De unde vine teama de abandon

Daca alte fobii sunt mai usor de constientizat in prezenta stresului, abandonul este o teama cat se poate de reala, pe care, de multe ori, nu o constientizam ca atare. Fie in experienta noastra anterioara exista o trauma care a generat aceasta teama, fie lipsa sigurantei si a increderii in sine ajunge o fobie autodistructiva. Ea se manifesta prin stari de anxietate si nelinisti constante la gandul ca cineva care ne este drag ne poate parasi oricand.

O vorba veche ne spune ca „de ceea ce ti-e teama, nu scapi“, iar acest lucru, departe de misticismul atragerii unor napaste din partea Universului, se refera la actiunile noastre, care, sub presiunea temerii, ajung sa ne indrume pasii spre implinirea profetiei.

Frica de abandon este mai mult decat o teama reala, este una care constrange actiunile persoanei in asemenea mod, incat aceasta ajunge sa indeparteze pe cel sau pe cea de care se temea sa nu il/o piarda. Mai mult, in cazuri extreme, aceasta este una dintre trasaturile de baza ale personalitatilor tip borderline.

O astfel de teama isi poate avea radacinile in copilaria mica, daca persoana in cauza a trait o separare a parintilor si pierderea unuia dintre ei. La varste mici se formeaza ceea ce Piaget a numit „permanenta obiectului“.

Daca am analiza acest concept prin prisma psihanalitica, obiectul este reprezentat de parinti, iar permanenta lui se refera la constientizarea faptului ca, odata ce cunoastem sentimentele lor fata de noi, absenta lor mai scurta sau mai indelungata nu schimba cu nimic ceea ce ei reprezinta sau ceea ce simt pentru noi.

Un copil care si-a insusit aceasta permanenta a obiectului in mod corect, intelege ca relatiile nu sunt afectate de distanta. Atunci cand survine un divort, insotit de retragerea completa a unuia dintre parinti din viata copilului, atunci cand intervine decesul unui parinte sau chiar o atitudine de neglijenta sau restrictiva din partea unuia sau a ambilor, formarea acestei sigurante si intelegeri este afectata.

Rolul copilariei

Psihoterapeutul Irina Holdevici confirma ca „abandonul in copilarie, decesul unui parinte, abuzul fizic sau emotional, conflictele din familie, un parinte excesiv de posesiv si dominator, care nu permite copilului sa isi dezvolte independenta, institutionalizarea etc. sunt motive pentru care o persoana poate dezvolta aceste temeri“.

Riscul dezvoltarii acestei fobii este crescut chiar si pentru persoanele care experimenteaza de-a lungul vietii, in drumul formarii ca adulti, pierderea prin deces a unui membru al familiei. Prieteniile se pot incheia, prima iubire se poate termina trist, iar in vietile unor persoane care ne devin dragi, putem ajunge sa ocupam un loc secundar.

Fobia in relatia amoroasa

Cum toate relatiile debuteaza cu o perioada romantica si relaxanta, cunoasterea partenerului si descoperirea reciproca, persoanele cu aceasta teama de abandon tind sa proiecteze perfectiunea unui inceput ca pe o constanta irevocabila.

Din acest motiv, atunci cand incepe de fapt relatia propriu-zisa, cu suisurile si coborasurile ei, atunci cand descopera si partile negative ale partenerului, toanele si nevoile lui, aparte de ale ei, intra in panica din cauza fobiei.

Partenerul care traieste aceasta teama poate deveni cicalitor, pretinde mai mult timp si atentie din partea persoanei iubite, este nemultumit constant de actiunile acesteia si dovezile de afectiune primite sunt mereu prea putine. In egala masura, exista si comportamentul prin care el se indeparteaza, parasindu-si partenerul inainte de a fi parasit.

Sau, in alte cazuri, el incearca sa se transforme in partenerul perfect, convins fiind ca situatia curenta este din vina proprie. Pentru un partener care nu cunoaste aceasta teama, comportamentul celui in cauza va deveni, brusc, schimbat, suparator si nu va intelege de ce nu sunt de ajuns asigurarile pe care incearca sa le furnizeze.

In cele mai multe cazuri, el va capitula, renuntand la relatie, pe care nu o mai considera benefica. Iar din perspectiva celui parasit, profetia este indeplinita, iar in cel mai rau caz isi poate intari comportamentul compulsiv, considerand ca a avut dreptate tot timpul.

Despre comportamentul celui care are aceasta teama, ne spune Irina Holdevici, psihoterapeut, ca „persoana poate sa fie excesiv de anxioasa, dependenta (se agata de partener) sau, dimpotriva, poate sa fie rece si distanta, evitand relatiile emotionale apropiate pentru a evita suferinta“.

Posesivitate

„Stiu ca este o problema pe care o am, dar nu prea stiu cum sa o controlez, recunosc. Atunci cand intru intr-o relatie, sunt foarte posesiv si stiu ca ingradesc persoana de langa mine. Dar ceea ce simt in mod real este ca ii ofer toata dragostea de care sunt capabil si am nevoie din partea ei de intelegere si reasigurare ca lucrurile sunt in regula.

Este adevarat ca, de multe ori, traiesc cu teama ca, daca se aranjeaza prea mult sau daca pleaca singura in oras, poate chiar ma insala sau isi cauta pe altcineva. Dar mi se pare poate firesc sa te gandesti la lucrurile acestea atunci cand iubesti. Nu stiu exact cum si ce as putea sa schimb… Am deja 39 de ani“, povesteste Paul.

Majoritatea acestor fobii se manifesta fata de partenerul amoros tocmai pentru ca pe el il investim cu dorinta noastra de a ne apartine pe viata. In sfera prieteniilor, ne e mai usor sa intelegem plecarea prietenului sau a prietenei, distantarea cauzata de aparitia unui iubit sau a unei familii. In plan personal, tindem sa solicitam devotament pentru totdeauna si, chiar si asa, atunci cand acesta exista, tot nu ne este suficient. Pe scurt, cu o persoana cu aceasta fobie nu prea ai sorti de izbanda.

Din acest motiv, atunci cand avem un partener intr-o asemenea situatie, putem tine cont de cateva lucruri. Primul este intelegerea faptului ca aceasta teama este cat se poate de reala si puternica, iar cel care o manifesta, nu o poate controla. Din acest motiv, de multe ori, discutiile rationale nu au un final fericit, intrucat ele nu pot fi asimilate sau insusite. Nici excesul de zel in demontarea temerilor partenerului si eforturile supraomenesti de a-l linisti nu vor avea succesul scontat.

In plus, atunci cand relatia ajunge sa nu mai fie benefica pentru tine, este bine sa te retragi, asa cum este bine ca partenerul tau sa caute ajutor specializat pentru a se vindeca. Trebuie, intotdeauna, sa luam in considerare ceea ce este bine pentru noi insine, in primul rand. Prin urmare, intr-o asemenea relatie trebuie sa te gandesti la ce este mai bine atat pentru tine, cat si pentru cel pe care il iubesti.

„Am facut tot posibilul sa raman in relatie cu Alexandra pentru ca, intr-adevar, am iubit-o foarte mult. Teama ei constanta ca o insel, nemultumirea ca nu o iubesc suficient si gelozia fata de oricine altcineva din jurul meu m-au indepartat in cele din urma. Am incercat sa o reasigur, vorbeam cu orele la telefon, cand eram plecat dadeam sute de mesaje, incat ajungeam sa nu mai reusesc sa rezolv problemele pentru care plecasem de la bun inceput.

Consumul meu nervos era imens, iar, treptat, partenera mea ajunsese si la diverse amenintari. Nu aveam voie sa ies cu prietenii si nu imi putea suporta familia, pentru ca, spunea ea, ma indeparteaza de ea. In cele din urma, mi-am dat seama ca nu mai este compatibila cu mine, ma schimbasem foarte mult, eram nervos tot timpul, chiar nefericit. Am inteles ca nu am cum sa o ajut si ca nici nu se va schimba relatia. Am plecat dupa doi ani, desi, evident, am fost acuzat ca «stia tot timpul ca asta vreau sa fac»“, se confeseaza Bogdan, 41 de ani.

Constientizare si rezolvare

Psihoterapeutul Irina Holdevici ne spune ca „sunt persoane mai inclinate spre introspectie, care pot constientiza aceasta frica de abandon, in timp ce altele dezvolta simptome (depresie, anxietate, gelozie etc.) si au nevoie de ajutorul unui psihoterapeut“. Prin urmare, odata constientizata teama, ea poate fi confruntata si poate incepe munca pentru estomparea sau depasirea ei.

In alte cazuri, oricat de reala este aceasta fobie si oricat de puternic comportamentul compulsiv, in cele din urma, cel in cauza percepe repetitivitatea. El incepe sa vada ca, indiferent de relatie, singura constanta este propriul comportament, iar trairile mult prea intense il coplesesc. Cei mai multi, atunci cand realizeaza acest lucru, pot trece in comportamentul de fugar, renuntand ei insisi la relatii, sau pot ajunge sa evite cu totul o relatie romantica pentru ca stiu cum se va termina. Indiferent de calea aleasa, niciuna nu este sanatoasa pentru o persoana.

Irina Holdevici afirma ca „daca aceste probleme au un caracter dezadaptativ, mai indicata este psihoterapia. Psihoterapia analitica este foarte eficienta, dar are durata lunga si costuri mari. Psihoterapiile de scurta durata, mai ales cele cognitiv-comportamentale, modifica atitudinile clientului fata de propria persoana, fata de ceilalti si fata de lumea exterioara. Astfel, se pot modifica, intr-un timp relativ scurt, schemele cognitive timpurii, una dintre acestea fiind tocmai aceea a abandonului si respingerii.

Terapia cognitiv-comportamentala presupune identificarea starilor afective negative, a comportamentelor dezadaptative si a gandurilor negative care le produc (un tanar care s-a despartit de prietena sa isi spune in gand: «Niciodata nu imi voi gasi o partera potrivita», «nu voi putea fi fericit»). In spatele acestor ganduri negative se afla schema cognitiva «eu nu merit sa fiu iubit». Tanarul din exemplu ar fi putut sa aiba o mama rece, agresiva si autoritara, care ii administra pedepse pentru fiecare greseala, fara sa ii arate o dragoste neconditionata“.

Invata sa-l recunosti

Benefica este acceptarea acestei probleme si asumarea ei si a comportamentului aferent. Odata ce conduita si reactiile din relatie tind sa apara, intr-o prima etapa este bine sa nu le imputam partenerului. In momentul in care ne asumam propriile sentimente si temeri ca apartinandu-ne in totalitate, putem incerca sa controlam aceasta situatie, fara a mai fi tentati sa ne bazam pe raspunsuri si rezolvari din partea celuilalt.

Increderea in sine trebuie sa ne-o construim singuri, ea nu va veni niciodata dinafara, motiv pentru care partenerul amoros nu trebuie investit cu cheia problemelor pe care le traim noi. Teama trebuie acceptata ca o conditie umana, fara a ne considera vinovati ca o avem si fara a ne simti mai putin valorosi.

Solutia nu este sa facem eforturi deosebite sa ne transformam in ceea ce credem noi a fi idealul celuilalt, frizand perfectiunea, ci sa invatam sa ne acceptam pe noi insine cu limite si neajunsuri si sa ne acceptam asa cum suntem. Se spune ca inainte sa te iubeasca oricine altcineva, trebuie sa te iubesti tu. Siguranta si increderea pornesc tot din interiorul tau, independent de cei din jur si confirmarile lor. Indiferent de tiparul pe care o persoana cu teama de abandon il dezvolta, cel mai important pentru ea este invatarea acceptarii propriei independente si individualitati

Autor: Iulia Barca