Acest Altcineva care traieste in noi

In zilele noastre, existenta inconstientului nu mai uimeste pe nimeni… Daca doua zile la rand ne pierdem cheile de la casa, ne gandim imediat: „Este o lacuna, un mesaj al inconstientului.

Dupa un cosmar, ne interogam imediat prietenii: „Ce crezi ca ar insemna visul meu? Ca in mod inconstient vreau sa ratez examenul?.

Atunci cand un apropiat de-al nostru ne povesteste esecurile sale amoroase consecutive, ii sugeram imediat ca, inconstient, refuza sa se implice intr-o relatie serioasa.

Dar stim noi despre ce vorbim atunci cand facem apel la aceasta entitate?

Avem tendinta de a ni-l imagina drept un zeu obscur care nu cauta decat sa ne faca fericiti sau nefericiti.

Sau, dimpotriva, ni-l imaginam ca pe o divinitate generoasa, care ne asigura reusita in viata – asta, daca ii intram in gratii.

Sau ii atribuim o vointa proprie, un scop, ca si cand ar fi o persoana de sine statatoare.

 

CATE INTERPRETARI, ATATEA GRESELI

In opinia lui Freud, inconstientul este „o alta scena pe care se joaca existenta noastra, ascunsa privirilor celorlalti.

El este locul refularii impulsivitatilor noastre, al amintirilor, al dorintelor care ne inspaimanta sau care ne provoaca rusine.

Inconstientul ne plaseaza in fata unui adevar deranjant: emotiile, fanteziile, ideile pe care le ignoram ne pot determina viata mai mult decat vointa.

Intr-o perioada care tine partea cantitatii si a rationalului, inconstientul este o notiune foarte criticata.

Atunci, ce stim exact despre aceasta realitate interioara si cum ne influenteaza ea vietile?

O POVESTE VECHE

Intuitia existentei unei entitati interioare ascunse nu este deloc recenta.

In secolul al IV-lea, rabinii, autori ai Talmudului (unul dintre textele majore ale iudaismului), intelesesera deja ca visele noastre ne vorbesc despre aspiratiile personale cele mai tainice si despre dorinte de nemarturisit.

In ceea ce ii priveste pe filozofi, in secolul al XVIII-lea, Spinoza deplangea faptul ca adevaratele cauze ale actiunilor noastre ar fi aproape mereu ascunse.

Leibniz, in Eseuri noi asupra intelegerii umane, emitea ideea de „mici perceptii inconstiente care ne influenteaza gandirea.

Totusi, pentru filozofie, care idealizeaza constiinta si rationalitatea, inconstientul nu este nicio stiinta interesanta, este locul unor lipsuri, al unor confuzii pe care trebuie sa le stergem cu buretele. Termenul apare formal un secol mai tarziu.

In opinia filozofului Schelling, inconstientul este un elan vital care uneste profunzimile sufletului si ale naturii.

Schopenhauer, in Lumea ca vointa si reprezentare, imagineaza forte inconstiente care ar guverna in acelasi timp omul si universul.

Nietzsche, la randul lui, are intuitia unui eu invizibil – „stapan mai puternic decat eul vizibil – care este adevaratul ghid pe care trebuie sa il ascultam, intrucat constientul este „o stare personala imperfecta.

La sfarsitul secolului, medicilor le revine sarcina de a-si insusi aceasta notiune cu scopul de a ingriji prin hipnoza bolnavii mintal.

In 1889, Freud, in urma unei calatorii la Nancy, il observa pe confratele sau Hippolyte Bernheim, care trateaza pacientii nevrozati prin aceasta metoda, si realizeaza ca un alt eu coexista cu personalitatea constienta.

Pentru a desemna respectiva idee, in 1889, in lucrarea sa Automatismul psihologic, psihologul Pierre Janet inventeaza termenul de „subconstient.

Dar, precum toti psihologii din vremea sa, el credea ca aceasta parte inconstienta era o stare patologica, semnul unei disocieri psihice, unei nevroze grave.

Niciunul dintre ei nu intelege faptul ca noi, toti, avem un inconstient. Cu exceptia lui Freud…

 

O INVENTIE FREUDIANA?

Freud revolutioneaza toate ideile existente pana atunci, inventand un inconstient care vorbeste, se destrama si vindeca, un inconstient populat de dorinte sexuale, agresive, megalomane, nemarturisite, de impulsuri de viata si de moarte, care poseda legi interne.

El ne propune de fapt o viziune revolutionara asupra sufletului uman.

Toate tehnicile actuale de explorare a psihicului au o datorie fata de el, aminteste neuropsihiatrul Boris Cyrulnik.
 

Citește continuarea pe pagina următoare: 1 2 3
Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Acest Altcineva care traieste in noi
Acest Altcineva care traieste in noi

Necunoscut, tulburator, inconstientul nu inceteaza sa ne suscite curiozitatea. La ce foloseste el? Cum ne influenteaza? De ce existenta lui este adusa in discutie in mod constant?
 

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste