Cum sa renunti la autosabotare

Poti oricand sa ai parte de esecuri, asadar risca si fa ceea ce iti place cu adevarat. Renuntand la autosabotare, vei ajunge sa iti atingi mai usor obiectivele.

 

Teama de viitor

Frica de viitor, de necunoscut, ne face sa ne plafonam si sa alegem calea pe care o credem rationala, sigura, cea care are cel mai mic numar de variabile necunoscute.

Intr-un discurs tinut in fata absolventilor  unei universitati din America, Jim Carrey surprinde ce anume ii impiedica pe oameni sa isi atinga telurile: grija in ceea ce priveste viitorul.

Viitorul privit drept o mare nebuloasa asupra careia nu poti exercita nici un fel de control. Viitorul care, practic, inca nu exista. Deciziile pe care le luam in prezent conteaza.

Parafrazandu-l pe Jim Carrery, putem decide prin prisma placerii sau a fricii, putem alege sa facem ceea ce ne place cu adevarat sau ceea ce, din frica, consideram ca e logic si rational sa facem.

E in genele noastre? Putem da vina pe stramosi pentru acest comportament auto-destructiv? Teoretic, da, suntem inclinati spre autosabotaj.

Ne punem in mod perpetuu in calea proprilor noastre eforturi, subminandu-ne constant. Ramane de reflectat asupra unor intrebari esentiale: de ce si cum ne impiedicam sa atingem ceea ce conteaza pentru noi sau, mai simplu spus, ceea ce vrem.

Raspunsurile la aceste intrebari se gasesc in patru motive ce ne limiteaza capacitatea de a ne atinge telurile.

 

Imaginea de sine

In spectrul larg al perceptiei de sine, fiecare persoana se pozitioneaza intr-un loc diferit, de la aversiunea catre sine, increderea in sine  pana la narcisism.

Unii se regasesc in partea pozitiva a spectrului, avand o perceptive buna despre sine. Totodata, altii sunt in exact sfera opusa, negativa, a anti-sinelui', dupa cum spune psihologul Robert Firestone.

Anti-sinele se comporta exact ca un sabotor intern, a carui voce critica pune sub semnul intrebarii sau chiar contesta capacitatile pe care le detinem.

Scopul lui este sa ne tina intr-o zona de confort, altfel spus, pe loc si intr-un loc, inhibandu-ne astfel evolutia. Vocea critica este modelata de experientele timpurii pe care le avem, modul in care am fost perceputi si tratati de altii.

Spre exemplu, daca am fost catalogati drept prosti', integram aceasta caracteristica in psihicul nostru drept valoare de adevar, indiferent daca este sau nu intr-adevar reala.

O foarte mare influenta o are si mediul social. Daca ne-am simtit singuri sau nefericiti,  ajugem sa credem ca nu suntem demni si sa ne simtim inconfortabil din punct de vedere social.

Daca ni s-a spus ca anumite lucruri vor fi grele si daca am fost obisnuiti sa ne victimizam in copilarie, aceste comportamente vor exista si in prezent.

In acelasi timp, putem imita si prelua comportamentele parintilor sau ale persoanelor care ne-au crescut, cultivandu-le ca si persoane adulte.

 

Zona de confort

Aceeasi voce critica ne tine pe loc, in zona de confort, sub forma unui monolog linistior. Un inamic nu ti-ar vorbi intr-un mod calm, de aceea ne este greu sa identificam acest monolog drept unul daunator:

Esti bine de una singura. Fii tu insati! Mai mananca inca o prajitura! O meriti, ai avut o zi grea. Esti obosita. Lasa-ti telurile pe maine.'.

Totodata verbalizeaza orice potential pericol: Nu te face de ras! Nu ai de ce sa fii in central atentiei. N-ai sa fii promovata! O sa fii doar umilita si dezamagita.'

Desi la inceput e confortabil sa asculti de sabotorul intern, ignorand ceea ce iti doresti si e bine pentru tine, la un moment dat acesta incepe sa te critice.

 

Rigiditatea

Desi e distructiva si neplacuta, o imagine de sine negativa poate fi, in acelasi timp, familiara. Incepem sa ne construim un comportament defensiv bazat pe situatii din trecut, comportment care ne face mai mult rau decat bine.

Aceste comportamente sunt adaptari pentru un mediu nu foarte prielnic din copiliarie si devin limitari in viata de adult.

Daca in copilarie linistea evita tipetele, ca si adult, un comportament timid ne poate cenzura in a fi cine suntem cu adevarat si in a cunoaste oamenii la un nivel mai profund.

Similar, prin tipete poate era singurul mod de a ne face auziti de catre parinti, dar, tipand la partenereul de viata nu il va face decat sa se indeparteze si mai mult.

Modalitatile prin care ne protejam constituie bazele unor reguli pe care ni le impunem si care ne limiteaza vietile. Vedem totul osciland intre ar trebui' si nu ar trebui', intre pot' si nu pot':

Ar trebui sa te intalnesti numai cu barbati sau femei care au grija de tine! Nu ar trebui sa lasi oamenii sa te cunoasca asa bine! Nu ar trebui sa ceri ajutor! Nu poti sa ai un loc de munca prost vazut!'. Suna cunoscut?

 

Frica

Ne este atat de inradacinat acest sentiment incat ajungem sa privim prin prisma fricii fiecare aspect al vietii noastre – frica de necunoscut, frica de esec, ca vom pierde ceva, de a fi ranit sau respins.

Prin ideea ca nu putem depasi anumite obstacole, vocea interioara ne hraneste frica. Insa suferinta si fericirea sunt fatete ale aceleasi monede. Interdependente.

Iar viata oscileaza intre cele doua extreme. Sabotorul intern ne priveaza de suferinta dar, in acelasi timp, si de fericire, lasandu-ne intr-o permanenta stare de insatisfactie. Pentru a ne depasi fricile, trebuie sa ignoram, in mod activ, aceasta voce.

Imbunatatirea diverselor aspecte ale vietii cotidiene poate fi realizata printr-o perspectiva mai realista si mai plina de compasiune asupra sinelui.

Un studiu al doctorului Kristin Neff arata ca, spre deosebire de stima de sine, auto-compasiunea este asociata cu o mai mare mobilitate emotionala, cu o conceptie mai realista asupra sinelui si cu mai multa empatie in realtiile cu persoanele apropiate.

Astfel, putem gestiona, cu mai multa usurita, anxietatea si ne putem focusa pe telurile pe care vrem sa le atingem. Trebuie sa distingem ceea ce vrem cu adevarat de ceea ce vor altii de la noi. Destinul ni-l creem de unii singuri, departe de influentele trecutului.

 

De Claudia Dinu

Foto: hepta.ro

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Cum sa renunti la autosabotare
Cum sa renunti la autosabotare

Poti oricand sa ai parte de esecuri, asadar risca si fa ceea ce iti place cu adevarat. Renuntand la autosabotare, vei ajunge sa iti atingi mai usor obiectivele.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste