Terapia prin dans

Corpul este „casa sufletului“. Uitam cat de important este el. De ce suntem nemultumiti de el ? Cum putem sa il acceptam si sa-l iubim din nou? Cateva sugestii de la Irina Tepuru, psiholog si psihoterapeut specializat in terapie prin dans.

Psychologies: Intalniti adesea in terapie oameni care sunt in conflict cu propriul corp?

Irina Tepuru: Daca suntem sinceri, de cate ori sau cati dintre noi realizeaza ca au o relatie cu propriul corp, conflictuala sau nu? Ne tratam corpul ca pe un dat, il placem sau nu, ne doare cand e disfunctional, cand are o boala ne simtim rau, vi­sam sa fie mai frumos sau mai puternic sau… Dar nu intelegem ca este o relatie vie: el ne creeaza pe noi si noi pe el.

Frumusetea este o iluzie, si uneori avem ochi sa o ve­dem, alteori nu. Boala insa poate fi doar un mesaj, un semnal de alarma, prin care prietenul nostru – corpul – ne vorbeste, ne avertizeaza, uneori ne fereste de rele mai mari. O raceala ma obliga sa ma odihnesc, un chist ova­rian ma avertizeaza despre felul in care imi tratez feminitatea etc.

Starea de spirit imi influenteaza sa­na­tatea. Optimismul, increderea in lu­cruri bune, cautarea sensului in ce mi se intampla pot influenta in bine functionarea biologica. Exista o unitate corp-minte-suflet care nu mai poate fi negata. Schim­barile la nivelul unuia afecteaza in­treaga unitate.

Cum ne influenteaza imaginea despre propriul corp ceea ce ve­dem in reviste (modelele per­fecte)?

As vrea sa folosesc o metafora: imaginati-va ca sunteti un balon. Daca vreti sa va opriti o clipa, va pu­­teti „lega“ de un copac bine prins in pamant sau de alte baloane care plutesc prin univers. In prima situatie, veti avea stabilitate, chiar da­ca vantul va va mai legana din cand in cand. In cea de-a doua, veti fi tarati in toate directiile si nu veti sti niciodata de unde ati plecat, cine sunteti, incotro va indreptati.

Aceasta este moda si industria de imagine – un reper instabil, care ne deruteaza, ne oboseste, ne face sa ne pierdem legatura cu noi insine. Exista repere mai valoroase: starea de sanatate, multumirea de sine, ceea ce ne do­rim de la viata, ceea ce spun persoanele care ne iubesc, fericirea noastra interioara.

Cum ne putem proteja?

…Descoperindu-ne ancorele inte­rioare, respectand ceea ce simtim noi insine si ceea ce credem atat timp cat nu le facem rau celorlalti. Exista aspecte pe care le putem modifica la corpul nostru si tra­sa­turi pe care le schimbam cu foarte mare greutate. Pana la urma, totul se reduce la nevoile pe care le a­vem. Intrebarile potrivite in aceasta situatie ar fi: am nevoie de aceste repere, ma vor face fericit? Sunt rea­lizabile transfor­marile pe care mi le propun? Ce costuri e­motionale si relationale implica ele?

Daca voi avea dimensiuni 90-60-90, nasul intr-un fel, voi fi fericita, ma vor implini toa­te acestea? Daca da, atunci voi lua o decizie constienta in legatura cu ceea ce am nevoie pentru a fi im­­pacata. Daca dau glas sufletului meu si ii ascult dorintele, daca dezvolt o relatie autentica cu mine in­sami, ma protejez. Si traiesc impacata cu aceste modele fara sa ma simt presata sa le urmez.

Cum invatam sa ne iubim pe noi insine?

Parintii creeaza un cadru initial al formarii imaginii de sine. Ei sunt modelele de baza, dar, de la un anumit punct incolo in viata, suntem responsabili de fe­lul cum imbuna­tatim modelele. Evident ca unei adolescente care are o ma­ma neincreza­toare in propria feminitate si, in plus, este marcata de complexe si ne­mul­tumiri, ii va fi dificil la inceput sa-si valorizeze calitatile, puterea ei de atractie; aceasta nu este insa o scuza pentru o viata intreaga de neincredere.

Putem invata sa ne valorizam, sa ne iubim constientizand ceea ce ne lip­seste, adaugand parti noi in experienta noastra. Faptul ca parintii nu ne-au indrumat catre invatarea unei limbi straine nu inseamna ca nu vom fi capabili, prin hotarare, tenacitate, do­rinta si studiu, sa vorbim engleza la maturitate.

Faceti terapie prin dans. In ce masura e dansul o terapie?

Dans-terapia te pu­ne in valoare, ca fiinta unica, cu o am­prenta de miscare proprie. In dans-terapie conteaza procesul, ce­ea ce simti, ce traiesti in timpul experientei, ce emotii iti trezesc a­cestea, ce amintiri iti revin in minte.

In dans-terapie, miscarea se numeste dans in masura in care vrem sa ii spu­nem asa. Exista un „dans“ interior chiar si intr-un corp care nu se misca.

La acest tip de terapie putem fi gratiosi sau nu, important este ca miscarea sa ne vorbeasca despre noi, sa ne spuna povesti din adancurile fiintei noastre, povesti pe care mintea nu le cunoaste, ci doar corpul.

In dans-terapie terapeutul isi doreste sa ofere cadrul in care clientul, indiferent cine ar fi el, sa se regaseasca pe sine, sa se exprime, sa relationeze cu altii fara a fi judecat si, poate, sa-si dezvolte vocabularul de miscare, sa se simta mai liber.

La finalul sedintelor de dans-terapie se discuta ceea ce s-a petrecut in timpul exercitiilor de miscare, se integrea­za la nivel constient si se pleaca a­tunci cu o concluzie aplicabila in viata reala…

Dans-terapia iti elibereaza conflictele din inconstient, care se manifesta corporal. Dansul, fie el terapeutic sau nu, are un efect de des­car­care.

Acest lucru a fost descoperit inca din Grecia Antica: dansul elibereaza tensiuni, induce o stare pozitiva; este o exprimare si o eliberare completa a mintii, sufletului si a trupului.

Daca privim terapeutic, si a­tunci cand dansez singur sunt in re­latie cu cineva – cu mine insumi. Si de cate ori se intampla sa ma descopar cu uimire, ca si cum mi-as fi fost strain…

Exista trei niveluri de re­lationare, la care fiecare este mai „competent“ sau mai putin compe­tent. Sunt eu cu mine, eu cu ce­lalalt (in cu­plu) si eu in lume (grupul).

A­vem trairi diferite in cele trei ipostaze: unii se simt mai bine singuri, altii – atunci cand se pierd sau ies in evidenta intr-un grup mai ma­re sau mai mic, altii in relatiile in doi. Si cum tot ce suntem este inte­ra­cti­u­ne si miscare, atunci dans-terapia ne arata cum simtim, cum re­ac­tionam in situatii diferite, ne da po­sibilitatea sa exploram ipostaze pe care nu le-am incercat anterior.

De unde vin complexele fizice?

De obicei, complexele fizice vin din insuficienta valorizare a propriei persoane. Ele mai apar si pe parcurs, din luarea ca reper a unor criterii exterioare, din e­va­luarile unora dintre persoanele din anturaj. Daca cineva pe care il pretuiesc imi spune ca sunt grasa, e foarte probabil sa ma complexeze in timp.

Exista un for inte­rior care nu poate judeca de­cat in favoarea noastra – daca nu este deturnat, amputat, discreditat. Acest for nu mai are forta uneori de a se face auzit la suprafata, fiind a­co­perit de bruiaje exterioare („esti prea…“, „X este…, tu nu“, „arati…“ etc.).

Putem cauta sa descoperim ce ne face bi­­ne sau nu noua si nu celorlalti (mai ales in ceea ce priveste corpul, care ne apartine in intregime).

Putem se­lecta mesajele care ne sus­tin, in sco­purile pe care ni le propunem, indiferent care ar fi acestea.

Experimentarea corpului prin dans-terapie ne poate da ocazia de a-l pri­vi ca pe un partener, de a intelege ca­te face pentru noi si de a-l pretui ca pe un prieten drag, la care nu ve­dem un nas imperfect, o greutate peste „normal“, mici defecte nesemnificative sau nu.

Ce anume ne-ar putea face sa ne iubim corpul?

Asa cum mai spuneam, e bine sa intelegem in ce fel evenimentele vietii noastre ne-au modelat corpul, ce tensiuni exprima el, ce dureri, ce bucurii sau ce sperante. Sa descoperim ca frumusetea sta in ochii privitorului, ca nu putem multumi pe toata lumea, indiferent cum am arata. Sa ascultam mesajele in­te­lep­te ale corpului, sa-i oferim odihna si grija, sa nu-l im-povaram ne­in­te­le­gandu-ne emo­tiile, nerespectandu-le. Daca propriul corp ne de­vine par­­tener, e necesar sa ne pur­tam reciproc de grija pentru ca „echipa“ sa prospere…

A consemnat Iuliana Alexa
Foto: GULIVER / Getty Images