De ce ne plictisim?

Plictiseala pare, pentru unii, o stare dezirabila. „Ah, ce n-as da sa ma plictisesc si eu putin, am atatea de facut!“ Dar adevarul este ca nu suntem facuti sa ne plictisim si creierul nostru are nevoie de stimulare. Plictiseala e un stres.

Omul este facut sa fie activ. Si cu cat e mai activ si are parte de experiente mai variate si mai incitante, cu atat mai bine! Isi va mentine creierul tanar o mai lunga perioada si va avea, global, o stare de bine. Sau ceea ce noi numim, in mod obisnuit, fericire.

Psihologul american (la origine, ungur) Mihaly Csikszentmihalyi a studiat in special starile de constiinta optima sau emotiile noastre de bine si de implinire atunci cand facem ceva ce ne place in mod deosebit.

Ganditi-va la un muzician care, de ani de zile interpreteaza muzica si ajunge la o usurinta atat de mare si de agreabila a interpretarii, incat, daca e intrebat ce il face fericit, va spune ca muzica. Sau chiar la un… bucatar. Cineva care gateste din pasiune si investeste creativitate si energie chiar in cea mai simpla salata.

Uitati-va la Jamie Oliver. Dincolo de pasiunea evidenta pentru mancare, omul acesta e pasionat de procesul gatitului, de creativitatea pe care o poate investi in orice. Omul e facut sa fie creativ.

Din nefericire, echivalam creativitatea numai cu scrisul poeziilor sau pictatul unei panze nemaipomenite. Dar oricine are acces la ea, fie si atunci cand face altfel ceea ce facea in mod obisnuit. „A descoperit o alta maniera de a face lucrurile, deci a fost creativ.“

Ce este plictiseala

In sens larg, e lipsa de stimulare. Ne plictisim atunci cand facem aceleasi lucruri, cand ne cufundam in rutina si nu cautam altceva. Adesea, lucrurile sunt facute sa fie intr-un anumit fel, un standard de activitate, niste acte care sunt mereu si mereu aceleasi, deci activitatea este, intrinsec, plictisitoare.

Dar nu ma intelegeti gresit: sunt oameni care se simt bine in rutina! Carora rutina le da confort si ii linisteste, pe care noutatea ii sperie putin. Dar chiar si ei au nevoie de ceva provocare pentru a face lucrurile mai bine.

Teoria psihologului anterior amintit este ca avem nevoie de indeplinit sarcini putin mai dificile decat nivelul nostru de competenta, la un moment dat. Asta, pentru a ne simti provocati si a nu ne plictisi.

Daca ceea ce avem de facut e ultracunoscut si sub nivelul de competenta, ne plictisim. Nu avem o provocare. Daca e peste nivelul nostru de competenta cu mult, iar nu e bine, pentru ca ne creste anxietatea – credem, poate pe buna dreptate, ca nu putem face acel lucru, si rezultatul e tot slab. Dar daca e putin mai provocator decat ce stim sa facem azi, e numai bine! Si, cu practica si daruire, reusim sa ne perfectionam.

Efectul de platou

Daca te decizi sa mergi la sala si sa-ti „sculptezi“ bicepsii, foarte bine! Mergi o zi, doua, o saptamana sau noua. Dar vezi ca, de la un punct incolo, exercitiile nu te mai stimuleaza asa de mult si parca nici rezultatele fizice ale trasului de fiare nu sunt cele asteptate.

Masa musculara e cam la fel. Asta, pentru ca ai ajuns la un… platou. Adica acel punct in care efortul suplimentar nu duce la rezultate diferite. Ca sa ai rezultate diferite, trebuie sa faci altceva. Pentru ca te-ai obisnuit cu genul de exercitii pe care le faceai si corpul nu mai raspunde.

Efectul de platou e ceva cunoscut de catre toti cei care cauta performanta: muzicieni, sportivi, scriitori etc. Dar si de catre cei care incearca sa slabeasca, de pilda. Dupa un anumit punct al dietei, greutatea ramane la fel. Sau toleranta pe care o dezvoltam la cafea sau medicamente: tot un efect de platou.

Bob Sullivan si High Thompson sunt doi cercetatori americani (Thompson e matematician) care au adunat povesti despre efectul de platou. Ei scriu in cartea cu acelasi nume aparuta la editura Publica:

„Chiar si numai faptul de a afla despre existenta platourilor este benefic. Inca din copilarie, suntem invatati ca solutia problemelor este sa muncim mai mult. Noi vrem sa va spunem ca, in fiecare zi, universul conspira impotriva celor care cred ca solutia este mai mult. Din contra, ea adanceste problema. Mai multa munca nu rezolva problema“.

Si adauga cei doi: „Faptul ca ceea ce faceti da rezultate, nu inseamna ca daca faceti mai mult, veti obtine mai mult“. Platoul, plafonarea, plictiseala. Creierul uman si organismul, in consecinta, sunt facute sa nu mai perceapa de la un anumit punct incolo lucrurile cu care s-au obisnuit. Trebuie altceva, ceva iesit din comun, pentru a remarca diferenta.

Ca sa fii cel mai bun

Cred ca toti ne dorim sa fim buni la ceva. Adica sa stim ca stim sa facem un lucru mai bine decat altii, ca suntem de neinlocuit. Poate ca nu am reflectat inca la acest fapt, dar dinamica pietei muncii, care cere indivizi tot mai competenti si mai creativi, adaptabili la schimbare, ne va impune sa o facem.

Nu prea mai putem munci ca inainte, urmarind o cariera liniara, din care sa iesim fericiti la pensie. Nu se mai poate! Suntem tot mai multi, competitia e tot mai acerba si accesul la concurenti e foarte usor (dai o cautare pe Google si gasesti acelasi servicii cu alte avantaje).

Deci, ca sa fim cei mai buni, trebuie sa ne stim zonele de slabiciune si sa le „umplem“. Sa zicem ca vreau sa fiu… o buna dansatoare. Ca sa fiu, realmente, mai buna decat concurenta, trebuie sa-mi cunosc zonele unde nu execut perfect o miscare si sa lucrez asupra lor.

Anders Ericcson este un psiholog suedez preocupat de performanta. El vorbeste de practica deliberata, de exercitii peste exercitii, ca sa ajungi la statutul de maestru. Cam zece ani are nevoie creierul de munca pentru a fi foarte, foarte bun la ceva. Dar nu de munca asa, oricum. Ci de munca inteligenta.

Pentru ca practica deliberata conduce la un moment dar la starea de platou, la plictiseala si la batut pasul pe loc. Asadar, daca dansez mult, nu ajung neaparat o buna dansatoare.

Michael Posner si Paul Fitts sunt alti psihologi ce studiaza performanta. Ei spun ca elementul-cheie este izolarea unui aspect, a unei figuri sau miscari ce are nevoie de imbunatatire, si concentrarea asupra acestuia.

Efectul de platou si stresul studentilor

Studentii stiu cel mai bine: inveti, inveti, inveti. Si la examen te trezesti ca nu stii chiar cat ti-ai dori, dimpotriva, ai uitat mult. Asta, pentru ca invatatul mult nu e neaparat eficace. Invatatul mult duce repede la platou si la plictiseala. Cine rezista sa repete a 20-a oara o lectie?

Dar, desi munca si repetarea sunt bune, mai buna este repetitia spatiata, care previne efectul de platou si intrerupe uitarea. Memorarea ocazionala si intercalarea altor informatii, care sa tina treaza atentia studentului si sa previna plictiseala. Contrar opiniei comune, mai multa concentrare pe anatomie (sa zicem) nu contribuie la o retinere sporita a informatiilor de anatomie.

Dar lectura manualului de anatomie, intercalata cu cel de fiziologie sau, si mai bine, cu ceva practica, sunt ideale pentru invatare. Pentru ca informatiile diferite previn platoul si stagnarea.

Avem nevoie de variatie in orice, asta ar fi o idee la care sa meditam si cand e vorba de studiu, dar si de… relatii. Rutina trebuie prevenita, ea ne toceste sensibilitatea si atentia.

Daca, sa zicem, mananc o saptamana numai si numai sushi (ador sushi!), cu siguranta voi ajunge sa nu mai apreciez textura fina si savoarea acestui preparat. Ba chiar e posibil sa mi se aplece. E valabil in orice: plictiseala vine la pachet cu rutina si obisnuinta.

Merita sa combatem rutina in orice. Sa o luam pe alta cale spre serviciu ori sa gasim o activitate trasnita de facut cu copiii. Viata va avea mai multa savoare si vom fi mai tineri si mai fresh la minte.

Efectul de platou

de Bob Sullivan & Hugh Thompson

Editura Publica