posibil, critica.

Când criticăm copilul în fazele incipiente ale învăţării, îi distrugem încrederea în sine şi îi afectăm motivaţia de a mai face lucruri. Vine părintele şi spune: „Copilului meu nu-i place să deseneze.

Dacă mergi înapoi, pe firul lucrurilor, descoperi că, atunci când micuțul a pus mâna pe creion a fost criticat, i-au fost evidenţiate nereuşitele.

Când nu mai au motivaţie, copiii îşi retrag efortul investit într-o sarcină („nu vreau, nu ştiu). Două lucruri distrug stima de sine a copilului: comparaţia cu alţii şi perfecţionismul-criticismul.

Dacă nu vrei să creşti un viitor adult critic, observă-ţi comportamentul şi ţine cont de faptul că adulţii sunt modele pentru copiii lor, copiii nu fac ceea ce spun părinţii, fac ceea ce fac părinţii.

Un copil care a fost criticat adesea devine un adult care va critica, un adult  cu o stimă de sine scăzută.

Aici mai intră în discuţie două aspecte: 1. nu face lucruri, nu comunică din teama de evaluare a celorlalţi; 2. la rândul său, devine extrem de critic în raport cu ceilalţi şi lumea înconjurătoare, dar şi în relaţie cu sinele, începând să se eticheteze şi să se blameze („sunt un prost/proastă, un incapabil/incapabilă, nu sunt în stare de nimic etc).

 

Cum să ne purtăm

Familia foarte critică. Dacă  reuşim să înţelegem ce se întâmplă, de unde vine critica exagerată, există mult mai multe şanse ca relaţiile cu familia critică să rămână măcar unde sunt, să nu se deterioreze.

Comportamentul nu este egal cu persoana, poate că în fond cel care critică este un om de treabă, important e să înţelegem că el are o problemă emoţională, să acceptăm asta și să îmbunătăţim comunicarea asertivă.

Un partener de cuplu foarte critic. El a învăţat critica în familia de origine, are propriile traume sau, într-un caz nefericit, poate fi un partener cu tulburare de personalitate şi deja suntem în altă sferă de interes.

De exemplu, la personalitatea de tip obsesiv-compulsivă găsim controlul exagerat, perfecţionismul, autocritica, critica exagerată la adresa altora, orice greşeală reprezintă o catastrofă.

Pentru acest tip de personalitate, ceilalţi oameni nu sunt de încredere, nu pot face lucrurile bine, sunt incompetenţi, el trebuie să prevadă cele mai mici detalii, să realizeze totul perfect, altfel nu are valoare.

În acest caz, lucrurile nu sunt atât de simplu de modificat, iar psihoterapia de lungă durată poate ajuta la flexibilizarea acestor aspecte.

Dacă partenerul nu are o tulburare de personalitate, ci doar probleme emoționale, sau a învățat să critice, pentru o relaţie lipsită de tensiune singura variantă e să discuţi, la modul cel mai serios, faptul că te deranjează critica lui.

Vorbeşte despre tine la persoana I singular: „Eu – Eu sunt deranjat/ă de critica ta, pe mine mă face să mă simt neapreciat/ă, devalorizat/ă…etc.

În spatele unui comportament există întotdeauna o motivaţie. Care este motivul pentru care partenerul critică? Este nemulţumit, a avut nişte aşteptări care nu i-au fost împlinite?

E obişnuit ca el/ea să aibă dreptate? Încearcă să te manipuleze? Crede că dacă te critică vei învăţa din asta şi data viitoare vei face sau vei spune lucrurile diferit?

 

Critica brutală vs critica subtilă

Evident că impactul cel mai mare îl are critica brutală, directă. Una dintre nevoile noastre de bază este aceea de a fi acceptați.

Când cineva te critică – mai mult, dacă te critică la modul brutal, direct – nu numai că nu-ţi acoperă această nevoie, dar sădeşte şi sentimentul de vinovăţie.

Iată care este diferenţa dintre o critică directă şi o critică subtilă: „Nu eşti în stare de nimic, mă așteptam de la tine să faci lucrurile cu simț de răspundere – un soi de critică care cuprinde suprageneralizare, sau „Proiectul ăsta e un dezastru.

Dacă ne gândim la aspectul constructiv al criticii, fraza se transformă în: „Apreciez că ai finalizat în timp util acest proiect, sugestia mea ar fi să urmăreşti cu atenţie felul în care sunt organizate lucrurile, ai putea lucra la îmbunătăţirea imaginii de ansamblu.

Un alt exemplu: „Nu eşti în stare să trimiţi un colet cum trebuie?! Nu ai pus dată, nu ai pus ştampilă, nu ai pus nimic! Ce faci toată ziua la birou? vs „Avem un colet şi nu are ştampilă şi nici dată pe el.

Cred că e trimis de tine. Haide să fim mai atenţi pe viitor, să nu mai trimitem coletul fără aceste lucruri. În prima situaţie, subordonatul este atât de tăvălit, de ruşinat, încât primul lui gând e că superiorul îl crede un incompetent, un om lipsit de valoare.

În a doua situaţie, critica e constructivă, omul respectiv a primit sugestii pentru îmbunătăţire şi nici nu s-a simţit lezat.

Nu toată critica are aceeaşi valoare. Sfaturile venite de la un expert în domeniu sunt mai importante decât cele de la un prieten care îţi spune „mai încearcă.

 

Cum să primim critica

Dacă eu sunt critic, am nevoie să înţeleg de unde vine acest comportament. E învăţat din interacţiunea cu figurile reprezentative din copilărie sau e un mecanism de apărare?

Dacă eu sunt criticat am nevoie să înţeleg dacă asta are legătură cu acţiunile mele, dacă e o critică justificată. Pot să iau măsuri să modific ceva?

Ține de mine sau nu are legătură cu mine ca individ? Să înţeleg şi să accept că în spatele fiecărui comportament există o motivaţie.

Ar fi de dorit să critici idei, fapte, să vii cu contra-argumente şi să propui soluţii, altfel eşti inutil în acea discuţie. Întreabă-te: „Dacă lucrul ăsta e adevărat, ce aş putea să fac mai bine?

 

Ești critic?

Riscăm ca cei din jurul nostru să se îndepărteze, nevoia primară este să fim acceptaţi – cui îi place să fie criticat? Tendinţa este să ne apropiem de plăcere şi să ne îndepărtăm de durere, în acest caz de critică.

Dacă suntem extrem de critici, riscăm relaţii tensionate, iar în ceea ce priveşte raportarea la sine, persoanele extrem de critice cu alţii tind să fie critice şi cu propria persoană, lucru devastator pentru stima de sine.

Se instalează anxietatea de performanţă, nu mai găsim bucurie în fapte şi lucruri, iar o viaţă trăită în lipsa bucuriei nu ne împlineşte.

 

Critica și autocritica

  1. Devino conştient de faptul că eşti o persoană critică, sigur ţi s-a spus asta până acum.
  2. Începe o monitorizare a comportamentului: cu cine devii critic, eşti critic şi cu tine? În ce situaţii se declanşează critica?
  3. Începe să schimbi câte ceva în comportamentul tău, dacă nu reuşeşti singur cere ajutorul unui specialist.

Acceptă faptul că suntem diferiţi şi a greşi e omeneşte! Unicitatea ne face valoroşi, renunţă la critică şi viaţa ta se va îmbunătăţi semnificativ.

 

De Florentina Gruia psiholog, psihoterapeut, tel.: 0731600509, www.florigruia.ro,

 

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Cum să faci față când cineva te critică
Cum să faci față când cineva te critică

În ce fel ne schimbă critica personalitatea? Cum ajungem să criticăm sau să fim criticaţi? Dar, mai ales, cum să facem față când vine din partea familiei, partenerului sau șefului?

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste