Confesiune: Ce gandesc angajatii despre experientele neplacute la serviciu

Oare cum arata mediul de lucru romanesc? E confortabil? E stresant la serviciu? Iata doua relatari despre cum se munceste acolo unde nu se munceste sanatos.

 

Mihaela, 35 de ani, medic – „Nu mai aveam nicio motivatie…

„In urma cu sapte-opt ani, lucram la o companie romaneasca din domeniul medical. In trei luni, am reusit sa dezvolt zona mea din Bucuresti – asadar, am propus sa ma ocup si de alte spitale din provincie.

Treaba mergea unsa si in a patra luna am castigat un bonus de 120% fata de salariu! Sefa mea de atunci era un manager bun si ma consultam cu ea de fiecare data.

Aveam, practic, mana libera sa ma «joc» in ograda mea atata timp cat profitul crestea. Si crestea! Ceva s-a schimbat si a fost inlocuita. Nu ni s-au explicat motivele.

A venit un domn cu vorba dulce si cu experienta de nezdruncinat in vanzari. Pentru a «stimula» munca echipei de reprezentanti, se gandeste sa reanalizeze sarcinile fiecaruia si decide ca, daca tot sunt cea mai buna, sa imi stabileasca un target egal cu numarul de contracte realizat, ca sa mearga treaba, nu de alta…

O luna asa, a doua luna a crescut din nou, la fel si in a treia luna. Eram genul de robot ambitios care era la sapte dimineata in masina si mai ajungeam acasa la ora 23:00, pentru ca lucram cu parintii copiilor si depindeam de programul lor.

Acestia erau, desigur, oameni foarte ocupati si nu conta daca sunt obosita, nu pentru ei si nici pentru mine. Am fost testata si am iesit mereu impecabil, am facut vizite comune cu noul sef pentru a se asigura de relatiile cu medicii importanti si i-am propus idei noi.

Omul ma aproba, eu ma simteam sustinuta  si trageam in continuare. Cu toate acestea, nu se concretiza nimic si nu intelegeam de ce, pentru ca scopul era sa crestem vanzarile, nu? Ei bine, nu cresteau…

In a treia luna de cand a venit acest pretios manager, am realizat ca totul este in zadar, muncesc ca o sclava, bonus zero, pentru ca ajusta target-ul, nu ma mai puteam trezi dimineata si nu mai aveam nicio motivatie.

Cursul firesc a fost sa-mi dau demisia si, intr-o saptamana, m-am angajat intr-o companie farmacologica.

Dupa scurt timp, am vazut una din ideile mele puse in practica de o companie concurenta celei in care lucrasem, la o firma cu care discutasem o strategie de parteneriat. Cool, nu-i asa?!

 

Adriana, 33 de ani, liber profesionista – „Eu, multumesc lui Dumnezeu, am scapat

Am crezut ca ar fi o idee buna sa ma angajez in Politia Romana. Am dat examen, interviu. Intr-o luna am devenit functionar public. Totul s-a destramat intr-o calduroasa zi de vara.

Atunci, am refuzat sa execut anumite ordine din partea directorului general, care nu doar ca mi-a luat de sub nas promovarea mult meritata si promisa cu un sec «nimeni nu este de neinlocuit, eu nu am promis nimic, este un loc pe care il poate ocupa oricine». Chiar oricine…

Postul mult promis, in care investisem toate resursele mele, a fost oferit unei foste managerite de bar. Asadar, atunci am inteles ca nu competenta era cea mai importanta. Calvarul a urmat abia apoi, cand, in naivitatea mea, am spus ca ar fi cazul sa-mi si spun punctul de vedere. Greseala fatala!

Din momentul in care mi-am exprimat vederile, am devenit persona non grata si mai exact… invizibila. Si de aici a inceput si persecutarea mea zilnica. Cu o perseverenta, consecventa si strategie care pana si lui Machiavelli i-ar fi trezit invidia!

Totul pornea de la directorul general si mergea pe linie ierarhica, pana la cel mai mic functionar. Fiind in Departamentul de Comunicare, scriam comunicate, cautam proiecte utile si legi care sa se coordoneze cu transparenta decizionala pe care toti o clamau.

Insa, dupa ce am asistat la injuraturile aplicate fara perdea unei jurnaliste venite doar sa intrebe ceva in legatura cu locul de parcare, am inteles cum functiona si «transparenta decizionala».

Directoarea care a aplicat aceste injuraturi, nu a patit absolut nimic, fiind mana dreapta a directorului general. In ciuda numeroaselor plangeri din teren, doamna era destul de bine pe pozitia ei. Mai ales ca Disciplina in Constructii si Controlul Comercial erau primordiale pentru directorul institutiei…

Accesul meu la superiori era strict interzis. Desi directorul imi spunea ca el are usa deschisa, secretara avea instructiuni precise ca subsemnata sa nu se apropie de acel birou nici macar din greseala.

Dupa cateva sedinte private cu directorii si sefii de departamente, incepea si persecutia. Din doua in doua zile, cate o directoare intra cu nonsalanta in birou pentru a-mi solicita diverse rapoarte inexistente in fisa postului.

Tonul era mereu «foarte prietenos». Directoarea de la Resurse Umane mi se adresa, la fel cum o facea si cu altii, cu fraze de genul «sterg cu tine pe jos daca…».

Dupa, daca putea, urma orice. Incapacitatea manageriala si lipsa de orice competenta in domeniu o determina sa urle la cei care nu-i ascultau ordinele.

Tot ce trimiteam pentru aprobare era intors pe motiv de «greseli de gramatica» (am uitat sa va spun ca am fost olimpica la limba romana). Nu vreau sa ma laud, ci doar sa prezit absurdul situatiei in care ma aflam. Nimic din ce faceam sau spuneam nu era bine.

In opt luni, am fost mutata de patru ori si, de fiecare data, pe motiv ca nu sunt suficiente posturi. Daca ajungeam cu doua minute peste program, primeam mustrare pentru ca am intarziat.

Daca protestam, mi se aratau mustrarile primite si de ceilalti directori, cu fraze de genul «uite, se aplica tuturor».

Sigur ca directorii aveau beneficii nelimitate si mustrarile erau pentru «imaginea celor multi si nu atat de norocosi» ca sa mai fie in gratiile sefului.

Imi amintesc acum un episod, dintre multe altele, in care eram in pauza mea legala de masa. Fiindca fix atunci isi dorea directorul sa vorbeasca cu mine si nu ma aflam in institutie, am primit din nou mustrare, pe motiv ca nu am anuntat. Insa secretara, aparent, uitase sa noteze.

Dupa cateva luni de rezistenta eroica, mi-am scris si semnat demisia, pe care, bineinteles, am dat-o de comun acord, fiind amenintata ca nu voi primi nicio recomandare.

Credeti ca aici s-a incheiat? Nu! Directorul institutiei, fiind o persoana extrem de orgolioasa, m-a insultat si a vorbit urat mult timp dupa. Ma sunau prieteni care ma cunosteau de ani de zile, sa-mi comunice ca fostii mei colegi pronunta niste adjective… interesante la adresa mea. Mult dupa…

Curajul meu de a infrunta un sef abuziv si sistemul creat si foarte bine ascuns, a facut ca multi  prieteni sa ma evite. Credeau ca, daca mi s-a intamplat mie, sigur este vina mea.

«Sigur ca a facut ea ceva care sa starneasca astfel de reactii.» Eu, multumesc lui Dumnezeu, am scapat din cel mai abuziv loc de munca in care am lucrat vreodata.

 

Foto: shutterstock.com

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Confesiune: Ce gandesc angajatii despre experientele neplacute la serviciu
Confesiune: Ce gandesc angajatii despre experientele neplacute la serviciu

Oare cum arata mediul de lucru romanesc? E confortabil? E stresant la serviciu? Iata doua relatari despre cum se munceste acolo unde nu se munceste sanatos.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste