Dependența de muncă, o apărare împotriva realității

Dependența de muncă este o problemă frecventă, iar în spatele ei se pot ascunde temeri sau nevoi nesatisfăcute. Iată câteva dintre motive.

Citește și:

Atitudinea corectă la job când te simți nedreptățită

Corporțiuni. De ce tolerăm șefii toxici?!

Ce înseamnă a fi dependent?

Ca definiție, termenul de „dependent' îl găsim explicat ca fiind opusul celui de „autonom', adică o persoană care depinde de ceva.

În lume există multe tipuri de dependențe, mai ascunse sau mai vizibile, cu un impact mai puternic pentru ceilalți sau considerate o normalitate. Probabil cea mai acceptată formă de dependență este cea de muncă.

Dependent înseamnă a avea nevoie de ceva și nu a obține plăcere din acea activitate. Ai nevoie pentru că te ajută să uiți de alte lucruri… dar nu îți place ceea ce faci.

Cu toții am auzit de termenii de workaholic și cu toții am văzut prin filme exemple de personaje care dorm cu capul pe birou la muncă, fiind așteptați acasă mereu.

Întrebarea pe care o propun spre a fi rezolvată este „ce îi face pe unii oameni să ajungă la o dependență de muncă?'.

Cei care sunt dependenți de muncă sunt persoane care pe de-o parte par a aprecia munca lor foarte mult și în același timp par a găsi întotdeauna câte ceva de făcut acolo.

Ei sunt genul de oameni care se interesează și în timpul liber de serviciu, chiar dacă nu este deloc nevoie și care abia așteaptă să fie chemați la muncă, chiar dacă sunt în acele momente cu familia.

Cu toate că ei pot fi foarte convingători când ne prezintă viața lor profesională, oricine are un simț de observație mai ascuțit poate vedea că în pofida timpului investit în muncă, ei tind să își lase de-o parte (sau să aibă unele temeri legate de) alte laturi: cea socială, cea intimă, cea legată de copii etc.

 

Originea nevoii de a munci în exces

Desigur, există oameni care își pierd nopțile la serviciu, care sunt scufundați total în muncă, dar totuși reușesc să aibă o viață împlinită. Din acest motiv este important să se facă o diferențiere între nevoie și plăcere.

Un om care are o plăcere în a desfășura o activitate, va obține și rezultate de acolo, va excela. O persoană care are nevoie să muncească, va munci compulsiv, se va forța să muncească și într-o mare măsură se va autosabota.

O parte din el va dori să muncească pentru că îl ajută să uite de alte lucruri, la fel ca un drog, o altă parte îl va sabota, îl va pedepsi pentru acest lucru.

Oamenii dependenți de muncă sunt cei care muncesc compulsiv, cei care se deconectează de la o realitate cu ajutorul altei realități.

În acest caz, psihanaliza ne ajută prin diferențierea între o apărare reușită și o apărare nereușită asimilată cu un compromis.

Apărarea reușită numită și sublimare se manifestă prin plăcerea interioară a unei persoane de a munci în domeniul respectiv, o plăcere ce vine din interior, o motivație intrinsecă.

Apărarea nereușită poate îmbrăca foarte multe forme, dar structura de bază este cea a unui compromis. Se face un compromis între o forță din interior și una din exterior.

De exemplu: o forță din interior se teme de o apropiere față de soție în timp ce ea și cultura cer o intimitate crescută.

În acest caz, o persoană își poate găsi o scuză pentru această nepotrivire, spunând că trebuie să lucreze. Astfel, omul se ferește de conflictul ce apare în relația lui printr-o afundare în muncă.

 

Nevoia de a ne apăra

Prin dependența de muncă ne apărăm de o realitate care este prea dură pentru a fi acceptată. Ne apărăm de sentimentele noastre de neputință, de rușine, de vinovăție, de teamă etc.

Este ca în exemplul cu frica de câini: ni s-a spus să „ne prefacem că nu este acolo, că el nu ne va mușca', să „ne uităm în altă parte'. Uitându-ne în altă parte, deformăm realitatea și o facem mai plăcută pentru noi, dar realitatea tot aceeași va fi și, acum sau mai târziu, ea ne va arăta adevărul. Un adevăr tăios: că am trăit într-o minciună.

Rezolvarea acestei probleme este înfruntarea. Ai curajul să înfrunți realitatea, să vezi toate lucrurile de care te-ai ferit până acum, să recunoști limite și să simți.

 

De Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist în formare

www.seeberger.ro

Tel.: 0761.517.763

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Dependența de muncă, o apărare împotriva realității
Dependența de muncă, o apărare împotriva realității

Dependența de muncă este o problemă frecventă, iar în spatele ei se pot ascunde temeri sau nevoi nesatisfăcute. Iată câteva dintre motive.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste