Indicii dacă ai sau nu agorafobie

O cunoaștem drept teama de mulțimi, dar se extinde și către alte zone precum teama de a merge cu metroul ori de a zbura cu avionul. Care sunt simptomele agorafobiei și cum ne putem vindeca, explică psihoterapeutul Roxana Arion.

Privind retroactiv, sintagma de agorafobie a apărut încă din anii 1871, pentru a ilustra starea celor care se temeau să apară singuri în locuri publice, și derivă din cuvintele grecești agora („piață“) și phobos („frică“, „spaimă“).

Citește și:

Dependența: un mod nociv de a face față problemelor

Cum depășești singurătatea cauzată de izolare

Revenind cu definiția în zilele noastre, agorafobia face parte din categoria fobiilor și se definește atât prin teama de a fi singur într-un spațiu public, cât și în locuri aglomerate care nu pot fi părăsite imediat (mijloace de transport în comun) în eventualitatea producerii unui atac de panică, de unde senzația de teamă exagerată ce conduce la pierderea autocontrolului.

Interferând cu funcționalitatea individului în societate, agorafobia se numără printre cele mai grave fobii, care se manifestă cu preponderență în rândul femeilor, cu debut brusc sau progresiv între 18 și 35 ani.

 

O teamă irațională

Pot fi descrise și încadrate diferențiat într-o listă de probleme asemănătoare unui tablou cu patru cadrane. Astfel, într-un prim plan, omul suferind se confruntă cu o suită de gânduri automate și credințe iraționale, având tendința de a presupune că stările negative reflectă realitatea, inversând raportul cauză-efect.

Apar distorsiunile cognitive de genul gândire alb-negru, judecată afectivă: „mi-e frică să zbor cu avionul, asta înseamnă că e periculos să călătorești cu avionul“; tendința, de a exagera consecințele negative – un eveniment care s-ar putea petrece în viitor este considerat de-a dreptul îngrozitor, de nesuportat.

De asemenea, persoanele cu agorafobie au tendința să-și pună întrebări în legătură cu evenimente negative: „Ce va fi dacă voi leșina și îmi voi pierde controlul?“.

În cel de-al doilea plan, afectiv, recunoaștem că teama depășește limitele normale și este resimțită ca o amenințare în fața unui pericol, alteori simțim brusc o panică persistentă și fără cauză, oroare, teroare într-o situație care nu prezintă pericol.

Desigur, ne putem aminti cu toții anumite momente din viață în care ne-am îngrijorat. Ce diferă la agorafobici este că ei au niveluri atât de ridicate de îngrijorare, teamă, anxietate, încât simt că și-ar putea pierde controlul.

Între posibil și probabil nu mai este nicio diferență. Reacția fobică devine automată, necontrolabilă, persistentă și interpune gândurile ca un fel de baraj în fața amenințărilor și pericolelor imaginare.

Treptat, se conturează și reacțiile fiziologice: palpitații, respirație superficială, tremor, transpirație, furnicături, sufocare etc.

Astfel că se instalează comportamentul de evitare: fugim de teama unor obiecte sau situații, precauția de a le evita alterându-ne relațiile sociale, munca.

De exemplu, o persoană cu agorafobie ar putea evita să rămână singură în casă, să meargă la cumpărături, să călătorească cu autobuzul, trenul, metroul sau cu avionul, să traverseze tuneluri, să traverseze spații deschise sau să utilizeze liftul.

La toate simptomele de mai sus se adaugă o creștere exponențială (în special, în timpul verii) din cauza creșterii pulsului, amețelilor, deshidratării, precum și datorită posibilităților de a petrece timpul în afara casei, unde individul se percepe mult mai vulnerabil.

 

Cum și de ce apare agorafobia

Majoritatea agorafobiilor apare după unul sau mai multe atacuri de panică „spontane“ (o altă tulburare anxioasă). Deși aceste atacuri apar la întâmplare și în situații fără pericole, ele nu pot fi anticipate.

Din acest motiv, agorafobicii evită să se confrunte cu locuri sau situații unde știu că a apărut un atac de panică, ajungând chiar să nu-și mai părăsească locuința, poate doar în unele cazuri, când sunt însoțiți de o persoană de siguranță.

În acest caz, anxietatea crește ca o buruiană și același lucru se întâmplă și cu simptomele. Evitarea scade frica, dar cresc vinovăția și neputința.

Și cu cât își urmăresc mai atent reacțiile din planul fiziologic, cu atât devin mai stresați de acestea. Când agorafobia devine o problemă majoră, persoana s-a blocat într-un ciclu care se perpetuează, unde lucrurile pe care le face pentru a reduce nivelul anxietății pe termen scurt multiplică anxietatea pe termen lung.

Iată cum funcționează acest lucru. Să ne gândim la atacurile de panică. Deoarece sunt atât de neplăcute, individul evită situațiile care i-ar putea provoca un atac.

Să spunem că începe prin evitarea câtorva situații precum mersul la mall în weekend. În mod paradoxal, cu cât evită mai mult această situație, cu atât crește mai mult anxietatea de a avea un atac de panică.

Un număr din ce în ce mai mare de situații începe să producă anxietate, așa că începe să evite din ce în ce mai mult. Problema se accentuează.

Evitarea din cauza anxietății se numește „adaptare prin evitare“ și este unul dintre principalele mecanisme care fac agorafobia să se intensifice și să persiste.

Referindu-ne strict la motivele pentru care apare agorafobia, acestea pot fi evidențiate atât prin factori biologici – hipersecreția de adrenalină, sensibilitatea crescută la modificări hormonale, hipersensibilitatea la unii stimuli fizici (temperatură, lumină), reacții adverse la medicamente, lactat de sodiu în concentrație ridicată în sânge, dificultăți de integrare a diferitelor informații vizuale, tactile, de echilibru –, cât și prin factori emoționali: perfecționism, hipersensibilitate la stimuli de natură emoțională, un nivel ridicat de imaginație, creativitate;

gândire în termeni alb-negru; nevoia de control, de aprobare; tendința de a suprima sentimente, de a ignora necesitățile de ordin fizic.

Așa cum am descris anterior, agorafobia se manifestă ca o varietate de simptome: de la cele comportamentale și emoționale, la cele fizice și cognitive (gânduri).

Nicio persoană nu are același set de simptome, dar fiecare are câte una din fiecare categorie. Fie gândește exagerat cu mult înainte de a acționa, este înclinată să facă previziuni negative, își face griji că este posibil să se întâmple ce poate fi mai rău, se lasă afectată foarte tare de feedback-ul negativ sau este foarte autocritică.

Toate acestea produc o stare emoțională caracterizată prin sentimente de neliniște, agitație și disconfort psihic. Oamenii se simt mai anxioși când sunt nevoiți să iasă din zona de confort, dar evitarea ieșirii din zona de confort duce la o trăire mai puțin completă a vieții.

Și nu este posibil sau util să reducem anxietatea la zero. Nu anxietatea în sine este problema. Problema apare atunci când anxietatea ajunge în punctul în care este paralizantă și blochează: fie că provoacă evitarea excesivă înainte de a acționa, reflectarea îndelungată și îngrijorarea, perfecționismul paralizant, teama de feedback, critica și evitarea.

Anxietatea și gândirea obsesivă formează o buclă în care una o generează pe cealaltă. Desigur că, pe lângă toți factorii biologici și emoționali enumerați, putem lua în calcul contextul familial:

prezența unui părinte cu tulburare anxioasă, mediul familial cu reguli stricte, abuzul fizic și psihic, critica exagerată sau așteptările nerealiste din partea părinților, un părinte sau ambii părinți alcoolici.

 

Ce greșeli facem când oferim ajutor

Din ipostaza de prieten e posibil să cădem în capcana salvatorului. În primul rând, din dorința de a ajuta oferim sfaturi în sensul gândirii pozitive, asigurări și reasigurări care vor conduce spre consolidarea temerilor.

Tradiționalele mesaje „nu te teme!“, „nu-ți face griji!“, „nu te mai îngrijora și tu din orice!“, „prea despici firul în patru!“ au adesea efectul opus.

Pentru că i s-a spus să se relaxeze și să ia lucrurile ușor, prietenul cu agorafobie sfârșește prin a simți că ceva nu e în regulă cu el. Mesajul „nu-ți face griji“ se transformă din optimismul dorit,  într-un veritabil pesimism defensiv.

 

Nu amâna terapia

O persoană care suferă de agorafobie are nevoie să înțeleagă ce beneficii i-ar aduce tratamentul medicamentos și psihoterapia.

Or, pentru a conștientiza decizia de a apela la sprijin specializat, este nevoie ca, pornind de la comportamentul de evitare în situații specifice, să ne răspundem la următoarea întrebare: ce anume pierd continuând să evit?

Nu e nevoie să ne schimbăm fundamental natura, ci doar să ne înțelegem stilul propriu de gândire pentru a învăța soluții simple de a transforma gândurile iraționale în gânduri raționale și, implicit, comportamentele dezadaptative în unele adaptative.

