De ce este psihoterapia la fel de importantă ca medicina

Atunci când corpul are o suferință știm să ne ducem la medic, dar deseori ignorăm durerile sufletului sau angoasele minții noastre. Iată de ce este importantă și necesară psihoterapia.

Citește și:

Dovezi ale unui altruism nesanatos

Ce este egoismul bun?

S-au scris, se scriu și încă se vor mai scrie articole în România despre importanța psihoterapiei, deoarece, deși esențială sănătății umane în ansamblu, are încă un ecou timid printre oamenii de pe aceste meleaguri.

Chiar și când luăm în calcul să mergem la un specialist, sunt multe pretexte pe care le găsesc mințile noastre creative pentru a nu merge sau pentru a sabota procesul.

Se întâmplă asta și la medic, cu atât mai mult la psihoterapeut, unde intuitiv înțelegem ca avem de a face cu dureri mai atroce decât cele fizice.

Cei care fac un prim pas către terapie, uneori vor soluții rapide care să le fie administrate în timp ce ei stau pasiv pe canapea sau pe scaun, sau rămân până când se simt mai bine și apoi pleacă (pripit).

Sunt și cei care vin la terapie ca să își repună jocul învechit în scenă și așteaptă să fie ajutați pentru a-l aplica, mai ușor, în continuare. Adesea, aceștia, când dau piept cu durerea, au și renunțat, aparent din motive obiective.

Există însă și cei care își asumă propria contribuție și devin determinați să repare ceea ce nu funcționează în viețile lor. Deseori, ei își schimbă viețile cu o repeziciune fascinantă, fără să mai revină ulterior pe căile vechi.

Din nefericire, încă nu avem repere bine implementate în spațiul public. Auto-abuzul este încă vândut ca altruism, iar dacă ai greșit, meriți o viață de nedreptăți.

Ni se inoculează în fiecare zi mesajul să ne lăsăm pe noi înșine în urmă, fără să realizăm cât de importanți suntem în propriile vieți, iar apoi ajungem fie la doctor, fie la psihoterapeut, disperați că așa nu se mai poate…

Revenind la importanța psihoterapiei, a început deja de niște ani să demonstreze prin intermediul neuroștiințelor că suntem mult mai mult decât ceea ce percepem cu cele cinci simțuri.

Există trei paliere majore – cel rațional, cel emoțional și cel corporal – care ne alcătuiesc ființa care suntem, care sunt intim legate unul de celălalt.

Deja nu mai este un mister că în cumulul de factori care conduc la o boală fizică, aproape întotdeauna există o componentă psihosomatică, ceea ce înseamnă că psihicul a avut și el o contribuție, adesea majoră.

Hai să ne mai gândim la un aspect: de câți ani de studiu este nevoie să ai ca să practici medicina? Aproape o viață! Fiindcă pe lângă cei șase ani de facultate, plus câți or mai fi de rezidențiat, te duci la cursuri, conferințe, specializări, stagii, burse, schimburi de experiențe, cercetări, doctorat etc. cam pe tot parcursul carierei de medic.

Ghici ce? Cam așa și cu psihoterapia. Începi cu  facultatea de psihologie și termini pe la 60 de ani (dacă alegi să te oprești acolo), cu masterate, formări profesionale, supervizări, psihoterapie individuală, de grup, cursuri de formare continuă, specializări, doctorate, cercetări etc.

Se pare că există totuși niște autorități care au înțeles că ții pentru o vreme viața unui om în mâinile tale, chiar dacă nu ești medic. Ești un altfel de medic. Unul mai subtil. Cuvintele tale atârnă, au greutate, sunt investite cu autoritate și, deși poate părea un simplu dialog, este cu mult mai mult de atât.

Iar dacă ar fi să gândim și în termeni de succes, când te afli într-un proces psihoterapeutic îți vezi viața înflorind. Și asta cu contribuția ta.

Psihoterapeutul nu acționează asupra ta, ci te ghidează ca să îți descoperi propria putere. Și crede-mă, nu există răsplată mai mare decât să știi că viața ta și a celor dragi ție sunt minunate fiindcă tu ai avut o contribuție conștientă la asta!

Este important să devenim din ce în ce mai conștienți de importanța propriului psihic, de cât de esențială e propria bunăstare pentru noi și pentru ai noștri, trăirea în propria viață și în propriul corp a potențialului nostru maxim.

 

De Ruxandra Ioana Stoica, psiholog, psihoterapeut integrativ

ruxandra_stoica@ymail.com

Tel.: 0745.034.284

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
De ce este psihoterapia la fel de importantă ca medicina
De ce este psihoterapia la fel de importantă ca medicina

Atunci când corpul are o suferință știm să ne ducem la medic, dar deseori ignorăm durerile sufletului sau angoasele minții noastre. Iată de ce este importantă și necesară psihoterapia.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste