De ce ne plac poveștile și cum ne influențează viața – efectul 1001 de nopti

Reclame, poveștile cu care adormim copiii, maraton de filme la care ne uităm un weekend întreg. Creierul nostru a fost construit astfel încât să fim atrași de povești. Iar felul în care spui o poveste te ajută, sau nu, să ai succes.

 

Cărți, piese de teatru, filme. Nu putem trăi fără ele. Oamenii sunt dependenți de povești. Iar când se întâlnesc, 65% din conversațiile lor sunt despre oameni, acțiunile, sentimentele și gândurile lor.

Îi cucerim pe ceilalți cu poveștile pe care le spunem. Iar talentul înseamnă a face o poveste interesantă din orice.

Chiar din cele mai seci lucruri. Cercetătorii de la Smith College au prezentat oamenilor animații cu triunghiuri și cercuri care se mișcau în jurul unui pătrat și i-au pus să descrie ce se întâmplă.

Au descoperit faptul că aceștia au descris acțiunea ca și cum formele geometrice aveau intenții și dorințe, spunând, de exemplu, că cercurile sunt jucăușe pentru că ele fugăresc triunghiurile ca să le prindă.

Concluzia cercetătorilor a fost că oamenii, în general, au predispoziția de a face narațiuni cu personaje din cam orice există în jurul lor.

Citește și: 

De ce uităm tot ce am trăit în prima copilărie?

Lucruri uimitoare pe care nu le știai despre creier

Poveștile par a avea un cod în spate, în sensul că par construite mereu după aceleași formule, indiferent de cultură.

Un studiu realizat la Washington & Jefferson College a analizat 900 de povești de pe tot cuprinsul globului, de la cele din metropole și până la cele ale triburilor africane.

S-a descoperit că există în ele câteva teme universale, fapt care spune că în spatele poveștilor stau mecanisme biologice specifice creierului speciei noastre.

Astfel, două treimi dintre poveștile din lume se încadrează în doar trei tipuri: romantice, eroice și cele pe tema om bogat/om sărac.

Sau, mai pe scurt, nevoile bazale ale umanității: hrană, reproducere și statut social. Poveștile, în general, presupun personaje care își urmăresc scopurile, iar aceste scopuri sunt rezultatul modului în care ne sunt organizate emoțiile în creier.

Se știe că oamenii cei mai sociabili, dar și cei mai empatici, care sunt mai capabili să perceapă emoțiile altora și să se pună în locul acestora, sunt mai ușor de captat cu povești.

Deci, oamenii sunt sensibili la povești în funcție de felul în care sunt construiți. Creierul omului pare a fi construit în așa fel încât să fie vrăjit de povești.

Cercetătorii de la Vanderbilt University au găsit că audiența răspunde mai bine la reclame dacă acestea sunt sub formă de narațiune, decât dacă se prezintă pe față avantajele unui produs.

Apoi, studiile realizate la University of North Carolina au descoperit că oamenii sunt mai ușor de influențat atunci când informația li se prezintă ca o „ficțiune, decât atunci când li se prezintă ca un adevăr științific.

În a doua situație, mintea lor intră într-o dispoziție analitică, ce caută posibile greșeli, în timp ce prezentată sub forma ficțiunii informația pătrunde în ei.

O ipoteză ar fi aceea că așa pare mai inofensivă și nu le atacă convingerile. Dar poate e mai mult de atât.

Când pacienții merg la psiholog și își povestesc problemele, lobul frontal preia controlul asupra amigdalei, iar oamenii se simt mai bine. Creierul pare o mașină de făcut și preluat povești.

Poveștile îi mențin echilibrul. Dacă vreți să aveți succes, inventați personaje, scenarii cu miză și mister. Asta va da comanda creierului celorlați.

 

De Dragoș Cîrneci, doctor în psihologie, specialist în neuroștiințe. Lucrează în cercetare aplicată, dezvoltând produse pentru sănătate, mediul de afaceri. Este interesat de evoluția omului, precum și de provocările cu care specia umană se confruntă în lumea tehnodigitală de astăzi, http://dragos-cirneci.blogspot.ro

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
De ce ne plac poveștile și cum ne influențează viața - efectul 1001 de nopti
De ce ne plac poveștile și cum ne influențează viața – efectul 1001 de nopti

Reclame, poveștile cu care adormim copiii, maraton de filme la care ne uităm un weekend întreg. Creierul nostru a fost construit astfel încât să fim atrași de povești. Iar felul în care spui o poveste te ajută, sau nu, să ai succes.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste