In relatii nu este vorba niciodata numai despre bani

Ne place sau nu, banii regleaza relatiile noastre cele mai apropiate, fie ele parinti-copii sau in interiorul cuplului. Cum se intampla asta? Cateva decodaje de la psihanalistul Alfred Dumitrescu.

 

Psychologies: Intr-o casnicie, „nu ne socotim“… E bine sau e rau? E normal ca totul sa fie la comun?

Alfred Dumitrescu: As porni in aceasta discutie de la ideea ca orice cuplu functioneaza in doua registre: cel al realitatii psihice impartasite de catre cei doi parteneri (dorinte, fantasme, sentimente, trairi, hobby-uri etc.) si aflat intr-o continua schimbare, in functie de dinamica relatiei, si cel al realitatii exterioare, care este definita fundamental prin trei coordonate: timpul, spatiul si banii.

Fiecare dintre aceste coordonate este fundamentala pentru a ne situa in mod adecvat in realitate, iar banii prezinta particularitatea de a fi, cel putin intr-o oarecare masura, traductibili in termeni de spatiu si timp (cu bani putem cumpara spatiu si, chiar daca nu si timp, daca nu la modul absolut, cel putin timp in variante limitate, precum mai mult timp de trait, printr-o buna ingrijire, sau mai multa vreme cu cei dragi).

Ideea aceasta, de sorginte mai degraba „romantica“, despre relatia cuplului marital cu banii a fost masiv intarita la noi de realitatile perioadei comuniste, in care, in cele mai multe cazuri, ambii soti lucrau, salariile erau distribuite pe o plaja relativ redusa (ceea ce facea ca diferentele de venit sa nu fie foarte mari) si bugetul familial era, practic, in intregime alocat cheltuielilor curente. Schimbarea de sistem economic a adus, in multe cazuri, si modificari importante din perspectiva veniturilor realizate de catre parteneri si, implicit, nevoia de a regandi si modul in care cuplurile se raporteaza la bani.

Despre cat de „normal“ este ca totul sa fie la comun, nu pot spune decat ca „normal“ intr-un cuplu este doar ceea ce este reciproc agreat si suficient de satisfacator pentru parteneri, indiferent de opinia celorlalti, iar modul de a gestiona resursele este, desigur, una dintre dimensiunile care definesc modul de asezare si de functionare a oricarui cuplu.

 

Sunt banii un mijloc de control intr-un cuplu? Des? Rar? Deloc?

A. D.: Fiind si un instrument de putere, banii sunt, cu siguranta, un mijloc de control in orice relatie, iar relatia de cuplu nu poate face exceptie de la aceasta regula. Aceasta dimensiune de putere – si, deci, de control – se regaseste pe toate palierele si in toate formele intr-o relatie de cuplu: cine aduce mai multe resurse, cine decide asupra alocarii lor, cine beneficiaza mai mult in urma acestor alocari si asa mai departe.

A observa „traseul banilor“ intr-un cuplu ne conduce intotdeauna la identificarea unor „curenti afectivi“ pe care, cel mai adesea, partenerii nu-i constientizeaza si care pot da cont de felul in care, in fapt, banii sunt folositi de fiecare dintre acestia (fie prin producerea lor, fie prin dificultatea/incapacitatea de a-i produce) in cadrul unor subtile si complicate „tranzactii emotionale“.

Caci, pentru a reduce multe consideratii la expresia lor cea mai simpla, „intr-un cuplu nu este NICIODATA vorba despre bani“ in sensul de „doar despre bani“, ci despre traduceri sau disimulari, in si prin bani, ale nevoilor fundamentale ale partenerilor si ale fundamentelor autentice ale relatiei. Astfel, putem intalni numeroase variante de tipul bani-putere, bani-control, bani-imagine, bani-sex, bani-siguranta, bani-dependenta si multe altele.

 

Ce importanta are faptul ca femeia castiga uneori mai mult decat barbatul?

A. D.: As fi tentat sa raspund la aceasta intrebare cu o intrebare: ce importanta are pentru cine, pentru ea sau pentru el? Ca orice element care defineste functionarea unui cuplu, si acesta are exact importanta pe care i-o acorda fiecare dintre parteneri. Ca raspuns cu valoare statistic-generala, cred ca se poate spune ca, in culturile mai degraba conservatoare/traditionaliste, o astfel de situatie poate fi privita ca „anormala“ si poate genera resentimente din partea barbatului sau chiar teama de a fi diminuat in identitatea lui masculina, cu tot ce cuprinde ea (virilitate, sentiment al propriei valori, imagine de reusita sociala si personala etc.).

Foarte mult mai conteaza si daca situatia respectiva este cumva considerata a fi temporara (de pilda, ca urmare a unor schimbari de cariera sau a initierii unor proiecte antreprenoriale) si apare dupa ce relatia de cuplu s-a stabilizat, sau daca face parte din datele initiale ale constituirii cuplului; fiecare dintre aceste situatii presupune motivatii initiale diferite si poate genera reactii extrem de diferite ale celor doi parteneri.

Oricum ar fi, cred ca tendinta de accelerare a mobilitatii profesionale se va accentua in anii ce vin si, odata cu ea, si situatiile de acest fel vor deveni din ce in ce mai frecvente si, implicit, mai „obisnuite“ (sa ne amintim doar cum era privit divortul in urma cu un secol sau femeia care dorea sa aiba o cariera profesionala in urma cu 60-70 de ani).

 

Vedem adesea cupluri in care barbatul prefera sa munceasca mai putin, sa castige mai putin. E ceva disfunctional aici sau nu? Sau e doar o schimbare de mentalitate? Cert e ca femeile, oricat de bine ar castiga, prefera tot barbati cu statut social si financiar inalt…

A. D.: Este, cu siguranta, vorba despre o schimbare de mentalitate, dar as face aceasta remarca fara „doar“, intrucat schimbarile de mentalitate colectiva sunt intotdeauna importante si au ecou masiv in mentalitatile individuale, facand necesare adaptari si ajustari care sunt adesea traite in mod dramatic de catre indivizi.

In niciun caz nu pot vedea ceva disfunctional intr-o asemenea situatie, important intr-un asemenea caz fiind doar modul in care o traiesc partenerii, fiecare in parte si, desigur, masura in care o asemenea decizie a fost luata in mod reciproc asumat. Cat despre preferinta femeilor pentru barbatii cu statut social si financiar inalt, cred ca este, ca orice adevar statistic valabil, discutabil in planul preferintelor particulare ale fiecarei femei in parte.

Asta, pentru a nu duce discutia intr-un teritoriu al generalizarilor absolute, care ne-ar conduce la zicala „decat batran, urat, bolnav si sarac, mai bine tanar, frumos, sanatos si bogat“, ceea ce nimeni nu poate contrazice, nu?

 

Cine plateste la restaurant? El sau ea? Mai e valabila regula ca el plateste mereu? Ce semnficatie are acest fapt din punct de vedere psihologic? E ceva care tine de curtoazie sau de control? Sau e doar o regula depasita?

A. D.: Toate regulile de politete au semnificatii care trec dincolo de „simpla“ curtoazie, printre altele si cele legate de control si de manifestarea puterii, si ele pot fi intelese doar daca le punem in contextul cultural din care provin. A nu deschide usa unei doamne sau a nu duce imediat mana dupa portofel, odata adusa nota de plata, pot fi interpretate ca grosolanii intr-o anumita cultura, dupa cum si a face aceste gesturi poate fi considerat o dovada flagranta de „sexism“ sau „machism“ intr-o alta.

Regulile se schimba in functie de realitatile sociale si economice si de felul in care majoritatea indivizilor apartinand unei anumite culturi traieste si integreaza aceste realitati. Avem, desigur, optiunea absolut personala de a fi sau nu de acord cu aceste schimbari, dar asta nu influenteaza cu nimic felul in care evolueaza (in sens de miscare si nu neaparat de „progres“) societatea din care facem parte.

In principiu, suntem mereu mai mult sau mai putin „obligati“ sa respectam, in relatiile sociale, valorile si cutumele culturii din care facem parte, sub sanctiunea (auto) excluderii si izolarii; in relatia de cuplu, gradul de libertate este semnificativ mai mare si, asa cum ne putem construi sau mobila casa fie in stil „clasic“, fie „in tendinte“, avem posibilitatea sa ne alegem partenera/partenerul in functie de impartasirea unor anumite seturi particulare de valori si obiceiuri. Din nou, important este doar ca acestea sa fie cu adevarat impartasite si nu impuse de catre unul dintre cei doi.

