Mame, fete si femei

Femei, fiice, mame, sotii. Fiecare din aceste roluri se contureaza in primii ani de viata, in familie, in raport cu mama. Ce face ca o fetita sa ajunga mai tarziu o femeie implinita? Ce greseli poate face mama ei si ii saboteaza inconstient evolutia? Raspunsuri de la Andreea Chitu, psihoterapeut, psihanalist.

 

Parinti, fiice si accidente de educatie

Pentru o fata, relatia cu mama e foarte importanta, dar relatia cu tatal ei este decisiva. Exista greseli pe care fie o mama, fie un tata le poate face si care vor avea repercusiuni similare, cat si diferite, indiferent de genul copilului lor.

E important de spus ca atat greselile constiente, cat si cele inconstiente pot fi foarte diverse, au nenumarate surse: anumite valori, principii, sisteme educationale, sfaturi si recomandari, informatii citite/auzite de la prietene, mass-media, etc., pe care le-a inmagazinat sau si le-a insusit constient sau inconstient si pe care le urmeaza fara drept de apel, fara flexibilitate, fara argumentare alternativa ca, de exemplu, „asa stiu eu, „asa a facut si mama mea, „asa am citit ca se face, „faci asa cum iti zic eu, nu comentezi, „eu te-am facut, eu te omor s.a.m.d. Ambele sunt la fel de „grave.

Cel mai grav, indiferent daca ai gresit ca mama sau nu, este sa nu recunosti asta, nici fata de tine si nici fata de copilul tau.

A da vina pare mai usor decat de purtat vina, de asumat greselile si, eventual, de deschis o cale pentru indreptarea lor, chiar daca, uneori, poate fi mai tarziu decat situatia respectiva; cred ca sintagma „mai bine mai tarziu decat niciodata este foarte actuala fata de acest subiect atat de fierbinte, al greselilor.

Acest lucru va deschide calea si pentru copil de a-si recunoaste faptele si de a le permite sa fie indreptate. „Cine nu greseste, nu invata si „toata lumea greseste sunt alte sintagme care populeaza socialul si culturalul romanesc si uman totodata, iar asta ma trimite la ideea generala ca: daca avem dreptate si/sau succes, ne bucuram si ni-l atribuim mai usor, decat atunci cand esuam sau gresim, iar atunci il atribuim altora sau factorilor externi.

 

Autoritatea in exces

Exista greseli primare universal valabile atat in cazul baietilor, cat si al fetitelor. Cea mai raspandita dintre ele este de a impune o pozitie autoritara ireversibila, indestructibila si irevocabila si, de aici, un set de reguli si principii care ramane neexplicat si fara sens in mintea copilului; relatia dintre acestia va ramane, din pacate, marcata in psihicul copilului de teama, frica, neincredere, o imagine de sine slaba sau devalorizata.

Acesti copii vor deveni, comportamental, fie foarte timizi si retrasi in sine, fie vor deveni personalitati deviante, antisociale, care vor incerca sa se „lupte in permanenta cu acest imago parental impunator, puternic, critic, sufocant.

Asadar, de aici decurge greseala de a nu-ti putea privi copilul ca pe o fiinta, ca pe o persoana, cu autonomie de sine statatoare, diferita de tine insati/insuti, cu propriile nevoi si motivatii, vointa proprie, aspiratii si dorinte, care doar va visa si nu va indrazni cu adevarat sa se arate cum este si care fie nu poate sa fie responsabil, fie va fi iresponsabil fata de ceea ce este, face sau gandeste.

Aceasta figura autoritara va impune, cu forta verbala si uneori fizica, modul sau personal de a vedea lucrurile, oamenii, relatiile, viata prin prisma valorilor, principiilor, tiparelor pe care le aplica inflexibil si rigid.

Parintele (mama) nemultumit (demanding), care este nemultumit de sine si de viata sa, a acumulat multe frustrari si care cere, cere, cere in permanenta atentie, afectiune de la ceilalti, implicit de la copilul sau.

In acest caz, copilul (fiica) va incerca, in ciuda sentimentelor, nevoilor, dorintelor, asteptarilor ei, sa indeplineasca cerintele si nevoile, sa-i satisfaca nemultumirile mamei, uitand de ea/el insasi/insusi si va ajunge sa-si traiasca viata „prin curier, incercand sa gaseasca alternative pentru a-si satisface in permanenta mama.

Din pacate, aceste incercari sunt sortite esecului, iar mama va fi perceputa ca o „gaura neagra energetic, care poate absorbi intreaga energie si vitalitate a copilului (chiar si a sotului, prietenilor, familiei).

