Munca in exces
Da, ne dorim o cariera si asta presupune anumite costuri relationale, ba de multe ori ne neglijam anumite nevoi si dorinte proprii. Insa sunt situatii cand refugiul in munca devine o scuza si produce dezechilibre. Detalii de la psihoterapeutul Lucian Negoita.
Munca este o sursa de implinire dar, atentie, nu singura! Noi oamenii avem nevoie sa facem ceva, sa fim utili, sa cream. Renumitul psiholog american Mihaly Csikzentmihaly denumeste fericirea drept o stare de flux, o transa psihica, ca in hipnoza.
Atunci cand fac ceea ce imi place, cand ma detasez de tot si de toate, munca devine o astfel de stare, daca sunt norocos…
Alti psihologi pun accentul pe sens, si atunci multi oameni isi gasesc in munca sensul vietii, ajutandu-i pe altii de exemplu. Cei ce lucreaza in educatie, in domeniul sanatatii pot avea un astfel de sens, neexcluzandu-i desigur, pe ceilalti.
Prin munca ne indeplinim si nevoile bazale si aici putem revedea acea piramida a lui Maslow, cu nevoile umane. O casa, un pom, un copil se fac si se intretin si cu ajutorul banilor proveniti din munca.
Serviciul poate raspunde si nevoilor noastre de socializare, de a fi parte dintr-un grup, ne poate oferi sansa sa ne gasim partenerul de viata.
Cand jobul devine supracompensare
Mai intai sa denumim un pic supracompensarea. Aceasta strategie de reusita, de indeplinire a unor nevoi emotionale si materiale provine din acel instinct de lupta, ca mecanism de supravietuire, declansat de amigdala, de creierul nostru reptilian.
In timpurile noastre supracompensarea este guvernata de verbul a face. Sunt cateva indicii cand jobul a devenit o supracompensare: daca raman mereu peste program, valorizandu-ma astfel, daca organismul meu este obosit, daca apar stari de iritabilitate, insomnii, daca ma refugiez in munca si intrerup contactele cu prietenii folosind serviciul ca scuza, cand partenerul de viata imi tot atrage atentia ca petrecem putin timp impreuna sau chiar ajunge sa ma paraseasca, cand imi vad copii numai dormind.
Cum putem impiedica sau repara supracompensarea
In primul rand este de dorit sa accept, sa recunosc ca muncesc prea mult si ca efectele acestei implicari prea mari sunt dureroase. Sa am curajul sa recunosc ca aceasta strategie care m-a ajutat candva sa cresc profesional, sa am reusite, se intoarce ca un bumerang impotriva mea si a vietii de familie.
In cabinetul meu, in cadrul unor terapii, folosesc o metafora, aceea cu o masa cu patru picioare. Noi, oamenii, suntem ca o astfel de masa. Daca vrem sa fim in echilibru, sa avem o calitate buna a vietii, este necesar sa avem actiuni pe toate picioarele mesei…
Un picior il reprezinta familia, relatiile cu cei dragi, timpul si activitatile desfasurate aici. Un alt picior il reprezinta piciorul profesional, serviciul. Fac ceea ce imi place, castig suficient, atmosfera este buna la locul de munca sau sunt plin de nemultumiri?
Fiindca noi oamenii suntem niste animale sociale cum ne denumea candva Aristotel si nu niste ursi grizzley, ce traiesc singuri prin paduri, avem nevoie unii de ceilalti, avem nevoie sa facem parte din grupuri, sa apartinem. Piciorul social este astfel al treilea picior al mesei.
In sfarsit, ultimul picior este cel pentru sufletul meu, eu si numai eu. Regasim aici pasiunile, interesele mele ce ma ajuta sa-mi incarc bateriile, sa ma scot din priza, sa ma relaxes: de la sport, miscare fizica pana la acele hobby-uri poate din copilarie dar abandonate sau unele pasiuni inhibate, infranate. A avea activitati in rolurile diferite ne asigura un echilibru, altfel masa se inclina…
Lucian Negoita este psihoterapeut, formator si supervizor in terapie cognitiv-comportamentala, director al Emotion center, clinica de psihoterapie si dezvoltare personala, www.luciannegoita.ro, 0722644700, [email protected]
Foto: 123rf.com
