Cinci etape ale vietii profesionale

Totul a inceput atunci cand M. a fost numit director general al firmei la care lucrase de atatia ani. Era postul pe care il visa de atatia ani! Era consacrarea a douazeci de ani de cariera.

„Brusc, am avut senzatia ca plutesc in irealitate. Nu mai stiam cu ce rimau cele 16 ore de munca pe zi. O intrebare ma chinuia mereu: si acum?

Anturajul nu il mai recunostea, devenise taciturn, iritabil. In realitate, M. traversa o criza profesionala, datorata faptului ca isi atinsese obiectivul de cariera, dar isi pierduse orizontul.  Anumiti oameni nu au parte niciodata de asa ceva, dar acesti insi sunt destul de rari.

Majoritatea dintre noi intalneste o data sau de doua ori in cariera un astfel de eveniment, o profunda repunere sub semnul intrebarii sau o reorientare. Acestea nu sunt neaparat daunatoare individului. Este chiar posibil sa ne servim de ele pentru a reface niste legaturi.

Viata profesionala este facuta din taieturi, dolii si conflicte interioare intre ceea ce ai vrea sa faci si ceea ce ti se ofera. Rezolvarea lor poate duce la maturizare si la o etapa superioara.

Prima etapa in decolarea spre o cariera este, desigur, scoala. Acelasi orar, aceleasi constrangeri, aceleasi exigente legate de rezultat, aceeasi distinctie intre ceea ce este bun si ceea ce este rau.

In anumite familii, studiile se bucura de o atentie aproape obsesiva. Pe acest teren se exprima sperantele si proiectele generatiei de dinainte, care delega responsabilitatea de a se realiza celei de dupa.

In alte familii, copiii nu au acces la studii superioare si vor trebui sa astepte ani buni inainte de a se putea „recicla, gratie unei educatii profesionale, sau a se debarasa de „complexul autodidactului. Prima criza profesionala: 25-30 de ani.

 

25 de ani – suprainvestirea locului de munca

Primul job este o renastere. El implica schimbarea imaginii de sine si o schimbare a mediului. Tanarul renunta la adolescenta, la confortul si domiciliul parental, alege sa se identifice cu o meserie, un sector de activitate, o intreprindere cu anumite ritualuri si valori.

Anumiti tineri, incapabili sa faca aceste dolii, se refugiaza in statutul de etern student. Altii plonjeaza cu capul inainte in viata profesionala. Pentru ca pierd vechile repere, vor suprainvesti viata profesionala fara a o fi ales neaparat si se dedica fara moderatie primelor comoditati de munca salariata.

Se supra-adapteaza la locul de munca si aplica singurele modele pe care le cunosc: cel al familiei (sa faca placere unui sef, sa fie preferatul, cel de-al doilea, rebelul) sau cel invatat la scoala (sa aiba note bune, sa pregateasca perfect niste dosare, isi fac „temele duminica, acasa…).

Aceasta perioada poate duce la o oboseala fizica: schimbarea de ritm biologic coincide cu primele responsabilitati familiale. |n marea majoritate a timpului, o etapa importanta este traversata, in timp ce tanarul profesionist se confruta cu primele sale esecuri.

 

30 de ani – primele crize profesionale

„Am inceput pe cai mari, spune A. Era asistenta directorului general si toata lumea aplauda initiativele ei. „Apoi mi-am schimbat servicul si parca toata cota mea inalta a scazut. Se duce la un coach, pentru a-si da seama ce i se intampla, si afla ca se confrunta cu celebra criza de la 30 de ani.

Este normal sa te mai si inseli, sa nu-ti atingi mereu obiectivele. Dar pentru tinerii profesionisti nelinistiti sa faca totul bine, greseala este traita ca o problema devastatoare. Toata firma este organizata in asa fel incat sa multumeasca pe cel care contribuie, chiar daca asta se intampla cu pretul identitatii.

Societatea il stigmatizeaza pe perdant, pe looser, iar esecul indeplineste, in viata profesionala acelasi rol pe care il are principiul realitatii in dezvoltarea copilului.

Acesta fondeaza realmente experienta competentei, cea care permite realizarea potentialului, cel care invata sa incaseze loviturile si sa disocieze obiectivele profesionale de identitatea sa profunda, cea care este permanenta.

Dar trecerea de un esec inseamna abandonul ideii ca totul depinde de vointa proprie pentru a recunoaste cu umilinta ca seful, consumatorii, colegii nu au neaparat aceeasi perspectiva ca noi si ca nu avem mereu succes in a-i convinge. Sa fii capabil sa integrezi esecul sau – si mai bine – sa ti-l analizezi, permite trecerea catre o etapa suplimentara in viata profesionala.

 

40 de ani asumarea responsabilitatilor

Catre 40 de ani, se deruleaza o prima criza profesionala, care are aura unui seism. Ea coincide adesea cu punerea sub semnul intrebarii a tuturor planurilor existentei: cuplu, familie, stil de viata etc.

Profesionistul de 40 de ani numara in spate 10-15 ani de cariera. Se afla la apogeul competentelor sale. Are primele fire de par alb si primele responsabilitati mari. A pierdut cateva iluzii legate de firma (ca nu este nici o familie, nici o mama), asupra propriei persoane („Nu sunt mereu cel mai bun) si asupra celorlalti („Ei nu gandesc mereu ca mine).

„Eram uimit, spune un sef de atelier de 39 de ani, „si nu mai dormeam aproape deloc. Aveam in cap aceleasi intrebari: «O sa fac treaba asta toata viata?!», «La ce sunt eu bun de fapt?», «Sunt oare un sef bun?». Sa devii „sef, adica sa accezi la o responsabilitate, impune, realmente, un nou doliu: cel de a fi mereu iubit.

Oricare ar fi nivelul sau, cel care este responsabil la nivel inalt face experienta singuratatii. Cati sefi nu vin in terapie cu probleme de somatizare, nevroze actualizate brusc, episoade maniacale…

La baza se afla acelasi fenomen de suprainvestire: persoana dispare indaratul functiei. „Ce meserie aveti? este deja o intrebare legata de statutul social. Concedierea, mutarea neprevazuta sunt vazute ca pierderi ale identitatii. La fel si apropierea varstei de 50 de ani.

Citește continuarea pe pagina următoare: 1 2
Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Cinci etape ale vietii profesionale
Cinci etape ale vietii profesionale

Cariera noastra trece, si ea, prin cateva cicluri de-a lungul unei vieti. Care sunt acestea si cum sa le traversam cat mai senin, iata-le prezentate succint aici. Daca te regasesti, cu atat mai bine.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste