Despre culpabilitatea de multe ori inutila a femeii

Bogdan Lucaciu este psihoterapeut si psihanalitist. Intr-o discutie cu dumnealui, a venit la un moment dat vorba despre culpa feminina. Am decis sa exploram impreuna subiectul, mai in profunzime. Este ea o realitate atat de pregnanta? Iata cateva raspunsuri posibile.

 

Psychologies: Din experienta dvs. terapeutica reiese ca femeile ar avea o aplecare… periculoasa catre sentimente de vina, culpabilitate, rusine? Daca da, cum le capata? E o chestiune indusa din copilarie sau la maturitate? Sunt la fel de vulnerabile la astfel de mesaje?

Bogdan Lucaciu: Normele morale si sociale integrate, interiorizate, sunt reglatoare ale comportamentelor noastre sociale. Ele sunt adesea reflexe, inconstiente. As face diferenta intre vinovatie (culpabilitate), pe de-o parte, si rusine, pe de alta parte. In ambele cazuri e vorba de emotii puternice insotite de anxietate, datorata costiintei incalcarii unor norme sociale sau morale.

In cazul rusinii, teama e fata de expunerea publica a „greselii“, in timp ce vinovatia e privata, o problema de constiinta morala. Pe masura dezvoltarii morale a copilului, drumul este de la rusine, spre culpabilitate. Comunitatile sau familiile care pun accentul pe disciplina publica, imprima copiilor un mai mare grad de rusine decat cele care cer o disciplina privata, individuala.

In cultura noastra, in mod traditional, fetelor li se induce majoritar sentimentul rusinii, dar sunt incurajate sa isi exprime aceste sentimente. Baietii sunt antrenati sa nu-si exprime sentimentele („rusine e sa plangi, ca doar nu esti fetita!“), dar sunt educati sa judece singuri ce e bine si ce e rau (bineinteles, dupa indoctrinarea cu regulile comunitatii).

Ei au o doza oarecare de libertate. Standardele morale sau comportamentale sunt diferite chiar in aceeasi cultura, atat in functie de mediul social, cat si pentru barbati si femei. De exemplu, nuditatea, regulile de imbracaminte, standardele de politete etc. Dress code-ul, lucru cerut de anumite corporatii, dar discutat recent si in Parlament, atinge adesea absurdul prin tendinta de a reglementa si uniformiza.

In general, femeile sunt mai atasate de astfel de reguli prin sentimentul de conformitate publica, decat barbatii. In plus, sunt mai atente la nuante si mai tematoare de oservatiile privind incalcarea diverselor „coduri“, indeobste pazite de catre semenele lor. Asta nu inseamna ca femeile nu traiesc culpabilitati si nu dezvolta compulsii.

Mame care traiesc compulsiv teama de a nu le face rau copiilor lor sau de a se feri, prin curatenii obsesive, de microbi sunt cazuri relativ frecvente. Lady Macbeth se spala obsesiv pe maini pentru crimele savarsite de barbatul ei, dar la care a fost complice si instigatoare.

 

Ce le spuneti? Practic, in ce consta terapia unor astfel de reflexe autoagresive?

B. L.: Chiar si o traire de culpabilitate punctuala, focalizata pe fapte anume, tulbura capacitatea de analiza; astfel, primul moment este de a revela faptul ca trairea in sine, semnalul emotional e un semnal exagerat, nerealist sau chiar fals. Culpele imaginare nu sunt rare, chiar in situatii de depresie minora.

Daca avem o disputa acerba cu un prieten pe un subiect, iar dupa plecarea acestuia aflam ca acesta a avut un accident, traim un sentiment de vinovatie magic, provenit din confuzia dintre disputa (in care dorim sa invingem adversarul ce are aceea atitudine ofensiva) si o lupta ancestrala pe viata si pe moarte.

Mintea noastra leaga cele doua si produce vinovatia imaginara. Urmeaza verificarea realitatii actului culpabil, prin exercitii cum ar fi inversarea de rol cu cel fata de care esti culpabil. Pune-te in pielea celuilalt, sa vezi cat de tare ar fi suparat pe fapta ta! Apoi, care ar fi eventualele mijloace de reparare.

De obicei, persoana cu sentimente de culpabilitate proiecteaza la maximum sensibilitatea victimei sale. In acest timp, si terapeutul va incerca pe parcurs sa intre in pielea clientului, pentru a incerca limitele acceptabilitatii vinovatiei. Se intra intr-o perioada de „digestie“ a vinovatiei.

In momentul in care subiectul reuseste sa constientizeze exagerarea mesajului emotional intern, urmeaza o testare privind vitalitatea si sentimentul de libertate pentru proiectele personale viitoare. Bineinteles ca fiecare persoana prelucreaza in mod propriu vinovatia, astfel ca si demersul de „dezvinovatire“ e diferit.