La ce mai e bună ambiția și care e doza sănătoasă de ambiție
Să fii ambițios, dar nu obsedat de carieră, să fii dornic de a câștiga bani, dar nu obsedat de ei. Oare ce mai înseamnă ambiția și cât este ea de bună?
O prietenă îmi povestea cu ceva vreme în urmă despre fostul ei iubit, un bărbat minunat din toate punctele de vedere, dar complet lipsit de ambiție.
„Nu vrea nimic de la viață. Stă cuminte în casă, se uită la filme în tot timpul său liber și în rest… la muncă e la același nivel la care era și acum 15 ani, nu a vrut să promoveze, să facă altceva, să fie mai sus și mai vizibil.
Citește și:
Corporațiuni. Cum să eviți amânarea a ceea ce ai de făcut
Nu știu ce să fac, pentru că eu sunt complet invers. Eu vreau mereu mai mult și mai bine. Nu am fost niciodată obsedată de bani sau de carieră, dar nu înțeleg cum de nu te plictisești dacă te afli mereu la același nivel și nu vrei mai mult.
Adică eu cred că, până la urmă, este o chestiune de stimulare, de challenge personal să vrei mai mult. Oare de ce bărbatul meu e lipsit de ambiție?“
E o bună întrebare! Dar câtă ambiție e bună și câtă nu e? O altă prietenă se plânge de extrema cealaltă. Are un soț care muncește cât e ziua de lungă pentru a oferi familiei o viață fabuloasă, cu vacanțe pe alte continente și un apartament în cea mai bună zonă a Bucureștiului.
Soția se plânge că l-ar vrea mai des în preajma copiilor și a ei, pentru că, spune ea, nu e nevoie de atâtea pentru a fi fericiți. Dar soțul ei a fost un copil sărac și este obsedat să le ofere lor ceea ce el nu a avut.
Ba, mai mult, își presează și copiii să fie la fel de ambițioși, insistă să meargă la sport și să câștige campionate (unul e la șah, celălalt – la karting) și spune că ambiția e bună pentru că, deși nu atingi scopurile pe care ți le propui, măcar încerci și ajungi până la jumătatea drumului și tot e bine.
Că e bine să țintești sus, pentru că doar așa ajungi cât mai sus, deși poate că nu la nivelul la care îți doreai…
Să ai o măsură în toate
Voi ce credeți? Care e cea mai bună variantă? Ca de obicei, cea mai bună variantă este calea de mijloc. Es modus in rebus, ziceau latinii, adică „e bine să existe măsură în orice“.
Ambiția este o atitudine bună, care ne face să ne mobilizăm pentru scopurile pe care le avem și să le ducem la îndeplinire, dar când ambiția devine un scop în sine, ea nu mai e așa de sănătoasă.
Toți părinții vor, mai mult sau mai puțin explicit, să le inculce copiilor lor ambiția. Să îi facă să se mobilizeze pentru note mai bune, performanțe sportive, academice etc.
Ce părinte îi spune copilului său: „Dragul mamei, nu trebuie să te spetești în viață prea mult, pentru că nu e nevoie? Poți să stai să te distrezi tot timpul, pentru că viața e un șir lung de distracții și munca și efortul nu sunt necesare?!“.
Poate că există părinți care le transmit și așa ceva copiilor lor sau pentru că au destule resurse, sunt bogați și chiar nu e nevoie de ambiție.
Dar, în cele mai multe dintre cazuri, cel puțin în cultura occidentală, ambiția e ceva ce cultivăm în caracterul copiilor noștri de timpuriu.
Încă de la grădiniță, îi lăudăm pentru calificativele bune, apoi la școală îi impulsionăm să ia note mari și, când ajung adolescenți, pretențiile cresc, pentru că atunci se întâmplă o primă departajare în structura socială: cei care intră la licee mai bune, ulterior au șanse mai mari în viață și e bine ca adolescenții noștri să fie ambițioși, să își dorească asta.
Ambiția e ceva cultural?
