Minciuna elegantă sau în ce situații e indicat să minți
Să nu minți niciodată, nici măcar pentru a ieşi dintr-o situaţie neplăcută sau pentru a proteja un apropiat… Ce ascunde această onestitate ireproşabilă? Sau cum și când să folosim de minciuna elegantă?
„Am întâlnit o veche cunoştinţă, care m-a invitat la cină“, povesteşte A., 34 de ani. „Nu aveam niciun chef. Aş fi putut spune că sunt invitată în altă parte. Dar sunt incapabilă să mint, chiar și prin omisiune, chiar şi pentru fleacuri. Chestia asta îmi joacă feste câteodată.“
Citește și:
Test: Când ești tentată să spui o minciună?
Uneori, minciuna este benefică. Într-o anumită situaţie, a ascunde adevărul este chiar o necesitate vitală. O societate sau o persoană care ar spune ceea ce gândeşte, atunci când o gândeşte, ar fi pur și simplu de nesuportat!
Agresivitate ascunsă?
A spune – precum L., 28 de ani – că „nu suport ipocrizia, nu vreau să fac o prietenă să creadă că a slăbit, dacă nu este adevărat“, este o lipsă de tact.
În realitate, această prezentare de sine trădează dorinţa de a fi un superom şi disimulează, deseori, o agresivitate formidabilă.
A enunța adevăruri dezagreabile („Aşa este, te-am înşelat“, „este adevărat, ești grasă“), sub pretextul sincerităţii, este, de fapt, o metodă mascată de a regla conturi cu alţii, de a-i „asasina“ cu zâmbetul pe buze.
Minciuna= încălcarea legii?
„Simpla idee de a minţi mă face să mă simt inconfortabil“, confirmă S., 38 de ani. „Am senzaţia că se va vedea; de fapt, mă simt vinovată dinainte“.
Minciuna este întotdeauna o încălcare a legii. Fie din cauza unei educaţii severe sau, din contră, ca reacţie la adresa unor părinţi toleranţi, anumiţi indivizi nu suportă să se afle în postura celui care încalcă regulile.
Dacă acceptă uneori să mintă pentru binele altora, ei se autoflagelează, nu se protejează pe sine.
Mincinoşi, cu toate astea…
Cu toate astea, a te declara incapabil de minciună este o… minciună. Un studiu american relevă că fiecare dintre noi minte de cel puţin două ori pe zi şi, probabil, chiar mai mult.
Femeile, mai ales pentru a evita să rănească. Bărbaţii, în scopuri mult mai pragmatice. Oricum, raportul nostru cu minciuna este de o mare complexitate.
În copilărie, învăţăm că a minţi este „urât“, dar, în acelaşi timp, că trebuie să o minţim pe tanti Otilia, făcând-o să creadă că suntem încântaţi de oribilul ei cadou de Crăciun.
Se spune că interzicerea minciunii şi folosirea ei sunt legate – reguli inevitabile ale jocului social.
Și atunci ce facem? Să ne amintim că, pe lângă odioasele minciuni ale psihopaţilor sau politicienilor, există minciunile nobile, care sunt aproape dovezi de dragoste…
Ce e de făcut ?
Pune-te în locul celuilalt. Vrea cu adevărat să audă adevărul? Este preferabil să i-l ascunzi? Pentru a lua o hotărâre, întreabă-te ce ar fi mai bine pentru tine.
Ai chef să ți se spună pe șleau că ești urâtă? Gândește-te bine la ce vrei să îi mărturisești iubitului, dacă va folosi la ceva. Înainte de a vorbi, anticipează consecinţele.
Nu te mai considera superioară. Ești o fiinţă umană supusă greșelii și nu e cazul să ceri nici tu adevărul absolut de la nimeni. Albert Camus spunea: „Cred în justiţie, dar îmi voi apăra mama în faţa justiţiei“.