Din acest motiv, psihoterapia cognitiv-comportamentală este considerată cel mai eficient tip de tratament al agorafobiei, întrucât abordarea sa se concentrează atât pe gânduri, cât și pe comportamente.

 

Cu ce se asociază agorafobia

O serie de cercetări a demonstrat existența unei legături genetice între atacul de panică, agorafobie și depresie, deși niciuna dintre acestea nu este moștenită în totalitate.

Dacă atacul de panică este activat de situații stresante – precum ieșirea din casă, conflicte conjugale, intervenții chirurgicale, responsabilități noi sau diverse boli –, el poate fi cauzat de niveluri ridicate de activare și interpretări eronate.

În momentul în care ajungem să gestionăm anxietatea preponderent prin evitare, dezvoltăm agorafobie. Atât în cazul atacului de panică, cât și al agorafobiei avem un adevărat „evantai“ de frici, raportate totuși la ipostaze diferite.

Frica ne ajută să supraviețuim, ne pregătește corpul pentru anumite acțiuni, pentru a face față pericolelor. Sunt toate acele situații în care, într-o stare de hiperexcitare, suntem nevoiți să luăm o decizie rapidă, fie de luptă cu amenințarea respectivă, fie de fugă sau de îngheț.

În cazul atacului de panică luăm decizia de luptă, în cel al agorafobiei – de fugă, iar în cazul tulburării de depresie majoră înghețăm.

Așadar, fricile pot fi raționale, dar și iraționale, în măsura în care ne limitează experiențele, ne sabotează acțiunile în absența unei amenințări reale.

În timp, limitarea plăcerilor poate duce la dezvoltarea simptomelor depresive, obsesionale precum și a altor fobii.

 

Cum se tratează agorafobia

Apelând la psihoterapia cognitiv-comportamentală, intervenția pornește de la stabilirea unor scopuri specifice, în care persoana respectivă este ajutată să înțeleagă natura agorafobiei sale, să identifice toate situațiile pe care le evită sau de care îi este teamă, să evalueze frecvența și severitatea simptomelor sale specifice care-i declanșează comportamentul de evitare.

Cu alte cuvinte, este important să înțelegem că, înainte de a ne împrieteni cu fricile noastre, avem nevoie să învățăm „să comunicăm“ cu ele.

De aceea, pe parcursul intervenției specializate pot fi incluse unele dintre următoarele tehnici: training de relaxare și control prin respirație, ierarhia expunerii, expunerea treptată la situațiile care declanșează agorafobia, expunerea în imaginar, expunerea în vivo, ameliorarea reacțiilor la stres, identificarea modului de interpretare a simptomelor fizice la stres, înțelegerea modului de a gândi, care determină felul în care este resimțită teama.

Dar agorafobicul nu poate trăi pasiv această experiență. Pentru succesul terapiei este nevoie de o implicare activă, ce constă atât în participarea efectivă la ședințe, cât și în efectuarea temelor pentru acasă,  date de terapeut.

 

„Prim ajutor“ dacă ți-e teamă

Un prim element de ajutor presupune să acceptăm să lucrăm cu natura noastră ori de câte ori identificăm tendința de „a ne ascunde capul în nisip“ în legătură cu lucrurile importante, în care evitarea ne-ar putea crea probleme serioase.

La modul general, oamenii au tendința de adaptare prin evitare, când se tem să primească informații negative și nu au încredere că pot face față eficient.

Apoi, avem nevoie să ne mărim capacitatea de a face față unei realități neliniștitoare. E bine să întoarcem lucrurile pe toate părțile și să ne gândim unde am putea să dăm greș, să ne gândim la rezultatele potențial negative dacă: avem în vedere și posibilele rezultate pozitive;

recunoaștem faptul că un rezultat posibil negativ nu este în mod necesar un motiv să nu facem un lucru; admitem capacitatea noastră înnăscută de a face față unor lucruri care nu merg așa cum ne-am propus.

Ori de câte ori suntem obligați să ne înfruntăm frica, putem folosi acest sentiment ca pe un semnal pentru a exersa formularea predicției negative și posibilitățile sale alternative.

Nu e nevoie să eliminăm complet teama, ci doar să ne gândim la diferitele posibilități, comparându-le și acordându-le șanse egale, gândindu-ne că acțiunile noastre pot avea consecințe pozitive.

Roxana Arion este psiholog clinician specialist, psihoterapeut, 0768494914, [email protected], www.roxanaarion.ro