Deci, ambiția este doar un alt nume pentru performanță. Și această sete de performanță și competitivitatea pe care o antrenează încă din primii ani sunt mai pronunțate în cultura occidentală.
Orientalii (poate cu excepția japonezilor, care au un cult al muncii exagerat) nu pun un accent atât de mare pe performanță și competiție. Ei se axează mai mult pe armonia cu natura, pe pacea interioară.
Și este adevărat că ambiția și competitivitatea nu sunt dătătoare de pace interioară, ci de stres. Dar depinde și aici ce fel de stres. Că stresul cel bun (eustres), care te împinge spre scopurile tale și îndeplinirea lor, e stimulant.
Dacă trece de un anumit nivel, e nociv. Deci, și aici echilibrul este important. Cultura noastră occidentală, cu accentul său pus pe competitivitate și ambiție, este cea care a dus la crearea tuturor performanțelor civilizației.
Deci competiția și ambiția sunt bune. Trebuie să ai un scop și să-l urmezi, chiar dacă acel scop este foarte greu realizabil.
Ia gândiți-vă cum ar fi fost să nu vrea oamenii de știință din epoca lui Kennedy să ajungă pe Lună, un demers ce părea imposibil la acea dată – probabil că nu ar fi ajuns omul pe Lună nici azi; deci, important este să ai scopuri mari.
În concluzie…
Să revenim. Ce le spunem copiilor noștri despre ambiție? Le spunem că ea este bună și că înseamnă să îți propui un scop și să-l urmezi. Să faci eforturi. Adesea, efortul făcut este mai important decât scopul.
Asta ar trebui să-i învățăm și asta poate că ar trebui să afle și soțul amicei mele, care nu a mai progresat profesional de când a terminat facultatea.
Sigur, trăim o epocă în care auzim adesea cât de important este să te relaxezi, să fii zen, să îți respecți viața personală și prioritățile personale.
Și dacă nu vrei în viață să câștigi bani mulți ori să faci studii postdoctorale la Harvard, asta e un lucru absolut normal, există un loc și pentru tine. Desigur.
Nu există o singură măsură pentru toată lumea și nu ar trebui să disprețuim scopurile mai puțin ambițioase ale unora. Dacă cineva dorește să fie doar chelner pe o plajă din Grecia, de ce să nu o facă?! E dreptul său.
O altă amică, mai în vârstă de această dată, este necăjită exact din acest motiv. Fiul ei, care a beneficiat de cele mai bune premise, de studii, de bani, de posibilități, acum nu își dorește decât să fie chelner în Grecia și să călătorească de colo-colo în această minunată țară. Are ea dreptul să fie indignată? Voi ce credeți?
Ce le transmitem copiilor noștri
Ideea este că ambiția este ceva ce inculcăm copiilor noștri, pentru că ei sunt prelungirea noastră narcisică, prin ei vrem să aruncăm un ochi în viitor, de aceea nu prea ne convine când progenitura se oprește mai jos decât am vrut pentru ea.
Când investești în copilul tău bani și timp și atenție ca el să ajungă să studieze la Sorbona, nu îți place că se oprește la Universitatea din Timișoara, doar pentru a fi alături de iubirea vieții sale, la 21 de ani… Ce poți să îi spui?
„Fiule dragă, am investit atâta în tine și acum mă dezamăgești cu lipsa ta de ambiție?“ Ți se poate răspunde că fiecare are drumul său și că fiul sau fiica poate nu și-a dorit niciodată să ajungă la Sorbona, că viața poate fi fericită și la Timișoara dacă ai pe cine iubi.
Oricum ar fi, dezbaterea e deschisă. În ziua de azi, suntem mai liberi ca oricând în istorie să alegem drumul pe care vrem să îl urmăm și nu e obligatoriu să fie un drum greu și presărat cu provocări.
Putem avea o viață ușoară, dar, dacă respingerea ambiției înseamnă doar a tăia frunză la câini și a consuma resurse fără a da lumii și societății ceva înapoi, să ne mai gândim…