Ele pot fi justificate pana la un punct in mintea copilului de sintagma: „parintele (de care depind) imi vrea binele si atunci el trebuie ascultat. Neintelegerea de catre mama a acestui mod, model de relationare cu ceilalti, inclusiv cu propriul copil, poate conduce la consecinte dezastruoase asupra personalitatii si sentimentului de sine al acestuia.

Mai pot exista mame care, in numele perfectiunii  (la care ea insasi doar a tins, dar nu a ajuns niciodata) pretind o aliniere, o supunere oarba si de netagaduit. Astfel ca orice obiectie sau refuz este catalogat ca un posibil afront la integritatea sa psihica si emotionala.

Un alt tip de greseala universala ar fi aceea in care educatia se face prin exemplificari, prin comparatii permanente intre propriul copil si alti copii, colegi, prieteni, si din care ar rezulta ca acesta iese mereu un pierzator, ratat sau nevaloros.

Acest tip de exemplificari poate avea drept consecinta diminuarea imaginii de sine, a increderii in sine, adoptarea unui sine fals, valorizarea competitiei searbede axate doar pe rezultate si castiguri, in detrimentul valorizarii lumii inter­ne, a emotiilor, nevoilor si asteptarilor personale, totul pentru a-si multumi mama/parintele.

 

Santajul emotional

Mult mai subtila si insiduoa­sa este o alta modalitate de relationare gresita, dar foarte des intalnita, si anume santajul emotional.

De multe ori, acest mod imbraca haina „sacrificiului si, in numele lui, unele mame isi justifica implicarea, alegerile si actiunile, gasindu-si argumente pro sau contra in asumarea acestei pozitii, nevrand sa vada si sa accepte ca, de fapt, nimeni altcineva nu le-a obligat sa faca sau sa aleaga acest mod de a trai.

Vizibilitatea acestui demers mai mult sau mai putin constient apare mai ales atunci cand copilul isi exercita, afirma, cere libertatea, individualitatea, diferenta de opinie, autonomia.

In aceste situatii, aceste mame sacrificiale se vor simti ranite, tradate si „descoperite, adica fara acel ceva care a dat sens si semnificatie vreme de atatia ani.

In acest punct, lucrurile pot lua o directie foarte urata, mergand pana intr-acolo incat unele pot recurge la gesturi disperate, gesturi si amenintari de orice tip (de pilda, in situatii extreme: boli, depresie, decompensare psihotica, sinucidere etc.).

 

Motivul de a avea un copil

O alta directie de abordare, mai psihanalitica, poate decurge cu ceva ce are legatura mult mai mult cu ea insasi decat cu relatia cu copilul real propriu zis. Ma refer aici la dorinta de a avea un copil si la motivatia, motivatiile pentru maternitate.

Exista mame care isi doresc foarte clar si explicit fete sau baieti. Acest tip de dorinte poate avea numeroase surse si origini si poate avea numeroase tipare de relationare in real.

Vom vorbi, asadar, de un fel de ecuatii matematice, sa le spun asa, dintre un copil imaginar (adica copilul fantasmat din mintea mamei) si cel real.

„Potrivirea de gen dintre asteptare si realitate nu este un garant pentru o relatie buna, satisfacatoare; pentru acest lucru mai sunt necesari numerosi alti factori.

Pentru simplificare, anumite tipuri de personalitati, anumite particularitati de istorii personale, anumite excese de stari sau emotii, puneri in act, traume, transgresiuni vor genera anumite tipuri de relationari cu bebelusul acesteia.

Aici as aminti de conceptul „baza de siguranta oferit de figura materna si care se afla la baza formarii sentimentului de sine si a increderii (atat de importante pentru orice persoana), iar lipsa acestei „baze de siguranta are repercusiuni grave la maturitate, mai ales in sfera relatiilor sociale, dar si in cea profesionala.

Un psihanalist, J. Bowlby, a studiat relatiile dintre mame si bebelusii lor si a descoperit patru tipuri de atasament intre acestia, corespunzator modurilor mai generale de relationare interumana: securizant, nesigur/evitant, ambivalent si dezorganizat.

In functie de anumite caracteristici ale relatiei dintre mama si bebelus, vor exista, asadar, nenumarate combinatii, ce vor genera anumite tipuri de personalitate, cu anumite tipare speciale de relationare.

Citește continuarea pe pagina următoare: 1 2
Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Mame, fete si femei
Mame, fete si femei

Femei, fiice, mame, sotii. Fiecare din aceste roluri se contureaza in primii ani de viata, in familie, in raport cu mama. Ce face ca o fetita sa ajunga mai tarziu o femeie implinita? Ce greseli poate face mama ei si ii saboteaza inconstient evolutia? Raspunsuri de la Andreea Chitu, psihoterapeut, psihanalist.

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste