De ce insistăm să păstrăm aparențele și cât de rău ne face asta

Unii oameni țin mortiș să păstreze aparențele, chiar dacă asta riscă să le afecteze foarte serios viața. Nu își conștientizează problemele sau le bagă sub preș… Cum ajungem aici și ce e de făcut?

 

Păstrarea aparențelor este extrem de întâlnită în România. Este ea specifică țărilor foste comuniste sau se întâlnește la fel de frecvent și în Occident?

Alexandru Cojocaru: Am avut ocazia să trăiesc atât în România, cât şi în Marea Britanie şi să lucrez în companii din Est și din Vest, iar Europa am bătut-o în lung şi în lat.

De-a lungul acestei experienţe de viaţă, am fost mereu interesat să văd stilurile şi tiparele diferitelor popoare, trăsăturile care ne aseamănă şi ne deosebesc cultural.

Citește și:

Vrei să-ți îmbunătățești stima de sine? Iată ce să faci

3 simptome de ADHD care îți creează probleme

Concluzia mea este că păstrarea aparenţelor ţine în bună măsură atât de factori de mediu, sociali, cât şi de personalitatea individuală.

De aceea, o generalizare grosieră este, din punctul meu de vedere, de exclus din capul locului. Dacă, însă, ne uităm la tendinţe, vom observa că în Vest se pune mai puţin accentul pe cât de bun eşti în comparaţie cu ceilalţi, pe ce loc ocupi în clasă, ce are vecinul tău în curte, iar dorinţa de a ţine aparenţele sus de tot este mai redusă decât în Est.

În zona bazinului est-european, dorinţa de a epata este mai dezvoltată decât în Vest şi este mai făţişă, poate şi pentru că, aici, să fii cineva este privit cu mult mai multă importanţă decât să fii tu însuţi.

O altă explicaţie este şi centrarea mai mare pe propria persoană, întâlnită la o scară mai largă, din punctul meu de vedere,  faţă de importanţa socială a celorlalţi.

 

Ce determină această nevoie acută de a părea cineva?

A.C.: Nevoia de a păstra aparenţele vine din ruşine. Iar ruşinea se dobândeşte în copilărie. De ce trebuie să păstrezi oare aparenţele?

Şi nu vorbesc aici de acelea de bun simţ, adică să nu te duci la o nuntă în trening sau în şort de sport, cu adidaşi şi maiou la birou, ori să-ţi trimiţi copilul desculţ la şcoală. Răspunsul este: din cauza ruşinii.

Mi-e ruşine că am crescut la ţară, mi-e ruşine că m-am născut la periferie, mi-e ruşine că tata este mecanic sau muncitor şi atunci mint.

Ruşinea se dezvoltă din copilărie, de când îi spunem copilului cât de deştept e colegul lui, cât de frumoasă este altă fată, cât de talentată sau minunată este X sau Z.

Şi, astfel, ne trezim la vârsta adultă că ne este ruşine de noi, că minţim legat de vacanţe, amintiri, prieteni, că ne cumpărăm lucruri mult mai scumpe decât ne-am permite, că ne întindem des de „n ori peste plapumă şi apoi ne mirăm că ne e frig, că ne simţim prost şi că ceilalţi ne tratează superficial.

Sigur, repet, există – ca în toate lucrurile – şi un nivel normal, firesc de a păstra aparenţele, un nivel care ţine de respect faţă de propria noastră persoană şi mai apoi de cadrul sau de contextul social.

 

 

Cum ne afectează relația cu propria persoană?

A.C.: Imaginează-ţi cum te-ai simţi dacă ţi-ar fi ruşine de faptul că nu ai fost niciunde în afara ţării, de obârşia ta, de naţia din care te tragi, de cei care te-au crescut, de educaţia pe care o ai sau de traseul pe care l-ai avut în viaţă şi le-ai compensa cu minciuni sau le-ai acoperi cu bani şi cu multă laudă.

Care ar fi cuvântul? Mic? Te simţi mic? Exact, ne scade stima de sine, această scădere a stimei de sine ne face să ne simţim – aşa cum foarte frumos o spune limba română – mici, foarte mici.

Şi când eşti mic şi nu te simți confortabil în pielea ta, cu dorinţele şi trăirile tale, devii fie o unealtă uşoară în faţa şefului, a colegilor, partenerului, familiei, societăţii marketingului şi publicităţii, fie un tiran, agresiv şi dur, dar tot fricos.

Astfel de persoane vor fi convinse uşor să facă lucruri pe care nu le-ar face şi în care nu ar crede în mod natural, dar rezultatul unui mediu care îţi contaminează încrederea şi stima de sine duce de obicei pe unul dintre aceste drumuri.

 

Dar relația cu cei din jur?

A.C.: În relaţia cu cei din jur, din câte am văzut în practica de cabinet, precum şi în exemplele de zi cu zi, ne poate face foarte competitivi sau foarte defensivi, fricoşi chiar.

Dacă supracompensăm, vom ajunge duri, reci, competitivi, dar la fel de speriaţi în interior de cine suntem şi de slăbiciunile noastre.

Nu este o diferenţă mare de cauză, ci doar de simptom: unele persoane aleg să lupte, altele se retrag. Cei care aleg să lupte, poate că vor avea case mari, gadget-uri de ultimă modă, haine trăsnet şi sufletul la fel de neliniştit ca și cei care se ascund de gura lumii, stau într-un colţ şi nu îndrăznesc să fie ei înşişi.

Iar societatea noastră actuală încurajează păstrarea aparenţele destul de mult. Există şi studii psihologice care găsesc păstrarea aparenţelor foarte importantă şi de succes.

Argumentul fiind că în anumite situaţii ne ajută să ne păstrăm încrederea în sine şi să nu ne pierdem statutul, prietenii, partenerul sau partenera. Această metodă poate da roade doar ca efect, nu şi din punctul de vedere al calităţii.

Pentru că, dacă doar păstrăm aparenţele fără niciun fond, atunci când nu le mai putem păstra şi rămânem noi, aşa cum suntem, rămânem singuri, la fel de singuri ca și  atunci când suntem însoţiti doar de prieteni, parteneri sau oameni care se ghidează doar după aparenţe.

 

Unde duce, în cuplu, păstrarea aparențelor?

A.C.: Un cuplu solid este cel în care nu se păstrează aparențele. Sigur că la început, în faza de curtare, majoritatea oamenilor arată cea mai bună variantă a lor, după care încet, încet, revin la vechea matcă.

Eu cred că, în cuplu, oamenii care îşi depăşesc frica şi se arată aşa cum sunt unul celuilalt, au o şansă mult mai mare de succes în relaţie şi au parte de mai multă armonie. Ţine de nivelul nostru de maturitate să avem acest curaj.

Să ne gândim că păstrăm şi vindem numai aparenţe, atunci va trebui să le ţin mereu acolo pentru a-mi păstra relaţia. Cu cât lupţi mai mult să păstrezi relaţia şi falsele aparenţe, cu atât eşti, în realitate, mai departe de propria persoană, mai înstrăinat şi mai singur.

 

Ce înțeleg copiii crescuți într-o astfel de familie și cum îi influențează asta?

A.C.: Copiii care cresc într-o familie în care aparenţele sunt totul, vor înţelege că este mai puţin important fondul, cine suntem, ce simţim, ci mult mai importante sunt forma, imaginea şi aspectul.

De asemenea, copiii care sunt crescuţi astfel, se vor simţi mai puţin iubiţi decât cei ce se dezvoltă într-un mediu suportiv, în care ei contează ca oameni, ca individualităţi.

 

Cum să eliminăm din viața noastră această nevoie a păstrării aparențelor?

A.C.: Ideea este că, uneori, avem nevoie de aparenţe, că trebuie să respectăm anumite standarde, anumite coduri de etichetă şi de conduită.

Alteori, suntem obligaţi să pozăm în ipostaze diferite decât cele care ne-ar fi pe plac sau ne-ar reprezenta, dar de cele mai multe ori chiar avem posibilitatea să ne respectăm pe noi înşine.

Pentru a elimina o astfel de nevoie învăţată timpuriu, este necesar efortul personal, prin care să schimbăm modelul familial, modelul pe care l-am primit de acasă, şi să-l înlocuim cu unul în linie cu personalitatea noastră.

Acest lucru se poate realiza pe măsură ce ne maturizăm și este nevoie să eliminăm din viața noastră nevoia de a păstra aparențele, nu aparenţele în sine.

Eu am lucrat şi lucrez în cabinet cu toate aceste probleme şi, în urma dezvoltării personale şi a analizei, oamenii cu care am interacţionat au reuşit să depăşească aceste probleme şi să devină autentici.

Alexandru Cojocaru este psihoterapeut de orientare analitică, 0724.539.589.

Foto: Shutterstock

 

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
De ce insistăm să păstrăm aparențele și cât de rău ne face asta
De ce insistăm să păstrăm aparențele și cât de rău ne face asta

Unii oameni țin mortiș să păstreze aparențele, chiar dacă asta riscă să le afecteze foarte serios viața. Nu își conștientizează problemele sau le bagă sub preș… Cum ajungem aici și ce e de făcut?

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste