Cum sa-ti vindeci o trauma

Nimeni nu poate spune ca trece prin viata senin, fara vreo durere sau trauma. Si daca ajungem sa le recunoastem, ele pot fi vindecate. O psihoterapeuta americana cu experienta, Anthea Millar, vorbeste despre asa ceva.

 

Ramona Covrig: Durere. Pierdere. Trauma. Cum le definesti?

Anthea Millar: Durerea este raspunsul natural al pierderii, in special al pierderii cuiva cu care am format o legatura. Ceea ce simtim, este suferinta, atunci cand ceva sau cineva pe care il iubim este luat de langa noi.

Acest lucru poate fi identificat foarte bine la mamiferele superioare. Elefantii, cimpanzeii, delfinii, lupii sunt doar  cateva exemple de animale studiate care prezinta semne clare de suferinta.

Desi uneori este vorba doar de concentrarea pe raspunsul emotional al pierderii, acest fapt are dimensiuni fizice, cognitive, comportamentale, sociale si filozofice.

Durerea, asociata cu moartea, este familiara majoritatii oamenilor, dar putem fi afectati si de pierderi ca somajul, probleme de sanatate sau sfarsitul unei relatii.

Pierderea poate fi de natura fizica, raportata la ceva ce putem atinge sau masura, asemenea pierderii sotului sau sotiei, sau poate fi abstracta, precum pierderea unor aspecte ale interactiunii sociale.

Un eveniment traumatic major poate fi perceput ca o ultima experienta de inferioritate din care incercam sa pastram bunastarea printr-o „componenta exagerata a protectiei“. (Adler, 1956).

Evenimentele traumatice distrug sistemul normal al oamenilor, care le da un sens al controlului, al conectarii si al intelesului.

Cei care au trecut prin stres posttraumatic, au trecut prin experiente care le-au zdruncinat simtul identitatii proprii, al valorii si ideii ca apartin cuiva.

Atunci cand exista o experienta intensa, care implica teroare si sentimentul ca esti neajutorat, procesele de protectie de zi cu zi si curajul care le insoteste devin coplesitoare si dezorganizate. Traumele au impact asupra corpului si mintii, in egala masura.

Cei mai multi oameni raspund diferit la acelasi eveniment traumatic. Deci nu faptele in sine determina daca un eveniment este traumatic, ci trairea noastra emotionala fata de eveniment.

Cu cat suntem mai speriati si neajutorati, cu atat mai mult ne simtim traumatizati. Intelegerea fiziologiei ca si cea a psihologiei traumei sunt cruciale in terapie.

Oamenii traumatizati si neglijati pot fi dominati de imobilizare si pot stagna, in timp ce altii, cei traumatizati, fara a avea antecedente,  pot raspunde prin deviza „lupta sau fugi“.
 

Kurt Adler scria: „Cel mai important lucru pe care il putem oferi clientilor nostri este de a-i ajuta sa vada mai clar ceea ce doresc sa indeplineasca“.  Care este scopul durerii pentru client?

A. M.: Pierderea unei persoane iubite sau a unui lucru poate fi inteleasa ca fiind legata de nevoia noastra de a ne conecta, de sentimentul de inferioritate a oamenilor si de felul in care ne revansam fata de toate acestea.

Deci, scopul central al durerii implica incercarea noastra de a evita sa ne confruntam cu slabiciunea, inferioritatea si lipsa controlului atunci cand infruntam realitatea.

Este vorba, in acelasi timp, despre evitarea de a simti frica de izolare si deconectare, procesul durerii fiind un fel de a mentine legatura cu persoana sau lucrul pierdut.

Toti abordeaza durerea in acelasi fel cu care infrunta orice alta problema din viata. Ne vom comporta in acelasi fel, cu aceleasi strategii si conexiuni interpersonale, ca de fiecare data. Putem, prin urmare, sa anticipam cum facem fata oricarui tip de schimbare, minora sau de importanta.

In ceea ce priveste partea sociala nefolositoare, o persoana poate recurge la durere pentru a evita suferinta mai mare a responsabilitatii personale.

Suferinta poate fi folosita pentru a manipula grija oferita de ceilalti sau ca un mijloc pentru a neglija obligatiile personale, de munca sau de familie.

In privinta partii sociale folositoare, durerea poate ajuta o persoana sa constientizeze mai bine interconectarea si interdependenta ei.

Aceasta poate fi folosita pentru ca o persoana „independenta“ anterior sa gaseasca confort in ceilalti mult mai usor. Acest lucru poate duce la intelegerea felului in care ceilalti sufera, iar in acest fel poti simti compasiune pentru ei. Poate conduce, in acelasi timp, la recunostinta pentru ceea ce ai si la cladirea curajului.
 

In ce fel folosesti principiile adleriene cu oamenii care trec printr-un necaz, printr-o pierdere sau trauma?

A. M.: Toate problemele de familie sunt, in mod fundamental, probleme sociale. Atat durerea cat si trauma, ca si alte trairi, de altfel, trebuie sa fie privite in mod holistic, biologic, psihologic si social, in relatie cu personalitatea, sau, in termeni adlerieni, cu „stilul de viata“.

Imi propun ca, pe termen lung, sa sustin clientul in a-si construi curajul si in a-si mari interesul social, care ii permite sa aiba o flexibilitate psihologica menita sa il pregateasca pentru schimbare si pentru asumarea de noi riscuri.

Pentru inceput, trebuie sa creez o relatie empatica, pozitiva, cu incurajare si egalitate. Prin ascultarea si explorarea empatica, voi afla mai multe despre pierderea lor si despre perceptia lor despre asta, identificandu-le stilul de viata si descoperind in ce fel manageriaza sarcinile pe care le au: ocupatie, prietenie, relatii intime, spiritualitate si grija de sine.

Toate acestea ma vor ajuta sa inteleg cat de mult experimenteaza ei ceea ce adlerienii au numit „C-urile cruciale“: nevoia de Conexiune, Capacitate, sentimentul de a Conta si Curaj.

Aceste nevoi esentiale pot fi serios afectate in urma unei pierderi semnificative. Persoana in cauza se poate confrunta cu urmatoarele:

cum mai pot apartine cuiva? (a te conecta) cum ma pot descurca singur? (a te simti capabil), cum ma pot face util? (simti ca valorezi), si, esential – cum pot fi optimist si pot face fata la ceea ce mi se intampla? (curaj)

Le voi identifica resursele la fel cum le voi standardiza reactiile fata de suferinta, in legatura cu cerintele pe care doliul le impune. Tot acest proces de incurajare isi va merita munca: redarea moralului clientului.

Sunt cateva principii esentiale pe care le urmez atunci cand lucrez cu un client care a trecut printr-o trauma majora. Prima data, ma concentrez pe garantarea sigurantei (fiziologica si psihologica).

Cei care au trecut printr-o trauma, de obicei, nu se simt in siguranta in corpurile lor, in ceea ce priveste emotiile, ceea ce gandesc sau fata de ceilalti. In special, este esential sa nu lucrez cu amintirile unei traume pana cand nu exista o stabilizare a acesteia.

Folosirea psihoeducatiei – in ceea ce priveste urmarile traumei si stabilirea unei conexiuni intre terapeut si client – este necesara inaintea rememorarii amintirilor traumei si aplicarii tehnicilor. Este vital sa lucrezi, pentru a te reconecta si a-ti recladi increderea in ceilalti.

Supravietuitorii traumei trebuie sa-si gaseasca propriul control si sa se indeparteze de rolul de victima produs in urma traumei, pentru a se indrepta catre relatii sociale constructive.

Prin intermediul muncii mele, monitorizez dinamica stilului de viata si am posibilitatea, ca terapeut, sa experimentez traumele vicariale.
 

Care sunt diferentele si complicatiile atunci cand suferinta se transforma in depresie?

A. M.: In timp ce cateva dintre simptomele su­ferintei nu foarte complexe sunt similare cu depresia avuta in urma suferintei complexe, principala diferenta este aceea ca pentru persoana in cauza lumea din jur nu mai are nicio importanta. Cu toate acestea, stima de sine nu dispare in cazul suferintei complicate.

Suferinta grea a fost definita ca intensificarea suferintei pana la nivelul in care persoana ajunge la capatul puterilor, recurge la un comportament maladaptiv sau ramane la nesfarsit cu starea de suferinta, fara a putea trece peste doliu.

Aceasta poate implica o  reflectare extrema asupra pierderii sau neacceptarea extrema a pierderii. Abilitatea de a reveni la obligatiile tale este semnificativa si functionala si poate fi afectata de simptomele prelungite ale  suferintei.

Stilul de viata unic  al fiecarei persoane este un factor-cheie in anticiparea reactiei individuale a pierderii cuiva drag.

Mai mult, este important de stiut ce tip de relatie exista intre cele doua persoane (de exemplu: pierderea unui verisor indepartat vizavi de pierderea unui copil)

Cum s-a intamplat totul: pierderea a fost neasteptata, traumatizanta? A mai suferit pierderi majore in trecut? Ce structuri sociale de sprijin sau alte resurse sunt disponibile? Exista alte probleme in acelasi timp?

Ma concentrez, de asemenea, pe identificarea unui scop al blocajului in durere, intreband ceea ce Adler numea „marea intrebare“:

„Daca nu ai fi fost in suferinta, ce ai fi putut sa faci sau ce ai fi vrut sa faci?“. Sau: „Ce ai pierde sau la ce ai renunta daca ai inceta sa mai fii in doliu?“.

Alte procese esentiale sunt reprezentate de sustinerea clientului in a-si imbunatati relatiile sociale si de a-l ajuta sa isi creeze finalul terapiei asupra caruia are control.
 

Ce sfaturi ai pentru cei nespecializati care vor sa ajute pe cineva care a suferit o asemenea pierdere?

A. M.: Nu va simtiti jenati sa dati o mana de ajutor celui care trece printr-un necaz! Nu trebuie sa aveti raspunsuri si sa dati sfaturi.

Cel mai important lucru pe care il puteti face pentru o persoana suferinda este, pur si simplu, sa fiti langa ea; sprijinul vostru il/o va ajuta sa faca fata durerii si sa se vindece.

Aproape toti se intreaba ce sa ii spuna unei persoane indoliate. Stiind cum sa o ascultati, este mult mai important. Uneori, oamenii bine-in­tentionati evita sa vorbeasca despre moarte sau sa aminteasca despre persoana decedata, dar cel indoliat are nevoie sa simta ca pierderea avuta e admisa de ceilalti.

Nu este ingrozitor sa vorbesti despre asta, iar el va simti ca cel iubit nu va fi uitat. Nu ar trebui sa incerci niciodata sa fortezi pe cineva sa se destainuie, dar este important sa ii dai de inteles celui indoliat ca poate vorbi despre pierderea avuta.

Vorbeste sincer si direct despre persoana care a murit si nu schimba subiectul, daca numele celui decedat vine in discutie.

Cand va simtiti mai apropiati, indruma persoana indoliata sa isi exprime sentimentele. O poti intreba simplu: „Simti ca poti vorbi despre asta?“
 

Cum poate un adult sa ajute un copil sau un tanar sa treaca peste o pierdere? Care sunt semnele ca tinerii sau copiii sufera?

A. M.: Spune-le adevarul, printr-un limbaj simplu si direct, si asigura-i ca ei nu au nicio vina. E preferabil sa spunem ca cineva a murit, in loc sa folosim eufemisme confuze ca „a mers la culcare“ si „l-am pierdut“.

Nu va ascundeti emotiile, dar explicati-le tinerilor ce se intampla, pe intelesul lor. Impartasiti sentimentele puternice, dramatice, cu adultii, in particular.

Oferiti-le alinare si fiti alaturi de copil/adolescent atunci cand trece prin emotii puternice. Incurajati-l sa se exprime in diferite feluri (de exemplu, sa scrie in jurnal, prin arta) si ajutati-l sa isi mentina amintirile.

Gasiti modalitati asa incat copilul sa se implice in rutina si in ritualurile de inmormantare atat cat se simte el confortabil. Incurajati copilul sa comunice si sa puna intrebari.

Descoperiti ce gandeste si ce simte copilul si rezolvati orice neintelegere sau dezinformare. Identificati sprijinul celorlalti adulti care intra in contact cu copiii si implicati-i in acest proces pe colegii copiilor.
 

Ce sfaturi ai pentru consilierii si psiho­tera­peutii tineri care trateaza trauma, pierderea si intristarea?

A. M.: In primul rand, este nevoie ca terapeutul sa fi lucrat cu propriul stil de viata, cu experientele personale si reactiile fata de pierdere si trauma; altfel, ca practician, poate fi dificil sa mentii legaturi clare si sa dispui de o protectie psihologica.

Terapia suferintei superficiale poate fi deprinsa printr-o pregatire de baza. Totusi, pentru a fi eficient in terapia traumei, este nevoie de o pregatire mai riguroasa.

In cazul traumei si al durerii complexe, sunt esen­tiale ajutorul de specialitate si supravegherea de catre un profesionist, altfel pot aparea epuizarea si traumatizarea vicariala. Este, de asemenea, important sa se dezvolte grija de sine, care dispare de multe ori.
 

Cum folosesti incurajarea in practica?

A. M.: Cred ca incurajarea este cea mai impor­tan­ta calitate pentru a te intelege cu ceilalti si cu tine insuti. Atunci cand lipseste, apar problemele si comportamentul deranjant, iar interesul social se diminueaza.

Cand interesul nostru social se dezvolta, sanatatea mentala infloreste. Nevoia nostra fundamentala este sa simtim ca apartinem cuiva si contribuim la ceva.

In acest fel, putem intelege mai bine cauzele descurajarii: lipsa conexiunii, lipsa responsabilitatii sociale si teama de imperfectiune. Toate aceste sentimente indica pierderea curajului.

Incurajarea inseamna recunoasterea, acceptarea si transmiterea increderii clientilor. Incurajarea separa faptele de persoana care le savarseste – deci, nu exista oameni „rai“ sau oameni „buni“.

Inca de la prima sedinta, incerc sa identific resursele pozitive ale clientului, care exista chiar si in cele mai descurajante circumstante.

Sprijinul nu este, pur si simplu, o metoda realizata pas cu pas ori un set de tehnici specifice, desi exista cateva strategii care sustin dezvoltarea acestuia.

Mai degraba, sprijinul subliniaza o atitudine fundamentala sau un „spirit“care permite dezvoltarea unei tolerante psihologice si flexibilitate.

Toleranta psihologica amortizeaza stresul si ne permite sa functionam adecvat si sa facem fata provocarilor intr-un fel care da un inteles si un scop vietilor noastre.

Putem, prin urmare, sa dezvoltam un mod pozitiv si realist, prin care ne privim pe noi si pe altii si sa fim deschisi pentru noi experiente. Oamenii increzatori nu au teama de a gresi, greselile fiind o oportunitate esentiala de a invata si evolua.
 

In ce fel, parintii care divorteaza, isi pot ajuta copiii sa treaca peste?

A. M.: Pentru copii, divortul poate fi asemanat cu spulberarea universului. La orice varsta, copiii pot fi nesiguri sau suparati pe faptul ca mama si tata se despart.

Copiii pot fi ajutati sa treaca peste problema divortului prin asigurarea stabilitatii si prin ingrijirea de nevoile lor, printr-o atitudine pozitiva, incurajatoare.

Este esential sa nu te astepti ca tanarul sa ia decizii in tot acest proces. In primul rand, felul in care le spunem copiilor despre divort trebuie sa fie simplu si sincer.

Ei trebuie sa inteleaga ca, in timp ce parintii lor nu se mai inteleg, fiecare dintre ei isi iubeste si ingrijeste copiii. Desi circumstantele fizice ale unitatii familiei se vor schimba, relatiile familiale vor continua sa existe.

Copiii nu au nicio legatura cu divortul, accentuati acest lucru! Aveti rabdare si fiti gata oricand sa va ascultati copiii.

Este important sa nu considerati copilul ca pe un „mesager“ intre parinti si evitati sa spuneti lucruri neplacute despre fiecare parinte de fata cu ei. Precizati clar si simplu cu cine vor locui.

Nu va asteptati ca cei mici sa decida cu care parinte sa locuiasca si nu discutati despre detaliile financiare si emotionale cu copiii! Mentineti cat mai mult stabilitatea si continuitatea intre cele doua locuinte.

Urmand aceeasi rutina in ceea ce priveste ora de culcare, ora de luat masa si avand aceleasi asteptari in privinta disciplinei, educatiei, temelor, treburilor casnice, igienei si dietei, veti facilita, pentru copii, tranzitia intre locuinte.

Acolo unde este posibil, e important ca parintii sa mentina o relatie neconflictuala intre ei, cel putin in fata copiilor.

Ambii parinti trebuie sa se implice si sa mentina legatura cu copiii. Daca parintii nu-si pot vedea copiii regulat, se pot revansa si pot fi creativi cand se intalnesc. Cu ajutorul tehnologiei, pot men­tine legatura prin telefon, skype, e-mail, vederi sau chiar scrisori.

Faceti-le cu­nostinta copiilor cu noii parteneri, treptat. De obicei, nu este necesar sa aiba loc intalniri neas­teptate intre copii si noii parteneri, si nici sa se creeze neaparat relatii intre ei.

Faceti-le cunostinta numai atunci cand este ceva sigur si v-ati luat angajamente unul fata de celalalt. Rezistati tentatiei de a rasfata si favoriza copiii pe timpul divortului, prin a nu le impune limite sau a le permite incalcarea regulilor.

Ofe­riti-le oportunitati de a-si asuma diverse res­pon­sabilitati. Daca parintii raman calmi si prezenti emotional, copiilor le va fi mult mai usor. Deci, fiecare parinte trebuie sa isi asigure grija de sine si sustinere.

Simptomele comune (care se imbunatatesc in procent de 80 % dupa un an)  sunt:

Insensibilitate sau „soc“;

Bazait, planset sau (nedezlipire de persoana care il ingrijeste);

Reducerea abilitatii de concentrare;

Schimbari majore in programul de somn si de luat masa;

Emotii duse la extrem;

Hiperactivitate si „teatralizare“, istericale sau agresivitate;

Rezultate scolare slabe, comportament deranjant in clasa;

Suferinta in urma unei pierderi poate reveni la maturitate, in cazul evenimentelor importante din viata.

Semne care arata ca este nevoie de ajutor de specialitate:

Probleme cronice de sanatate legate de stres;

Probleme de comportament acasa sau la scoala care nu se amelioreaza;

Tentative de suicid sau fantezii, diferite de ganduri efemere;

Lipsa interesului in ceea ce priveste activitatile de relaxare, care persista;

Cosmaruri care nu scad in frecventa sau intensitate.