 

In Romania, rolurile de gen au fost mereu destul de strict distribuite din acest punct de vedere. El aduce banii, ea ii gospodareste. Exista schimbari aici? Sunt ele spre bine?

A. D.: Nu vad cum ar putea Romania sa ramana in afara schimbarilor de mentalitate ce caracterizeaza intreg spatiul cultural occidental si chiar, prin intermediul globalizarii mass-media, intreaga planeta, conectata la internet si televiziunea prin cablu. Desigur, aceste schimbari au viteze si nuante particulare in fiecare tara in parte, in fiecare segment de populatie in parte si in fiecare familie in parte.

Directia este insa destul de clara si aceasta impartire traditionala a rolurilor privind producerea si administrarea resurselor tinde sa dispara; in prezent, ea a disparut deja in familiile cu venituri semnificativ peste medie si e foarte probabil ca acest fenomen se va extinde in paralel cu cresterea veniturilor si innoirea generatiilor.

Cat despre cat de „bine“ ar fi ca se intample, din nou revin la intrebarea: „bine pentru cine?“; nu e nici bine si nici rau, e altfel. Un „altfel“ care presupune responsabilitati deopotriva mai extinse si mai putin net delimitate intre parteneri, care promoveaza mobilitatea si flexibilitatea de rol in detrimentul sigurantei si rutinei, adica un „altfel“ care aduce semnificativ mai multa libertate fiecaruia dintre parteneri, dar care, in acelasi timp, ii si priveaza de confortul psihic pe care il genereaza o impartire clara si imuabila a rolurilor.

 

Din ce vedeti in cabinet, oamenii se comporta inteligent cu banii sau nu? Stiu sa amane satisfactia, sa economiseasca, sa vada in viitor? Vorbesc ei despre aceste lucruri?

A. D.: Intrebarea presupune, de la bun inceput, ca a economisi, a amana satisfactia si a (incerca sa) vezi in viitor inseamna in mod automat a te comporta inteligent cu banii si cred ca, in acest context, „inteligent“ este folosit in sensul de „rational“, adica opus lui „emotional“. Or, din perspectiva de psihanalist, cred ca oamenii se comporta predominant „emotional“ in legatura cu toate aspectele vietii lor, si asta include si relatia cu banii.

Dupa cum spuneam la inceput, nu e niciodata vorba doar despre bani, ci si despre dorinte, fantasme, resentimente, nevoi de reparatie a imaginii de sine si multe altele din acelasi registru, toate transpuse in realitate si prin intermediul banilor, si prin ceea ce acestia pot cumpara.

De altfel, in ultimul deceniu (si mai ales dupa ceea ce numim „criza economica“), au aparut in gandirea economica curente de opinie care incearca sa inteleaga felul, cel mai adesea „irational“, al comportamentului economic al oamenilor (si asta, referitor nu doar la „simpli cetateni“, ci chiar la marile corporatii financiare) dintr-o perspectiva psihanalitica, adica prin intermediul constructiilor masiv emotionale care stau in spatele unor decizii aparent rationale, dar care sunt, in fapt, rationalizari ale acestora.

Sigur ca oamenii vorbesc mult despre bani si in cabinet, dar asta se intampla, de obicei, intr-o etapa de inceput a unei psihoterapii, dupa care subiectul „bani“ dispare gradual, fiind inlocuit cu ceea ce sta in spatele banilor, adica teme mai autentic personale precum „eu-siguranta“, eu-putere/control“, „eu-imagine“, „eu-iubire“, „eu-rivalitate“, „eu-invidie“, „eu-vinovatie“ etc.

 

Dar cu copiii, cum e? Banii sunt un mijloc de control si fata de ei?

A. D.: Desigur, banii sunt si un mijloc de control, si un bun instrument educativ in relatia cu copiii, in masura in care parintii ii pot folosi pentru a-si ajuta copiii sa internalizeze existenta si necesitatea limitelor. Revin in acest fel la ideea de a privi banii ca pe una dintre coordonatele realitatii si subliniez necesitatea ca parintii sa fie coerenti si constanti in a arata copiilor ca o raportare adecvata la realitate presupune cunoasterea si respectarea limitelor.

Multi parinti evita sa spuna „nu avem bani pentru asta“, pentru ca simt o astfel de „marturisire“, ca pe o dezvaluire a propriei incapacitati si ca pe o sursa de vinovatie si/sau rusine; dar parintii care „fac orice“ pentru a satisface dorintele copiilor nu le intretin acestora periculoasa iluzie cum ca „totul este posibil“ sau, si mai rau, ca „ei merita totul“?

Copiii vor creste, vor deveni adulti si, intr-un fel sau altul, vor lua oricum contact cu realitatea faptului ca nu totul se poate si ca ei – oricat de mult ar „merita“ – vor primi – sau se vor putea bucura cu adevarat doar de ceea ce vor fi capabili sa construiasca si sa dobandeasca prin propriile lor capacitati si eforturi.

 

Independenta financiara a odraslelor e un jalon de maturitate sau nu? Eu vad tot mai des copii mari care traiesc, mai mult sau mai putin, din ajutoare de la parinti.

A. D.: Cred ca, da, independenta financiara este unul dintre jaloanele importante ale maturitatii. Din nou, insa, revin la necesitatea de a contextualiza orice incercare de analiza cu aspiratii generalizatoare. Cercetarile sociologice arata ca tendinta spre autonomizare cat mai rapida a tinerilor, extrem de manifesta in Occident dupa cel de-al Doilea Razboi (asa-numita generatie baby boom) s-a inversat in ultimele doua decenii, tinerii alegand sa petreaca cat mai mult timp in caminul familial, la adapost de turbulentele economice.

Desigur, aceasta alegere are la baza si faptul ca generatiile mai noi au beneficiat si beneficiaza de o libertate mult mai mare in interiorul familiei decat cea de care se bucurasera (sau nu prea) parintii lor in relatia cu generatia anterioara. Daca, pe de o parte, orele fixe de masa, ora-limita de venit seara acasa, restrictiile cu privire la prieteni sau la viata sexuala au devenit mai degraba „povesti de groaza“ despre „atrocitatile“ la care erau supusi tinerii in urma cu cateva decenii si, pe de alta parte, instabilitatea economica si somajul ating cote nemaiintalnite de la Marea Depresiune incoace, este firesc ca din ce in ce mai multi tineri sa-si prelungeasca astfel „adolescenta“.

 

Cultural vorbind, suntem inca un popor care investeste in copii foarte mult, nu ca americanii, care isi incurajeaza copiii sa fie intreprinzatori, sa isi plateasca studiile etc. Care model o fi mai bun pentru ei, pe termen lung?

A. D.: Ca orice comparatie intre modele, si aceasta cere un criteriu clar de evaluare. Daca acesta este capacitatea de adaptare a copiilor la cerintele vietii de adult, atunci cred ca un model care favorizeaza de timpuriu autonomia si asumarea de responsabilitati reuseste intr-o mai mare masura sa il satisfaca, comparativ cu un model de hiperprotectie, care favorizeaza mai degraba dependenta si pasivitatea.

Evident, orice model are si dezavantaje, si ceea ce numim „modelul american“ genereaza, in aceasta privinta, un mod de agregare familiala cu legaturi mai slabe intre membrii familiei nucleare si largite, adica cu mult mai putin suport pentru fiecare din partea rudelor mai apropiate sau mai indepartate.

Modelele acestea, deriva, insa, in mare masura, din datele de realitate ale unei culturi la un moment dat si cred ca diferentele dintre ele se vor atenua, pe masura ce resorturile economice si sociale si, implicit, stilurile de viata favorizate de catre acestea vor deveni din ce in ce mai asemanatoare datorita efectelor globalizarii.

De altfel, aceste semnale de convergenta sunt deja extrem de vizibile si la noi: cati dintre romanii de clasa mijlocie, cu varste cuprinse intre 30 si 40 de ani, isi mai sarbatoresc zilele de nastere sau de nume invitand in propriul apartament un numar mare de rude de toate gradele, precum era obiceiul in generatiile anterioare?

Probabil ca din ce in ce mai putini si, chiar daca acest exemplu nu este poate cel mai relevant, el demonstreaza, cred, o tendinta de dezangajare din planul relatiilor cu „neamurile“, in beneficiul celor cu prietenii si colegii, adica o slabire a fortei legaturilor „de sange“, in favoarea celor bazate pe interese comune. Este, deci, extrem de probabil ca, in viitor, aceasta tendinta se va manifesta – chiar daca mai lent si mai discret – si in relatiile dintre parinti si copii.