Now Reading
De ce o concediere nu este sfarsitul lumii

De ce o concediere nu este sfarsitul lumii

Revista Psychologies

Nu este intotdeauna usor sa gestionam concedierea, caci, pe langa aspectele materiale firesti, mai exista si impactul emotional deloc de neglijat. Cu toate astea, putem iesi invingatori transformand o experienta nefasta initial intr-un instrument de crestere personala.

 

Tipuri de concediere

Vestea concedierii poate produce reactii multiple, datorate si modului in care am aflat despre ea. Cu alte cuvinte, tipul concedierii poate amplifica anumite reactii ale organismului si psihicului nostru.

Desigur, concedierea clasica ramane aceea in care suntem anuntati brusc si uneori sec ca angajatorii nu mai au nevoie de serviciile noastre, argumentand in fel si chip decizia lor.

Un alt tip de concediere este cea in care voi sti ca undeva, in viitorul apropiat, din cauza modului defectuos in care merg lucrurile, totul aflandu-se pe o panta descendenta, cand doar un miracol ar mai putea salva firma, voi ajunge sa nu mai am un loc de munca.

Exista si concedieri pasiv-agresive: cand angajatorul nu are un motiv real de nemultumire la adresa capacitatilor noastre profesionale, insa salariul nostru a devenit prea mare; sau suntem perceputi ca periculosi prin cate stim despre firma; afectam relatiile cu ceilalti etc.

De obicei, in unele corporatii se mai practica aceasta formula de scoatere treptata pe o linie moarta, cand angajatului i se iau din atributii, cand este frustrat din ce in ce mai mult, facut sa inteleaga ca nu mai este dorit si ca cea mai convenabila ar fi o renuntare reciproca, daca nu chiar demisia angajatului.

La vestea concedierii, oamenii pot avea diferite reactii psihocomportamentale, extremele fiind intre o atitudine relaxata, de genul „de-abia asteptam“, „oricum nu-mi mai placea aici“, „o sa ma descurc“ si renuntarea la tot si toate, socul punand o presiune psihica prea mare asupra persoanei, aceasta nu mai vede nicio iesire din situatia creata, alegand chiar sinuciderea.

Sa nu uitam ca, atunci cand primim o veste brusca despre o pierdere, cum ar fi si o concediere, avem nevoie de o perioada de adaptare, acomodare, de revenire, parcurgand procese pe care psihiatrul american Elizabeth Kubler-Ross le-a numit „stadiile durerii sau ale agoniei“.

Apar, astfel, reactii de negare a acelei vesti, cand incerci sa negociezi, sa repari; de agresivitate indreptata impotriva ta sau a celorlalti si, spre sfarsitul acestui proces, chiar depresie.

Fiindca suntem diferiti, nu toti oamenii respecta aceasta liniaritate, ajungand mai repede la acceptare si reluare a unui curs firesc al vietii.

 

Functiile de conducere

Caderea de la o inaltime mai mare doare, de obicei, mai tare… Oamenii obisnuiti cu un anumit stil de viata, cu un statut social ridicat si care si-au hranit egoul prin functii, au tendinta sa sufere mai mult.

Sunt aici ani de munca investiti, sacrificii, dar si realizari. Cand ramai fara toate acestea, socul este dureros si se poate prelungi mai mult timp.

Exista si manageri care, dupa ani de munca si de mentinere in top, pot „rasufla usurati“, se pot bucura ca de un an „sabatic“, se pot relaxa inainte de a-si propune sa revina in proiecte noi.

 

Reactii diferite

De obicei, femeile au curajul sa-si exprime mai mult suferinta, frica despre viitor, in timp ce barbatii tind sa reprime, sa mascheze, sa braveze, recurgand uneori la fuga in alcool sau la alte dependente.

Aceasta diferentiere apare si datorita unui model cultural in care am invatat, inca de mici, ca „barbatii nu plang si nu se plang, sunt puternici si trebuie sa gaseasca singuri o solutie“.

Dar unii oameni, indiferent de statut, privesc mai lejer concedierea, in timp ce, pentru altii, este cea mai mare tragedie de pe pamant. Aici intervin mai multi factori, printre care si modelele parentale avute in copilarie.

Daca am trait intr-o familie cu o atmosfera depresiva sau anxiogena, in care unul dintre parinti spunea ca „viata nu are niciun sens, „toate eforturile noastre sunt degeaba“, „nu stiu cum o sa ne descurcam“, „daca nu am ce sa va pun pe masa“, „nu stiu ce ma fac“ sau despre potentialul sau („nu sunt in stare de nimic, nu sunt bun, fac umbra pamantului degeaba“), sunt sanse ca unii dintre noi sa fi fost impregnati de aceste opinii.

Aceste ganduri parentale negative se pot reactiva in noi automat atunci cand traversam etape mai dificile din viata, cum ar fi si concedierea.

Cu alte cuvinte, unii vor reactiona mai functional, vor fi mai activi in cazul unei concedieri, in timp ce altii se vor afunda in depresie, renuntare.

Atat timp cat vom catastrofiza aceste evenimente, ne vom asuma rolul de victima si vom renunta la a cauta solutii, iar caderea in gol va fi de neoprit.

 

Cum depasim socul initial

Unii oameni aleg sa lupte, cauta solutii, privesc concedierea ca pe o oportunitate, o sansa sa schimbe, sa dezvolte alte abilitati sau directii de dezvoltare.

Altii cedeaza mai usor, renunta sau amana sa gaseasca solutii, complacandu-se in roluri de victima, mai ales cand au si beneficii secundare, cand primesc atentia si afectiunea noastra din cauza acestei concedieri, privita ca o tragedie, ca un esec personal.

Cand suntem la o astfel de rascruce si nu stim incotro sa o luam, exista multiple modalitati prin care ne putem ajuta, cum ar fi, de exemplu, consilierea vocationala.

De asemenea, astazi, exista cursuri de reconversie profesionala, posibilitati de a invata noi si noi lucruri, de la limbi straine pana la diverse abilitati practice.

Sociologic vorbind, se spune ca nimeni nu mai iese la pensie cu prima calificare obtinuta… Avem si posibilitatea de a calatori mai mult, de a schimba zonele defavorizate cu unele in care oportunitatile de a gasi un serviciu sunt mai mari, chiar in alte tari.

Depinde cat de dispusi suntem sa investim ca timp, energie, actiuni, sa continuam, pana reusim. Sa ceri ajutor, sprijin celor din jur nu este o greseala, ci arata ca nu ne dam batuti, iar culpabilizarea nu ne ajuta, ba dimpotriva.

Este bine sa examinam realist care au fost cauzele concedierii, cu ce am contribuit noi, sa ne asumam eventualele erori – toate astea ne vor ajuta sa „crestem“ si sa evitam sa facem aceleasi greseli in viitor.

Principiul „nu exista esec, exista feedback“ e foarte folositor, daca suntem sinceri fata de noi insine si curajosi, sa privim adevarul in fata.

Gandurile si actiunile noastre ne pot fi amici sau inamici; daca gandim negativ, si actiunile noastre vor fi spre izolare si retragere. Sa nu uitam, asadar: suntem invinsi numai daca ne oprim…

 

Cum ne poate ajuta anturajul

Cum ne pot ajuta sau incurca cei din jur? Cei apropiati noua pot sa ne asculte oful, sa ofere un cadru empatic, de sustinere prin ascultare, prin acel „a fi acolo la nevoie“…

Desigur, pot ajuta si mai activ daca stiu de locuri de munca, potentiale oportunitati, la alcatuirea unui CV etc.

De preferat este sa nu exageram cu sfaturi sau incurajari de tipul „te descurci tu“, „ai mai trecut prin atatea“, „o sa fie bine“; sau cu laude, complimente nesustinute, generale si de fatada in care nici noi nu credem.

La fel de nocive pot fi compatimirile exagerate si continue precum „saracul, nu meritai, dupa atatea sacrificii!“.

 

Este concedierea traumatizanta?

Una poate fi o concediere la 25 de ani, alta la 50. Pentru cei cu o structura psihica mai dispusa la schimbari, mai extroverti, celor carora le place varietatea si care se plictisesc dupa un anumit timp, concedierile pot sa le satisfaca nevoia de nou, de provocari.

Pentru persoanele cu o structura psihica mai anxioasa, mai dependenta, carora nu le plac schimbarile, locurile si oamenii noi, concedierea poate consuma mai mult din energia lor psihica, din resursele lor interne de a face fata si pot avea nevoie de mai mult timp de adaptare, de mai multa sustinere, ca sa treaca peste…

 

Efectele concedierii

Daca, imediat dupa evenimentele din decembrie ’89, concedierile aduceau groaza si erau privite ca un dezastru si din cauza inchistarii, a rigiditatii sociale, in prezent, concedierea, ca fenomen social, este integrata deja tipului de societate in care traim.

Poate ca bunicii sau parintii nostri erau mult mai ingroziti de pierderea unui loc de munca: sa nu uitam ca unii oameni petreceau si 30 de ani la acelasi serviciu.

Acum, flexibilitatea si varietatea serviciilor, mobilitatea ofertelor si a fortei de munca au crescut enorm, astfel ca, in timp, concedierea s-a normalizat social.

La nivel microsocial, ca familie, daca persoana in cauza renunta la cautarea unui loc de munca, daca se autocompatimeste, devine o victima, daca intra in depresie, desigur ca cei din jur pot fi afectati: de la nivelul de trai (din cauza banilor mai putini) si pana la aspectele emotionale, pana la atmosfera dintr-o familie.

Nu-i usor sa-ti vezi tatal refugiindu-se in alcool sau mama izolandu-se in depresia ei, dupa o concediere… Aici, parintii au o raspundere, prin modelul pe care-l ofera copiilor, de invinsi sau invingatori in viata.

Legat de viata de cuplu, este firesc sa ne sustinem partenerul in astfel de momente. Sa nu uitam, la bine si la rau, insa cand aceasta situatie se prelungeste, cand trec lunile sau chiar anii si partenerul se complace in situatia de somer, iar eu duc singur povara sustinerii familiei din punct de vedere financiar, pot aparea resentimente, frustrari.

Destramarea cuplului are de multe ori la baza si acest motiv: cand partenerul concediat s-a concediat el insusi din propria sa viata, cand a renuntat sa mai lupte si traieste pe umerii celorlati.

Exista, desigur, si cupluri care se intaresc, care fac echipa si devin mai sudate cand sunt supuse unor astfel de incercari. Si sa nu uitam ca situatia se poate inversa…

 

De Lucian Negoita, psihoterapeut, formator si supervizor in terapie cognitiv-comportamentala

Emotion Center

www.luciannegoita.ro

Tel. 0722.644.700

[email protected]

A consemnat Catalina Cristescu

Foto: shutterstock.com

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top