Munca intelectuală te stresează și te îmbătrânește!

Astăzi, vorbim mai mult ca niciodată despre time management, stresul la serviciu, despre cum să fim mai eficienți și performanți. Dar știai că munca intelectuală are și efecte nocive?

 

Oamenii muncesc de zeci de mii de ani și, cu toate astea, pana în ultima perioadă, nu s-a vorbit despre cursuri de time management. Iar stresul ocupațional a devenit tot mai mult o problemă în ultimii zeci de ani.

De ce? Un factor important se pare că a fost înclinarea balanței tot mai mult spre munca intelectuală, în detrimentul celei fizice.

Programul de muncă și cerințele, deși au fost preluate din epoca muncii predominant fizice, nu se aplică muncii intelectuale. Stresul, se știe, este generat de expunerea la nou, nefamiliar sau la lipsa de control asupra mediului din jur.

Citește și:

Prea mult stres? Ce să faci când simți că nu mai poți

Mituri despre stres

Or, munca intelectuală este, în mai mare măsură, caracterizată prin sentimentul că nu te simți stăpân pe situație, prin faptul că ai reale probleme cu planificarea eficientă a timpului, astfel că rareori termini tot ce ai de făcut și ai prea multe decizii de luat zilnic.

Stresul ocupațional dus la extrem se numește burnout. Sindromul burnout sau sindromul epuizării profesionale reprezintă o stare de epuizare, atât fizică, cât și psihică, care apare în special la persoanele a căror profesie implică o responsabilitate deosebită și interacțiuni frecvente cu oamenii.

Sindromul burnout se caracterizează prin tulburări de somn și de digestie, senzația de epuizare și de scădere a randamentului profesional, scăderea capacității de dialog și de interacțiune cu cei din jur, senzația de goliciune sufletească și că viața profesională invadează viața privată.

Ca urmare, apare apatia, dezamăgirea și reacția de apărare – individul se simte tot mai frustrat, dar nu poate renunța la locul de muncă din motive economice, ceea ce conduce la crearea unei imagini negative despre propria persoană.

În plus, apar tulburări fizice (cefalee, migrenă, tulburări gastrointestinale) și emoționale (anxietate, depresie). Dintre cauzele burnout-ului, una foarte importantă este nepotrivirea dintre om și munca sa, precum și lipsa de organizare la muncă, cerințe prea mari cu resurse prea puține.

Trebuie menționat aici că vârsta este un factor important, oamenii peste 40 de ani fiind mai expuși la burnout. Stresul nu este doar o stare neplăcuta, ci are și efecte asupra organismului.

Stresul prelungit oprește genele din creier implicate în învățare și, ca urmare mor sinapse și se distrug conexiunile din creier.

Este bine de știut că, după numai o lună de asemenea stres, creierul se resimte: omul se mobilizează mai greu și îi ia mult mai mult timp și efort să rezolve probleme pe care înainte le rezolva relativ ușor, îi este afectată atenția și memoria.

Somnul nu îi mai este suficient, este tot mai obosit și are nevoie de tot mai multe zile de concediu. Stresul produce inflamație, atât în organism, cât și în creier.

Iar inflamația din sistemul nervos distruge sinapsele și neuronii, afectând zone mari din creier, în special pe cele implicate în adaptarea la nou, la provocări, precum și pe cele care reglează funcții ale organismului precum inima și sistemul digestiv.

În plus, afectează creșterea creierului, apariția de noi neuroni, strică ADN-ul celulelor nervoase și pe cel al celulelor imunitare și astfel le determină îmbătrânirea prematură.

Rezultatul este un creier care, ajuns la maturitate, este mai puțin capabil să gestioneze situații delicate, schimbări majore, atașamente sau efortul mental prelungit.

Expus la aceste situații, va dezvolta anxietate și, în timp, depresie. Munca se spune că îl înnobilează pe om, dar îl și poate îmbolnăvi.

 

De Dragoș Cîrneci, doctor în psihologie, specialist în neuroștiințe. Lucrează în cercetare aplicată, dezvoltând produse pentru sănătate, mediul de afaceri. Este interesat de evoluția omului, precum și de provocările cu care specia umană se confruntă în lumea tehnodigitală de astăzi, http://dragos-cirneci.blogspot.ro

 

Comentează și tu
Recomandări
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică
Tulburarea obsesiv-compulsivă din perspectiva psihanalitică

Tulburarea obsesiv-compulsivă sau OCD-ul despre care am tot auzit este o tulburare ce are la bază conflictul de ambivalență, adică conflictul dintre dragoste și ură. De el se leagă și dorința de control, încăpățânarea sau avariția.

Citeste
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice
Cum să nu te lași controlată de emoții puternice

Oare este posibil să nu te lași controlată de emoții puternice? Psihologul Irina Doiciu ne dă câteva indicii despre cum ne putem gestiona propria impulsivitate.

Citeste
Cum ne explicăm impulsivitatea
Cum ne explicăm impulsivitatea

Impulsivitatea este definită ca o lipsă de stăpânire de sine, o predispoziție pentru acțiuni rapide și neplanificate ca răspuns al unui stimul intern sau extern, fără analiza consecințelor asupra ta sau a celorlalți. Sună complicat?

Citeste
Munca intelectuală te stresează și te îmbătrânește!
Munca intelectuală te stresează și te îmbătrânește!

Astăzi, vorbim mai mult ca niciodată despre time management, stresul la serviciu, despre cum să fim mai eficienți și performanți. Dar știai că munca intelectuală are și efecte nocive?

Citeste
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău
Compasiunea: Cum să ai o relație sănătoasă cu tine și cei din jurul tău

În primul rând, compasiunea nu are nicio legătură cu mila. Mila față de ceilalți ne plasează într-o poziție de superioritate și nu conține nicio empatie. Mesajul ei este mai degrabă „uite ce ți s-a întâmplat – mie nu mi se poate întâmpla, eu nu mă văd în postura ta.”. Mila față de sine, ne poate plasa într-un rol de victimă „săracul de mine, uite ce am pățit, nu am ce să fac”. Lipsa compasiunii ne îndepărtează de noi înșine, dă mai tare volumul criticului interior, iar față de ceilalți ne amorțește emoțional, blocând relațiile hrănitoare, benefice.

Citeste
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective
De ce sunt necesare regulile pentru setarea de obiective

Nu cred că este dificil pentru cineva să își seteze un obiectiv. De regulă, acest lucru începe cu „eu vreau să…” și iată, ne-am setat un obiectiv. Sau nu? Oare este suficient să vrem ceva? Din experiența noastră de viață știm că odată ce am spus că „vrem să…” am și făcut acel lucru? Am atins acel obiectiv? Sau, undeva, pe parcurs, ne-am poticnit, am găsit scuze și motive pentru a amâna împlinirea lui, am dat vina pe factori externi sau ni s-a diminuat motivația internă, am clacat și am abandonat?

Citeste