Fara ceilalti nu exista sens

Psychologies: Cu ce seamana o viata fara de sens?

Boris Cyrulnik: Este o viata fara perspectiva, precum cea pe care o traiesc persoanele lobotomizate. In Franta, accidentele de masina provoaca 3.000 de lobotomizati pe an. Automobilistul se loveste cu fruntea de bord. La scanner, hemoragia prefrontala se traduce printr-o veritabila gaura. In acel moment, victima isi pierde soclul care ii permite sa asocieze in creier circuitul memoriei si pe cel al anticiparii. Intr-o conversatie, acest lucru poate suna in felul urmator:
– Unde suntem aici?
– Ei, bine, precum vezi, tata, suntem intr-o cafenea.
– A… unde suntem aici?
– Tocmai ti-am spus, tata, suntem intr-o cafenea.
– A, bine… Unde suntem aici?
Iar asta poate dura 20 de minute! Atunci cand ne pierdem sensul existentei, traim cu bucati din prezent. Reactionam la stimulii mediului inconjurator, incercam sa facem fata, dar nu mai putem avansa.

Vreti sa spuneti ca sensul este mai intai o directie?

B.C.: Exact asta este. Exista oameni, precum cei pe care tocmai i-am descris, care sunt prizonieri ai prezentului. Insa putem fi si prizonieri ai trecutului, ai unei memorii dureroase. Sau prizonieri ai viitorului, intr-o reverie perpetua. Deci, sensul este, in acelasi timp, capacitatea de a da o directie existentei sale, precum si atribuirea unei semnificatii faptelor, in functie de propria istorie sau de propriile proiecte. Povestesc adesea aceasta fabula pe care o atribui lui Charles Péguy, fara sa fiu prea sigur de asta. Acesta (sau un altul!) se indreapta spre catedrala din Chartres. Pe drum, se intalneste cu un baiat care sparge pietricele. Il intreaba ce face. Baiatul ii raspunde batandu-l la cap, ca face o munca stupida, plictisitoare si prost platita. Péguy isi continua drumul si intalneste un al doilea spargator de pietricele, care ii spune: „Credeti-ma, imi castig viata in aer liber, este mai bine decat in spatele unui birou“. Péguy inainteaza si intalneste un al treilea spargator de pietricele. Acesta radiaza de fericire. Péguy il intreaba ce face si baiatul raspunde: „Vedeti bine! Construiesc o catedrala!“. Sensul pe care il da eforturilor sale ii aduce multa bucurie, intrucit metamorfozeaza realul. Pietricica este deja o bucatica din viitoarea catedrala.

In schimb, depresia este semnul ca am pierdut sensul existentei noastre?

B.C.: Adesea, da. Atunci cand un proiect se naruieste, atunci cand viitorul se goleste, din cauza unui doliu, de exemplu, buna dispozitie se prabuseste de asemenea. De ce sa mai traiesc? Pentru cine? La ce este bun? Aceasta pierdere a sperantei, a interesului sta la originea sindromului de „alunecare spre moarte“ care se observa in special la persoanele in varsta. Copiii vin sa ii viziteze din ce in ce mai rar, prietenii se duc unii dupa altii, asa ca se lasa in voia mortii. Am aflat recent ca un psihiatru din doi face o depresie din cauza epuizarii, ceea ce numim acum burn out. Din cauza ca s-au lovit de prea multe ori de cazuri disperate, ajung sa clacheze si ei insisi, la randul lor.

Sentimentul ca ceea ce facem da roade este deci indispensabil pentru sens?

B.C.: Este exact ceea ce fondeaza motivatia. De unde provine si necesitatea utopiei, a reveriei, a proiectelor, a credintei… Credinta este, intr-adevar, un furnizor foarte mare se sens pentru ca nu numai ca structureaza existenta, dar ea o structureaza si pe aceea a grupului meu de apartenenta. Atunci cand impartasim aceeasi credinta, religioasa sau laica (fie ca suntem comunisti sau ecologisti), viata este „cantata“ de ritualuri, impartasim aceleasi sarbatori, aceleasi haine, aceleasi alimente.